Vorbirea fratelui Popa Petru (Batiz) la adunarea de la Reşiţa – 1974
Citesc câteva versete din Evanghelia de la Marcu, capitolul 8, începând cu versetul 22: „Au venit la Betsaida; au adus la Iisus un orb şi L-au rugat să Se atingă de El. Iisus a luat pe orb de mână şi l-a scos afară din sat; apoi i-a pus scuipat pe ochi, Şi-a pus mâinile peste el şi l-a întrebat: „Vezi ceva?”. El s-a uitat şi a zis: „Văd nişte oameni umb
lând, dar mi se par ca nişte copaci”. Iisus i-a pus din nou mâinile pe ochi; i-a spus să se uite ţintă; şi când s-a uitat, a fost tămăduit şi a văzut toate lucrurile desluşit. Atunci Iisus l-a trimis acasă şi i-a zis: „Să nu intri în sat şi nici să nu spui cuiva în sat”.
Fraţilor şi surorilor, pentru câteva clipe să ne găsim lângă orbul acela din Betsaida, într-o cetate în care Domnul a făcut lucruri minunate, dar despre care a trebuit să spună mai târziu: „Vai de tine, Betsaida, căci dacă s-ar fi făcut în Tir şi Sidon lucrările care s-au făcut în tine, de mult s-ar fi pocăit în sac şi cenuşă”.
Nu prea mult se vorbeşte în Biblie de Betsaida, dar Domnul a trecut prin ea şi se vede că a făcut multe minuni acolo. Dar satul acesta, cu toate minunile făcute, a rămas rece şi nepăsător, respingând Cuvântul şi pe Domnul.
În satul acesta cineva aduce un orb la Domnul Iisus şi Îl roagă să îl tămăduiască. Spune în Sfânta Scriptură că altădată nişte părinţi au adus nişte copii ca să Se roage pentru ei şi să Se atingă de ei, şi apostolii i-au certat pe oamenii aceştia care au adus copiii la El. Aici vedem iarăşi un lucru asemănător. Cineva – în tot cazul, vedem că au fost oameni care au avut totuşi un strop de credinţă în ei, că nu întâmplător au adus pe orbul acesta ca să Se atingă de el Domnul Iisus. De aici reiese că nu numai cei doisprezece ucenici, apostolii Domnului, sunt oameni care au avut credinţă. Domnul a avut şi oameni care nu erau apostoli, dar care credeau în El şi în minunile Lui. Când au adus pe orbul acesta, nu ştim dacă Domnul S-a rugat pentru el sau S-a atins de el, dar citim în versetul 23 că Domnul „a luat pe orb de mână şi l-a scos afară din sat.” | Continuare »
Predică la Duminica Samarinencii
Fraţilor, pe timpul când Mântuitorul răspândea sfintele Sale învăţături pe pământ, erau două popoare care nu se înţelegeau unde este mai bine să se închine lui Dumnezeu. Acestea erau Evreii şi Samarinenii. Sfânta Evanghelie de azi v-a spus că, fiind Mântuitorul Hristos pe marginea unui puţ, a venit o femeie samarineancă să scoată apă şi l-a întrebat: „Doamne unde trebuie să ne închinăm?“ Ea ştia că evreii ziceau într-un fel, iar samarinenii în altul. Evreii ziceau că numai în biserica din Ierusalim se cuvine a se închina lui Dumnezeu. Samarinenii aveau un munte pe care-l socoteau sfânt şi ziceau că numai acolo se dă închinarea cuvenită lui Dumnezeu. Vedeţi că nici unii, nici alţii, nu se gândeau la ceea ce face adevărata putere a închinăciunii. La dânşii, dacă te-ai fi închinat în locul ştiut, dacă gura tot spunea la vorbe, iar inima rămânea ca piatra, închinăciunea era bună. A trebuit să vină Domnul Nostru Iisus Hristos care să lumineze lumea.
În închinăciune, ca lucrul cel mai de preţ, a pus mişcarea inimii, cugetul curat. Asta înseamnă cuvintele să ne închinăm în duh şi în adevăr. Toate celelalte vin mai pe urmă. Şi tocmai asta n-o înţelegeau evreii. Ei puneau în frunte ceia ce era de mai puţin preţ, iar ce era mai însemnat nu băgau în seamă. În legea lor totdeauna s-au ţinut numai în lucrurile de deasupra. Inima nu era amestecată, chiar când era plină de toate fărădelegile. Pentru aceasta Mântuitorul i-a mustrat de nenumărate ori, numindu-i morminte văruite, care numai pe din afară sunt curate, iar pe dinăuntru pline de toată necurăţia. Când mustră pe Iudei, Domnul Hristos nu mustră supunerea lor la poruncile legii, ci fapta că nu pun buna pornire a sufletului ca temelie la ascultarea legii.
