Comori Nemuritoare

Învăţătura acestei evanghelii, pe scurt, este aceasta: Gloata celor cinci mii de oameni s-a hrănit mai întâi cu Cuvântul lui Dumnezeu şi numai după această săturare sufletească a urmat minunea lui Iisus care a săturat şi foamea lor cea trupească. Aceste două feluri de săturări sunt puse înaintea noastră cu învăţătură: să avem grijă mai întâi de cele sufleteşti, să căutăm mai întâi împărăţia lui Dumnezeu (Mt 6, 33) şi învăţăturile Lui şi atunci Dumnezeu va îngriji şi de trebuinţele noastre trecătoare.

Şi vremile de astăzi sunt pline de gloate flămânde. Niciodată n-au fost mai multe lipsuri ca acum. Mai ales oraşele sunt pline cu oameni lipsiţi şi flămânzi. Sunt ţări întregi (Germania) care rabdă foame. Pe tot locul s-a împuţinat pâinea, hrana şi leguma.

| Continuare »

Pr. Iosif TRIFA

Evanghelii de duminică ne spune cum a tămăduit Iisus doi orbi care strigau după Dânsul: „Miluieşte-ne pe noi, Fiul lui David”. „Credeţi că Eu pot face asta?” – i-a întrebat Iisus. „Da, Doamne” – au răspuns orbii. Şi atingându-Se Iisus de ochii lor, le-a dat vederea. Fariseii se arată îndată şi aici, spunând că Iisus face minuni cu ajutorul dracilor. (Citiţi această evanghelie la Matei 9, 27-35)
În decursul duminicilor de peste an mai sunt încă două evanghelii cu tămăduire de orbi: evanghelia cu orbul cel din naştere şi cu orbul de la Ierihon. La fiecare vom da un tâlc separat.
La evanghelia aceasta vom spune ceva despre orbia sufletească ce o fac patimile şi păcatele şi despre tămăduirea acestei orbii.
Grozavă este orbia ochilor. Ea răpeşte omului darul cel mai scump: vederea şi lumina. Pe cei ce trăiesc în această grozavă osândă, datori suntem cu toţii să-i compătimim şi să-i ajutăm. Vom spune însă că, afară de orbia aceasta care cerşeşte pe lângă margini de dramuri, este şi o altă orbie, mai cumplită şi mai rea decât cea trupească. E orbia cea sufletească. Este orbia pe care o fac patimile şi păcatele. Patimile cele rele şi păcatele strică vederea cea sufletească; strică ochii cei sufleteşti. Ce orb cumplit este, spre pildă, mâniosul. Doi oameni ce „nu se pot vedea” de mânie sunt doi orbi. Ce orb grozav este, spre pildă, desfrânatul. Nu mai vede nimic curat şi sfânt şi merge înainte orbeşte pe alea pierzării. Ce cumplită orbie sufletească face, spre pildă, beţia. Beatul şi beţivul e un orb pe care diavolul îl duce de mâini şi face cu el ce vrea.
Orbia are mai murite trepte. Întâi, cel atins de beteşugul orbiei, începe a vedea rău; mai târziu, abia vede ca printr-o sită; şi pe urmă nu mai vede nimic… ajunge la bâtă şi trebuie să-l ducă alţii. | Continuare »

Pr. Iosif TRIFA

Acum duminici avem la rând evanghelia de la Luca 8, 26-39, cu vindecarea unui îndrăcit. Această evanghelie vine la rând – cu mici deosebiri – de patru ori în duminicile de peste an. Noi o avem tâlcuită – în alt şi alt fel – în toate cele patru rânduri.
În Duminica a 4-a din Postul Paştilor, o avem tâlcuită în legătură cu rugăciunea (în cartea I Tâlcuirea Evangheliilor, pag. 48).
În Duminica a 5-a după Ru¬salii, o avem tâlcuită în cartea II cu Tâlcuirea Evangheliilor (pag. 118), iar pe cea din Duminica a 10-a după Rusalii, am tâlcuit-o astă vară în foaia «Isus Biruitorul» (nr. 30), când am vorbit despre cea mai mare nebunie arătată de patru ori în Noul Testament. Tâlcuirea acea este anume făcută pentru evanghelia de acum de duminecă şi fraţii ostaşi să o caute în colecţia foii şi să o folosească.
Ca o complectare, mai dăm acum cele ce urmează.
Mântuitorul a vindecat multe feluri de boli, dar la Evanghelie se stăruie mai mult asupra vindecării celor îndrăciţi. De ce? Pentru că îndrăcirea a fost şi este boala cea mai grozavă. Şi să nu credeţi că îndrăciţi sunt numai cei ce fac spume la gură şi cad pe jos. De cele mai multe ori, boala asta – numită fras sau epilepsie – n-are de-a face nimic cu diavolul. Îndrăciţii cei adevăraţi sunt cei cuprinşi şi stăpâniţi de patimile cele rele, diavoleşti.
Spre pildă: „Beţivul – zice Sf. Ioan Gură de Aur – are de suferit aceleaşi patimi ca şi cel îndrăcit. El, de asemeni se clatină, cade la pământ, zgâieşte ochii şi spumegă gura”. Şi tot aşa sunt şi desfrânaţii, mânioşii, suduitorii, zgârciţii etc… Oamenii însă nu bagă în seamă aceste boli cumplite, aceste îndrăciri. | Continuare »

