Comori Nemuritoare

În Biblie, ne spune prorocul Ezechil că i s-a arătat odată următoarea vedenie:
„O apă văzut-am curgând din lăcaşul Domnului. Un om mi-a zis: «Treci apa». Şi am intrat în apă şi apa, la început, ajungea până la glezne, apoi până la genunchi şi pe urmă s-a făcut râu mare până la brâu. Şi omul mi-a zis: Aceasta este «apa iertării» şi această apă va intra în marea moartă şi, vărsându-se în mare, apele ei se vor vindeca… Şi se va însănătoşi şi va trăi tot acela peste care va curge râul… Şi pe lângă acest râu vor creşte tot felul de pomi roditori şi nu se va sfârşi rodul lor, pentru că apele care-l udă din cele sfinte ies”… (Ezec 47).
Aşa este şi jertfa lui Iisus de pe Golgota. Jertfa Crucii a deschis un izvor din care curge sângele şi apa iertării şi a mântuirii noastre sufleteşti. Râul ce izvorăşte din Golgota curge spre marea cea moartă a acestei vieţi, ca să-i vindece apele. De 1923 de ani curge mereu acest râu al vieţii, dar marea cea moartă a omenirii nu s-a mai vindecat deplin, ci parcă acum s-a făcut mai moartă şi mai plină cu mortăciuni sufleteşti ca oricând. Asta vine de acolo că nu toţi oamenii au primit cu destulă înţelegere şi cu destulă credinţă darul ce ni-l dă Golgota cu jertfa ei.
Cititorule, şi tu trebuie să ai o Golgotă a ta. Aceasta este Golgota ta: „Tot cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să vină după Mine” (Lc 9, 23). „Omul nostru cel vechi cu Hristos împreună s-a răstignit, ca noi să nu mai slujim păcatului” (Rom 6, 6). | Continuare »

În vremea aceea, luând Iisus pe cei doisprezece învăţăcei, a început a le spune lor cele ce erau să I se întâmple Lui: „Iată, ne suim în Ierusalim şi Fiul Omului se va da arhiereilor şi cărturarilor şi-L vor judeca pe El spre moarte, şi-L vor da pe El neamurilor. Şi-L vor batjocori pe El, şi-L vor bate pe El, şi-L vor scuipa pe El, şi-L vor omorî pe El, şi a treia zi va învia”. Şi au venit la El Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedei, zicând: „Dă-ne nouă ca să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta”. Iar Iisus le-a zis lor: „Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi să beţi paharul care Eu beau? Şi cu botezul cu care Eu Mă botez să vă botezaţi?”. Iar ei au zis Lui: „Putem”. Iar Iisus a zis lor: „Paharul pe care Eu voi bea, cu adevărat veţi bea şi cu botezul cu care Eu Mă botez vă veţi boteza. Iar a şedea de-a dreapta Mea şi de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a gătit”. Şi auzind cei zece, au început a se mânia pe Iacov şi pe Ioan. Iar Iisus, chemându-i pe dânşii la Sine, le-a zis lor: „Ştiţi că celor ce li se pare că sunt începători ai neamurilor le stăpânesc pe ele şi cei mai mari ai lor le domnesc pe dânsele. Iar între voi nu va fi aşa, ci care va vrea să fie mai mare între voi, să fie vouă slugă. Şi care va vrea să fie între voi întâi, să fie tuturor slugă. Pentru că şi Fiul Omului n-a venit ca să slujească Lui, ci ca să slujească El şi să-Şi dea sufletul Său răscumpărare pentru mulţi” (Mc 10, 33-45).
Precum vedeţi, evanghelia de duminică cuprinde o vorbire a lui Iisus cu apostolii Săi. Această vorbire este plină de învăţături şi pentru noi. Iisus vorbea apostolilor Săi despre patimile şi moartea Sa, dar unii dintre apostoli nu se puteau dezbăra de credinţa (pe care o avea întreg poporul iudeu) că Iisus va înfăptui o împărăţie lumească. | Continuare »