Să pătrundem şi noi mai adânc în această învăţătură ca să vedem ce înseamnă adevărata închinare de Dumnezeu.
Fraţilor, nu sunt oare şi azi creştini care ar trebui mustraţi tot aşa cum mustra Mântuitorul pe evrei? Nu sunt şi azi mulţi care cred că au făcut totul când au îndeplinit datoriile de din afară ale legii? | Continuare »
Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la botezul de la Avram Iancu (Bihor) – noiembrie 1981
… Noi ne rugăm Domnului ca, din toate cuvintele care s-au spus şi se spun în Evanghelia de astăzi şi în toate aceste Evanghelii, să înţelegem dorinţa mântuirii. Dorinţa mântuirii şi calea mântuirii pentru fiecare este naşterea din nou.
Prin naşterea din nou are loc o moarte şi o înviere. Moare omul cel vechi şi învie omul cel nou. Căci, după cum ne-am născut trupeşte pentru lumea aceasta, tot aşa trebuie să ne naştem şi duhovniceşte pentru lumea viitoare, pentru viaţa veşnică.
Nu poţi niciodată să faci un pom să aducă roade bune, decât altoit. În zadar îţi spui cele mai frumoase predici şi sfaturi la un pom sălbatic şi-i arăţi ce frumos ar fi dacă el ar face roade bune; până când nu se taie firea cea sălbatică şi nu se altoieşte firea cea nouă, el nu poate să aducă rod nou.
Asta este ceea ce trebuie să fie şi în viaţa fiecăruia dintre noi. Putem să ne spunem frumoase cuvinte. Dar ce frumos ar fi dacă noi am face fapte bune, dacă am lăsa păcatul, dacă am păcătui mai puţin, dacă am face rău mai puţin şi dacă ne-am strădui să facem bine mai mult! Degeaba sunt toate acestea până când în viaţa noastră nu vine naşterea din nou.
E rău că oamenii sunt beţivi, că sunt suduitori, că sunt bătăuşi, că sunt răi – dar răul cel mai mare este că nu se nasc din nou. Că, dacă s-ar naşte din nou n ar mai fi aşa…
E rău că în mijlocul adunărilor noastre sunt tulburări şi dezbinări, şi oameni fireşti, şi lumeşti, dar răul cel mai mare nu este acesta, ci este că nu s-au născut din nou. Că, dacă se nasc din nou, atunci nu mai sunt aşa. De aceea, oricine vrea să-şi mântuiască sufletul şi să aibă viaţa veşnică, trebuie să se nască din nou.
La Ioan capitolul 3 se vorbeşte despre această naştere din nou. Cei mai mulţi cred că e Botezul. Nu-i Botezul, pentru că Mântuitorul i-a spus lui Nicodim: trebuie să te naşti din apă şi din duh… | Continuare »
Predică la Duminica Slăbănogului
Doamne, nu am pe cine să mă bage în scăldătoare (Ioan 5, 17).
Fraţi creştini, unul din cei mai nenorociţi oameni, de care ni s-a vorbit vreodată, a fost, fără îndoială, acest paralitic sau slăbănog, de care ne-a vorbit astăzi Sfânta Evanghelie a apostolului Ioan. Ascultaţi şi vă veţi încredinţa de cele ce vă spun.
Treizeci şi opt de ani erau de când acest slăbănog zăcea plin de durere lângă marginea unei scăldători, numită Scăldătoarea oilor. Dacă zăcea el de atâţia ani, fără îndoială, era ştiut de toţi câţi veneau pe acolo ca să se lecuiască sau numai să vadă bolnavii. Într-o aşa lungime de vreme, toţi îl vor fi văzut cu faţa ca de mort, cu ochii în fundul capului; în loc de carne, numai pielea pe oase.