Evanghelia de duminică este plină de minunate învăţături sufleteşti. Zice mai întâi evanghelia că fiecare om are în el o lumină şi, când această lumină se întunecă, oare cât de mare se va face întunericul? Această lumină este conştiinţa omului, adică mustrarea sau mulţumirea sufletească ce o are omul când face fapte rele sau bune. Această lumină i s-a dat fiecărui om. Cine Îl primeşte pe Mântuitorul şi lumina Lui, în acela lumina conştiinţei luminează şi cele mai mărunte lucruri ale omului. Dar în cel păcătos, în cel ce stăruie în păcate şi fărădelegi, se stinge şi această lumină, întuneric mare se face într-un astfel de suflet.

Astfel de oameni îşi pierd cu totul văzul şi auzul cel sufletesc. Despre astfel de oameni a zis psalmistul că „ochi au, dar nu văd, urechi au, dar nu aud” (Ps 135, 16-17). Aceştia sunt [cei] despre care a zis prorocul Isaia că: „Zic răului că este bun şi binelui că este rău, întunericul îl numesc lumină şi lumina întuneric, amarul dulce şi dulcele amar” (Is 5, 20). Mai ales în vremile noastre, este plină lumea de astfel de oameni care n-au ochi pentru lucrul Domnului şi mântuirea sufletului. Nu cumva şi tu, cititorule, eşti dintre aceştia? | Continuare »

Una dintre cele mai frumoase evanghelii este cea de duminică. Între altele, în această evanghelie, Iisus zice:
Căutaţi la păsările cerului, că nici seamănă, nici seceră, nici adună în jitniţe şi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte pe dânsele. Şi de haină ce vă grijiţi? Socotiţi crinii câmpului cum cresc; nu se ostenesc, nici torc. Iar grăiesc vouă că nici Solomon, întru toată mărirea sa, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Deci, nu vă grijiţi zicând: „Ce vom mânca?”, sau: „Ce vom bea?”, sau: „Cu ce ne vom îmbrăca?”. Că ştie Tatăl vostru cel ceresc că trebuinţă aveţi de acestea toate.
Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi acestea toate se vor adăuga vouă” (Mt 6, 22-32).
Minunată este această evanghelie. Ea ne învaţă să aruncăm toate grijile noastre asupra Domnului… Să căutăm mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, grija de suflet, şi apoi Tatăl ceresc va avea El grijă mai departe de toate lipsurile noastre. Mare adevăr spune Evanghelia. Dar acest adevăr – s-o spunem adevărat – multora li se pare o glumă, un lucru de zâmbit. Acest adevăr îl poate pricepe numai cel credincios. Acest adevăr îl poate simţi şi trăi în viaţa lui numai cel ce trăieşte o viaţă cu Domnul şi Evanghelia Lui; numai cel ce este cu adevărat un copil al lui Dumnezeu.
Când eşti cu adevărat un copil al lui Dumnezeu, atunci Tatăl ceresc are grijă de tine până în cele mai mici amănunte. Văzut-aţi cum sunt copiii: n-au nici o grijă şi nu cunosc grija vieţii; aşa e şi cu noi când suntem cu adevărat copiii lui Dumnezeu: deodată scăpăm de toate grijile şi necazurile. Tatăl ceresc le ia asupră-Şi. Când trăieşti o viaţă cu Domnul, atunci între tine şi grijile, necazurile vieţii stă Domnul; atunci tu nu vezi necazurile, ci-L vezi pe Domnul. Însă cei necredincioşi nu-L pot vedea pe Domnul de mulţimea necazurilor. Necredinţa – sau, mai bine zis, puţina credinţă – pune între om şi Dumnezeu, necazurile. Puţin credinciosul se uită la necazuri, nu la Domnul; sau, mai bine zis, nu-L poate vedea pe Domnul de mulţimea necazurilor şi lipsurilor. | Continuare »

