Comori Nemuritoare

Să ştii mulţumi lui Dumnezeu. Să nu uiţi niciodată că actul de mulţumire este unul din scopul rugăciunii. Rugăciunea este înălţarea sufletului spre Dumnezeu, pentru a-L adora, a-I mulţimi… Câţi Îi mulţumesc lui Dumnezeu? Şi eu, poate aşa de zelos când e vorba de a primi, nu uit oare prea des să mulţumesc? Şi dacă o fac, nu cumva o fac numai aşa în treacăt, în grabă, harnic în a cere altceva, nemaigândindu-mă la binefacerea primită? (…)
Să dau recunoştinţei mele mai multă vlagă.
Să opresc cugetul meu de a fugi pe alte meleaguri atunci când stau cu Domnul de vorbă.
Un bun creştin trebuie să-şi facă din rugăciune nu numai cerere, ci şi mulţumire pentru binefacerile dinainte.
Să ştiu mulţumi de-aproapelui care mi-a făcut bine. Să-i mulţumesc cel puţin aceluia, dacă n-am, ca sfinţii, virtutea de a mulţumi celor care mi-au făcut nedreptate.
Cât de puţini sunt cei care mulţumesc fraţilor lor… Recunoştinţa este o virtute centrifugă. Ea presupune că omul încetează cel puţin o clipă de a se preocupa de sine, pentru a cugeta la de-aproapele, la prevenirile şi la bunătatea acestuia. Omul este aşa de îngust la suflet, încât primirea unei binefaceri îi este uneori un motiv de a-l uita pe binefăcătorul său. Crud faliment al inimii omeneşti!
Să ne dăm silinţa să învăţăm a mulţumi.

Ioan MARINI, «Viaţa Creştină» nr. 3 / 15 ian. 1939, p. 1

„Iată, vestesc vouă bucurie mare, care va fi la tot poporul, că S-a născut vouă Mântuitor” (Luca 2, 10-11).

Din îndurarea Tatălui ceresc, am ajuns iarăşi praznicul cel mare şi sfânt al Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. Praznic de bucurie ne-a fost totdeauna ziua aceasta. Dar Naşterea din anul acesta parcă cu mai multă bucurie vine, întreită bucurie ne aduce. Ca şi toţi creştinii, ne bucurăm în sfânta zi de azi că S-a născut Mesia-Hristos, Care ne-a scos din greşala lui Adam, ne-a împăcat cu Dumnezeu-Tatăl şi ne-a deschis iar calea spre mântuire.
Ne bucurăm apoi de pacea mult dorită şi aşteptată. De patru ori, în patru ani ce trecură, am sărbătorit Naşterea Domnului între tunete şi fulgere de război. Dar n-am sărbătorit atunci, căci nu venea la noi Crăciunul vechi şi bun, cu bucurie şi cojoc, ci venea la noi Crăciun negru, înarmat din dinţi până-n picioare. Drept că şi atunci cântau îngerii Vifleemului ca astăzi: „pe pământ pace”, dar, în locul păcii, tot mai tare se aprindea vrajba între popoare. „Între oameni bunăvoire” strigau şi atunci îngerii din cer, dar ca răspuns, aici jos, pe pământ, se omora om pe om, creştini pe creştini.
E drept că sabia nu s-a întors încă de tot înapoi în teacă, dar asta nu înseamnă că trăim războiul cu fronturile şi suferinţele de ieri, ci sabia ridicată de azi înseamnă că străjuim libertatea câştigată şi viitorul nostru de mâine.
Dar Crăciunul de acum ne aduce nouă, românilor, şi o altă bucurie: o bucurie naţională. De veacuri serbăm şi noi, românii, ca şi alte neamuri creştine, sărbătoarea de bucurie a Naşterii Domnului. | Continuare »

„Şi iată alt cal roş… şi s-a dat lui să ia pacea de pe pământ”… (Apoc 6, 4)
În noaptea Naşterii, îngerii din cer au cântat pacea cea sfânta care se pogora pe pământ. „Şi îndată mulţime de oaste cerească lăuda pe Dumnezeu, zicând: «Slavă lui Dumnezeu întru cei de sus şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire»” (Lc 2, 13-14).
Domnul Iisus Hristos a venit pe pământ ca un „Domn al păcii” (Is 9, 6). El a adus pe pământ pacea cea sfântă care răsare din împăcarea omului cu Dumnezeu. În peştera din Vitfleemul Iudeii, se întâlni din nou Dumnezeu cu omul şi omul cu Dumnezeu. Iar întâlnirea aceasta şi pacea aceasta a făcut-o Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Care pecetlui pe urmă, cu scump sângele Său, această pace scumpă şi dulce.
În peştera din Vifleem s-a întâlnit iar Dumnezeu cu omul, iar sus pe Golgota s-a încheiat pacea dintre Dumnezeu şi om, rămânând ca oamenii să intre în pacea aceasta.
În acest înţeles zicea Apostolul Pavel: „Dumnezeu ne-a împăcat cu El prin Iisus Hristos… Vă rugăm fierbinte, în numele lui Iisus Hristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu” (II Cor 5, 18).
Dacă oamenii ar fi primit această pace şi ar fi rămas în ea, azi ar fi pe pământ pace şi între oameni bunăvoire. Răul însă a fost că oamenii n-au intrat în pacea aceasta, de aceea pacea n-a venit pe pământ. | Continuare »