Zăcerea nesfârşită nu-l putea aduce în stare mai bună. Îmbrăcămintea îi va fi fost numai zdrenţe. Nu ne mai îndoim că, cu glas slab de tot şi cu căutătura rugătoare, va fi mişcat de milă şi compătimire până şi pietrele. Pe de altă parte, nu era nevoie decât de scurta osteneală a unui om ca să-l scape din durerile lui.
În scăldătoarea aceia, odată pe an, se scobora îngerul Domnului şi turbura apele. Cel întâi bolnav, vârât într-însa, se lecuia. Deci ce era de nevoie. Pentru vindecarea slăbănogului, decât ca un om să-l cufunde în scăldătoare, când îngerul o turbura!
Dar în cei 38 de ani de zăcere nu s-a găsit nicio fiinţă milostivă care să se ostenească pentru el, numai cât ai adăpa o vită. Apoi, fraţilor, vă întreb eu acum: n-am dreptate să spun că era o mare nenorocire pentru chinuitul bolnav? Şi băgaţi de seamă că pentru uşurarea sa, nu era nevoie să cheltuieşti averi cu leacurile şi medicii. Dacă i-ar fi trebuit cine ştie ce ierburi scumpe, căutate prin ascunzişurile munţilor, dacă i-ar fi trebuit vreo pasăre sau lighioană rară şi grea de găsit, cum ne pomenesc poveştile strămoşilor, – nu ne-ar părea de mirat că vedem pe bolnav în aşa părăsire.
Dar când te gândeşti că nu se cerea alta, decât să alerge cineva la un timp potrivit şi, cu o singură împinsătură să-l arunce în apă, nu e de mirat că în 38 de ani nu s-a găsit niciun prieten binevoitor, nicio rudă iubitoare, niciun om milostiv care să-l ajute?
Ba încă mai este ceva. Sfânta Evanghelie spune că scoborârea îngerului în apă era la un timp ştiut. Deci omul milostiv, care ar fi vrut să ajute pe slăbănog, nu era nevoit să-şi piardă multă vreme. N-avea decât să vie la timpul ştiut, să bage pe bolnav în scăldătoare, şi gata. Şi totuşi an după an a trecut, an după an a aşteptat slăbănogul, şi nimeni nu s-a milostivit de el. Deci dreaptă a fost spusa noastră la început că nenorocirea acestui om era nemăsurată. | Continuare »
Predica la Duminica IV din Postul Mare
Acest fel (de duhuri) cu nimic nu se poate scoate decât numai prin rugăciune şi po ştire. (Marcu 9, 29)
Fraţilor, la liturghia acestei Duminici, a patra a Postului Mare, sunt rânduite sa se citească două Evanghelii: a Duminicii şi a Sfântului Ioan Scărarul, de care facem pomenire azi.
Cea dintâi Evanghelie, deşi citită în Postul Mare, ne povesteşte lucruri din altă vreme, tocmai din apropierea Schimbării la faţă a Domnului. Atunci, pogorându-se din Muntele Taborului, unde se petrecuse minunea Schimbării la faţă, a venit în mijlocul ucenicilor săi. Şi a găsit „gloată multă împrejurul lor şi cărturari schimbând cuvinte împreună cu dânşii“ (Marcu 9, 24). Şi iată, a ieşit din mulţime un om, aducându-i pe fiul său, care era surd şi mut şi făcea spume la gură şi se topea de scuturarea boalei.
Tatăl copilului ceruse vindecare pentru fiul său. Îl adusese mai întâi la ucenicii Domnului, ei nu-l putuseră tămădui, şi acum îl aducea la însuşi Domnul Hristos.
Mântuitorul a adus mângâiere inimii chinuite a tatălui şi i-a vindecat copilul. Atunci ucenicii l-au întrebat: Pentru ce noi n-am putut să-l vindecăm? Iar Domnul Hristos le-a răspuns, cu cuvintele auzite azi în Sf. Evanghelie: Acest fel (de duhuri sau de răutate lăuntrică) nu se poate scoate afară decât numai prin rugăciune şi post.
Acestea sunt cuvintele dela care trebuie să plecăm astăzi, pentru a mai învăţa ceva din Sf. Evanghelie.
I.
Fraţilor, se scoborâse cerul pe pământ, când Mântuitorul s-a schimbat la faţă. A fost o sărbătoare la care au luat parte şi vechii prooroci Moise şi Ilie, în mijlocul unei străluciri care a uimit şi a ameţit pe trei din apostolii luaţi de Domnul acolo, spre a fi martori la acea minune. | Continuare »