Credinţa are, şi ea, cinci simţuri omeneşti: auzul, văzul, pipăitul, mirosul şi gustul. Să le cercetăm.
Auzul credinţei este ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. „Credinţa vine prin auz, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos” (Pilde 4, 7). „Vorbeşte, Doamne, că robul Tău ascultă!” (I Sam 3, 9). „Cine are urechi de auzit să audă” (Mt 11, 15).
Văzul credinţei este să vedem şi să înţelegem adevărul pe care ni-l spune credinţa. Prin credinţă vedem că suntem străini şi călători pe pământ (vezi Evr 11, 1-7). „Ferice de ochii voştri că văd şi de urechile voastre că aud!” (Mt 13, 16-17). „Urechea mea a auzit vorbindu-se de Tine şi ochii mei Te-au văzut” (Iov 42, 5-6).
Pipăitul credinţei, adică prin credinţă să pipăim şi noi, ca odinioară Toma, rănile Domnului; şi, înţelegând Jertfa Crucii, să luăm mântuirea. În acest înţeles zicea Domnul: „Eu sunt, pipăiţi Mă!” (Lc 24, 39). Iar Apostolul Ioan răspunde: „ceea ce am pipăit cu mâinile noastre… vestim vouă” (I In 1, 1-3).
Pipăirea înseamnă şi atingerea cu credinţă, pe care a făcut-o femeia cea bolnavă, care s-a vindecat atingându-se de haina Domnului (vezi Lc 8, 41-50).
Mirosul credinţei îl avem din dragostea şi Jertfa lui Hristos: „noi suntem înaintea lui Dumnezeu o mireasmă a lui Hristos” (II Cor 2, 15). „Hristos S-a dat pe Sine pentru noi ca jertfă de bun miros lui Dumnezeu” (Ef 5, 2).
Noi trebuie să fim „mireasma” lui Hristos. El ne-a tămăduit rănile cele putrede: ne-a scăpat de mirosul cel greu al păcatului şi ne-a dat şi nouă, tuturor celor ce trăim cu El, „un miros de bună mireasmă”.
Cu gustul credinţei aflăm că „Cuvântul lui Dumnezeu este mai dulce ca mierea” (Ps 117, 103). Când ne pierdem gustul acesta, am căzut (vezi II Pt 2, 3). Glasul credinţei ne dă „gust duhovnicesc”. „Gustaşi şi vedeţi că bun este Dom-nul” (Ps 34, 8). | Continuare »

Multe învăţături se scriu [cu] prilejul Învierii.
Toate ziarele şi foile sunt pline cu aşa-numite „articole de Paşti”. Dar cele mai multe sunt vorbe goale. Sunt cu adevărate ,,articole” comandate de Paşti. Cum spunea odată un ziarist, că-i ceruse un redactor un articol de Paşti. Şi mi-a trebuit – spunea ziaristul – o seară întreagă de cafenea şi cinci şpriţuri de vin până mi-a venit „inspiraţia” şi am scris articolul. Fireşte, astfel de articole, ce urme ar putea lăsa în suflete?
Se vorbeşte mult la Paşti despre minunea Învierii Domnului. Şi despre minunea învierii din morţi.
Se vorbeşte însă prea puţin despre cealaltă latură a Învierii. Despre minunea învierii păcătoşilor la o viată nouă. Despre învierea pe care o vestea fiul cel pierdut: „Mort am fost şi am înviat”.
Căci darul şi minunea învierii tocmai aici se arată şi lucrează. Iisus cel înviat învie şi pe cei „vii”, pe cei ce trăiesc, dar sunt morţi (Apoc 3, 1).
În numărul acesta avem o pagină întreagă (pag. 7) cu „învieri de pe fronturile Oastei Domnului”. | Continuare »