EV. DUMINICII A VII-A DUPĂ PAȘTI (a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic)

Despre unirea tuturor creştinilor

Până şi pe sate, dar mai ales la oraşe, creştinii nu au aceeaşi credinţă, nu aparţin la aceeaşi Biserică. Însăşi lăcaşurile sfinte nu sunt zidite şi aranjate la fel. Ale noastre biserici sunt cu altarul către răsărit, cele catolice către apus. Unele au în turnuri crucea izbăvitoare, altele un glob. În bisericile noastre sunt icoane şi candelabre, în altele pereţii sunt goi şi fără podoabe.
Precum în cele din afară se deosebesc, aşa şi în cele lăuntrice, iar aici deosebirea e şi mai mare; şi prăpastie adâncă se desface între unii şi alţii, încât numele de creştin pare a fi o mustrare pentru cei ce aud cum Hristos Se roagă Tatălui ceresc ca toţi creştinii să fie una.
Întâia mie de ani, toţi creştinii trăiau într-o singură Biserică creştină, apostolică şi sobornică şi aceasta e sfânta noastră Biserică Ortodoxă.
Deşertăciunea omenească şi păcatul i-a sfărâmat unitatea. S-au dezlipit întâi catolicii apuseni, care au născocit nişte documente mincinoase, pentru întâietatea Papei de la Roma, ca urmaş al Sfântului Petru, fruntaşul apostolilor.
Înşelăciunea s-a descoperit mai târziu.
Au ajuns pe scaunul papal nişte persoane desfrânate, pe urma cărora atâta stricăciune a năpădit în Biserică, încât cei buni n-au mai putut sta alăturea de cei răi şi au părăsit-o.
Nobile popoare, care erau mândria catolicilor, s-au lepădat de Papa şi au înfiinţat biserici noi, naţionale: englezii, germanii, suedezii. | Continuare »

Evanghelia de duminică (In 4, 3-43) ne spune că Iisus plecase cu învăţăceii Lui, peste Samaria, în Galileea. În calea lor, se opriră de popas la fântâna Iui Iacob. Iisus îi trimise pe învăţăcei în cetate, să cumpere hrană. Iar El, ostenit fiind de călătorie, se aşeză lângă fântână.
Atunci „a venit o femeie din Samaria să ia apă. Zis-a ei Iisus: «Dă-Mi să beau». Deci a zis Lui femeia samarineancă: «Cum, Tu, iudeu fiind, ceri apă de la mine, femeie samarineancă fiind eu?”. (Samarinenii trăiau în mare duşmănie cu iudeii.) Răspuns-a Iisus şi i-a zis ei: «De ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce zice ţie: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la Dânsul şi ţi-ar fi dat apă vie». Zis-a Lui femeia: «Doamne, nici vadră nu ai şi fântâna este adâncă, de unde dar ai apa cea vie?». Răspuns-a Iisus şi i-a zis ei: «Tot cel ce va bea din apa aceasta va înseta iarăşi. Iar cel ce va bea din apa pe care Eu voi da lui nu va înseta în veac; ci apa pe care Eu voi da lui se va face într-însul izvor de apă curgătoare întru viaţă veşnică». Zis-a către Dânsul femeia: «Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez»”…
Iată o parte din vorbirea lui Iisus cu samarineanca. Această frumoasă vorbire este plină de învăţătură pentru noi. Să luăm aminte! Şi sufletul îşi are setea lui şi apa lui. | Continuare »

I. Tâlcuitor

38 de ani zăcuse bolnavul din evanghelie. Grozav lucru să pătimeşti 38 de ani, când te gândeşti că după câteva zile de boală ţi se face amară viaţa. Cu mare răbdare şi-a purtat boala bolnavul din evanghelie. 38 de ani de suferinţă n-au putut să-i frângă credinţa nădejdea tămăduirii. Când Iisus l-a întrebat, după 38 de boală: „Voieşti să fii sănătos?”, el primeşte cu linişte şi cu credinţă întrebarea, se încrede din tot sufletul său în acest Mântuitor şi îndată se ridică de jos şi începe a umbla.
Mare minune! Un om ce zăcuse neputincios 38 de ani odată se ridică de jos şi începe a umbla. Să luăm aminte, această minune se întâmplă şi astăzi. Mulţi se tămăduiesc şi azi de boli vechi prin credinţă tare şi prin dar şi ajutor de la Domnul. Dar minunea aceasta e şi mai mare atunci când se petrece în sufletul omului. Sunt şi boli sufleteşti mai cumplite decât acelea care ologesc picioarele, strică ochii, slăbesc auzul sau pieptul omului: sunt bolile cele sufleteşti. Oare pătimaşul beţiv nu este un olog şi slăbănog ce nu se poate ridica din ticăloşie? Oare desfrânatul, suduitorul, vicleanul şi toţi cei ce trăiesc în patimi şi fărădelegi nu sunt şi ei tot aşa, nişte slăbănogi ce nu se pot ridica din ticăloşie şi nu pot umbla în căile Domnului? Lumea aceasta e cu adevărat un mare spital sufletesc. Fiecare pătimeşte în ceva boală sufletească. Boli sufleteşti sunt şi azi destule şi aceste boli şi tămăduirea lor se poate face şi azi tot aşa – şi numai aşa – cum se făcea pe vremea Mântuitorului. Iisus Mântuitorul este şi azi Doctorul şi Tămăduitorul cel mare al bolilor sufleteşti. Minunea din evanghelia de duminică se întâmplă şi azi. Oameni păcătoşi şi slăbănogiţi de patimi şi păcate dintr-odată se ridică sus şi încep „a umbla” când Îl primesc cu credinţă adevărată pe Mântuitorul, se predau Lui şi încep o viaţă nouă cu El. Eu am cunoscut un pătimaş beţiv care, după 30 de ani de cumplită pătimire în beţie, dintr-odată a scăpat de ea hotărându-se la o viaţă nouă cu Domnul. | Continuare »