Şi Petru, şi Iuda apostolul au greşit. De frica unei slujnice, Petru s-a lepădat cu jurământ de Domnul, iar Iuda L-a vândut pentru lăcomia banilor. Amândoi s-au căit pentru greşeala ce au făcut. Dar este o mare deosebire între căinţa lor. Petru s-a căit îndată. Ispita şi căderea lui au ţinut o clipă şi această clipă a plâns-o cu amar şi a stropit-o mereu cu lacrimi sfinte de căinţă. „Şi ieşind afară, Petru a plâns cu amar.”
Şi lui Iuda „i-a părut rău” pe urmă de fapta sa. Dar căinţa lui a fost prea târzie. Căinţa lui a fost mai mult mustrarea de cuget pe care a avut-o şi Cain după ce l-a ucis pe fratele său. Iuda nu s-a căit cu lacrimi, ci cu un fel de tulburare şi mânie sufletească. A fost o căinţă ce i-a pus ştreangul în mână. Un vestit predicator zicea că şi Iuda ar fi fost iertat dacă ar fi căzut plângând la picioarele Crucii. Sângele Domnului ar fi spălat şi greşeala lui, căci Iisus a cerut iertare şi pentru cei ce-L răstigneau. Însă satana i-a şoptit că păcatul lui nu poate fi iertat. Căinţa lui Iuda a fost căinţa diavolului şi această căinţă o fac şi azi cei ce se împuşcă, cei ce se spânzură, cei ce se omoară cu băutura. Când eram preot la ţară, odată a venit la mine să se mărturisească un mare desfrânat. Era tare abătut şi spunea întruna că ticăloşia lui nu poate fi iertată. L-am lămurit că poate lua îndată, prin Jertfa Crucii, tămăduire şi iertare, însă a treia zi s-a spânzurat. Diavolul se întărise asupra lui cu şoapta că el nu poate avea iertare. | Continuare »

„Cine-mi va da apă şi izvor de lacrimi, ca să plâng pe preaiubit dulcele meu Fiu”, a strigat Fecioara Maria şi se tânguia… O, munţi înalţi şi dealuri şi voi oameni toţi, plângeţi şi vă întristaţi împreună acum şi cu mine tânguiţi-vă!
(din cântările bisericeşti ce se cântă la slujba îngropării Mântuitorului)

O, Iisuse, preadulcele meu Mântuitor, dă-mi lacrimi să Te plâng şi eu ticălosul şi nemernicul.
Mă cutremur şi mă înfricoşez, o Doamne, văzându-Te mort pentru mine şi păcatele mele.
Atât de mult m-a iubit Dumnezeu, încât şi pe Tine, Fiul Sau cel iubit, Te-a dat morţii pentru mine şi viaţa mea (In 3, 16).
Atât de mult m-ai iubit, o, Iisusul meu cel scump, încât pentru mine înfricoşată moarte ai răbdat.
Unul din Sfânta Treime defăimată moarte rabdă pentru mine – mă-înfricoşez şi mă cutremur de o taina ca aceasta. | Continuare »

Luni începe Săptămâna cea Mare şi sfântă a patimilor lui Hristos. Biserica pune înaintea noastră înfricoşatele patimi ale Mântuitorului, ca să trecem prin ele cu înţelegere şi cu folos sufletesc. Mergeţi cu toţii la slujbele Bisericii din Săptămâna cea Mare şi ascultaţi cu luare aminte şi cu lacrimi Evangheliile şi cântările despre patimile şi moartea Mântuitorului. În legătură cu patimile şi moartea lui Iisus, dăm şi noi aici câteva învăţături:
„Nu Mă plângeţi pe Mine, ci vă plângeţi pe voi.”
„Şi mergea după El (spre Golgota) mulţime multă de norod şi de muieri care plângeau şi se tânguiau pentru dânsul. Şi întorcându-se către ele, Iisus a zis: «Fiicele Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci vă plângeţi pe voi»”… (Lc 23, 23).
Aşa ne grăieşte şi nouă Mântuitorul: „Nu Mă plângeţi pe Mine, ci vă plângeţi pe voi şi păcatele voastre”. Aceasta este taina cea mare a patimilor Mântuitorului: să înţelegem că pe Hristos L-au răstignit păcatele omenirii şi tu Îl răstigneşti din nou cu păcatele tale. Această înfricoşată gândire trebuie să trezească în tine o ură cumplită faţă de păcat şi această ură trebuie să te scoată din păcat. Altcum în zadar te cutremuri când auzi înfricoşatele patimi, că şi pământul şi pietrele s-au cutremurat, ba şi iudeii şi întreg Ierusalimul s-au cutremurat de înfricoşatele patimi, dar nu s-au îndreptat. | Continuare »