Chipul de alături ne arată pe Mântuitorul Hristos ducându-Şi crucea în sus spre Golgota. Apostolii Îl părăsiseră de frica iudeilor, dar iată, femeile se ţin în urma Lui cu plângere şi lacrimi pentru patimile ce le îndură. Nici iudeii, nici ostaşii n-au putut opri calea de durere şi de iubire a femeilor pentru Mântuitorul Hristos. Iată-le, se suie spre Golgota cu Hristos şi, ajunse acolo, se aşază la picioarele crucii şi plâng patimile şi moartea Mântuitorului.
Calea de durere şi de iubire ce au făcut-o femeile spre Golgota este pusă cu învăţătură pentru toate femeile din toate vremurile. „Luaţi aminte femeilor – zice această învăţătură – căci calea ce duce după Hristos şi învăţăturile Lui şi astăzi este o cale grea, o cale de durere şi de lacrimi. De-o parte, viaţa va scoate înaintea voastră necazuri şi dureri şi va pune cruci grele pe umerii voştri, iar de altă parte, satana cu ispitele şi amăgirile lui vă va îndemna să lăsaţi această cale grea şi să apucaţi pe cea largă şi uşoară ce duce la pieire. Dar voi, femeilor, de nimic să nu vă temeţi. Nici ostaşii, nici iudeii n-au putut opri calea femeilor ce mergeau după Hristos; aşa şi pe voi, nici greutăţile vieţii, nici ispitele satanei să nu vă poată abate de la calea ce duce după Hristos”…
Femeilor! Lacrimile şi durerile din această lume îl apropie pe om de Dumnezeu. Vă aduceţi aminte cum, în vremea războiului, suferinţele v-au apropiat mai tare ca oricând de Dumnezeu. | Continuare »

Evanghelia de duminică – duminica a doua a postului – istoriseşte tămăduirea unui slăbănog din Capernaum. Patru inşi îl purtau şi, neputând străbate cu el la Iisus din cauza mulţimii, l-au slobozit prin acoperişul casei. Iisus i-a zis: „Fiule, iartă-ţi-se ţie păcatele… ridică-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta” (citiţi pe larg această evanghelie la Marcu 2, 1-12).
Un adânc înţeles este în această evanghelie. Domnul Iisus a iertat mai întâi păcatele slăbănogului şi apoi l-a tămăduit. Asta însemnă că boala lui cea adevărată era înăuntru, în sufletul lui, şi de boala aceasta trebuia scăpat mai întâi.
Tămăduirea omului trebuie să plece din lăuntru în afară. Sufletul trebuie mai întâi tămăduit, ca, prin tămăduirea lui, să se vindece şi trupul. Boala cea adevărată este cea dinăuntru, cea sufletească.
Sănătatea şi boala îşi capătă înţelesul şi preţul lor cel adevărat numai în lumina Evangheliei. Sănătatea cea adevărată e sănătatea sufletului. Poţi fi tare şi mare cât un munte; această sănătate nu-ţi e de nici un folos, câtă vreme înăuntru, în suflet, eşti putred şi bolnav.
De multe ori boala cea trupească ajută sănătatea şi tămăduirea sufletului.
Fratele meu! Nu te teme de boli şi încercări. Boala e o solie cerească. Ea te aruncă în braţele Domnului. Ea Îl cheamă lângă patul tău pe Doctorul nostru cel mare. Eu am zăcut – şi zac – mult în multe boli şi suferinţe. Şi din „şcoala” aceasta am scos o parolă de viaţă: Mai bine bolnav în braţele Domnului, decât „sănătos” în braţele lumii.
Boala cea adevărată e boala cea sufletească. Adevăraţii bolnavi sunt cei ce pătimesc în ologie şi orbie, şi slăbănogie sufletească. Şi, vai, e plină lumea de ei. Numai că lumea, la astfel de bolnavi, le zice „viteji”. | Continuare »