„Tot cel ce vrea să vină după Mine trebuie să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să vină după Mine” (Lc 9, 23)

Fiul Meu! Nu uita nici o clipă: mântuirea este calea cea îngustă. Mântuirea este calea crucii. Mântuirea este purtarea crucii. „Tot cel ce vrea să vină după Mine trebuie să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să vină după Mine”.
Fiul Meu! Orice suflet care vrea să se mântuiască trebuie să apuce calea aceasta şi să poarte crucea aceasta. Şi orice ostaş care vrea biruinţa şi cununa, aşijderea trebuie să apuce pe calea aceasta şi să poarte crucea aceasta.
Fiul Meu! Ţi-ai luat şi tu pe umeri crucea Oastei? Şi ai plecat cu ea după Mine? Aşa, aşa, fiul Meu! După Mine cu crucea ta. După crucea Mea cu crucea ta. Cu ochii ţintă la drumul Meu, la harul Meu şi ajutorul Meu. Priveşte-Mă neîncetat pe Mine, căci Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa ta. Eu sunt calea ta. Dacă nu aş merge Eu înaintea ta, tu îndată ai cădea.
Fiul Meu, priveşte-Mă neîncetat, căci privindu-Mă neîncetat, vei afla cât de mult te-am iubit şi vei începe şi tu să Mă iubeşti. Privindu-Mă neîncetat, vei începe să vezi ce pildă de viaţă ţi-am lăsat Eu şi vei începe şi tu să urmezi această pildă. Dragostea Mea va fi dragostea ta. Răbdarea Mea va fi şi răbdarea ta. Smerenia Mea va fi şi smerenia ta. Suferinţele Mele vor fi şi ale tale. Moartea Mea de pe cruce va fi şi moartea ta faţă de lume. Învierea Mea va fi şi învierea ta. Şi biruinţa Mea va fi şi biruinţa ta.
Şi astfel, iubitul Meu, vei începe şi tu să păşeşti după Mine, pe urmele crucii Mele, alături de milioanele şi milioanele de suflete care au păşit pe calea aceasta şi au ajuns aici în cer. | Continuare »

Ioan Marini

„Adam din rai s-a gonit cu mâncarea împărtăşindu-se, ca un neascultător. Moise văzător de Dumnezeu s-a făcut cu postul, curăţindu-şi ochii sufletului. Pentru aceasta, cei ce poftim să fim locuitorii raiului să ne lepădăm de hrana cea nefolositoare; şi, dorind să vedem pe Dumnezeu, să postim ca Moise, patruzeci de zile. Cu rugăciuni şi cu cereri, străduind din toată inima, să potolim pati¬mile cele sufleteşti, să gonim zburdările cele trupeşti.”

Creştinul este un luptător pentru împărăţia lui Dumnezeu; unul ce dă năvală în fiecare zi, pentru a atinge „ţinta” desăvârşirii la care este chemat (Ef 4, 13-15).
Dar până să ajungi acolo, câte lupte, câte căderi, câte lacrimi şi dureri… Numai cel ce merge pe calea cea „strâmtă şi cu scârbe” ştie…
Dar fie; face să te lupţi, când ştii ce este la capăt. Şi Domnul ne-a dat o pildă, ca să călcăm pe urmele Lui (I Ptr 2, 21). Dar pentru ca să te lupţi îţi trebuie arme. Un luptător pe câmpul de luptă fără arme nici nu ţi-l poţi închipui. Oricine ar spune că este un nesocotit cel ce se încumetă să meargă la război cu mâinile în buzunar.
Dar un creştin, care este un „ostaş al Domnului” (I Tim 2, 2), nu va fi oare doborât în luptă, mergând nepăsător şi neînarmat în lupta aceasta?
Fără îndoială, îi trebuie arme duhovniceşti pentru lupte duhovniceşti.
Căci nu împotriva cărnii şi sângelui avem de luptat, ci împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor rău¬ăţii (diavolului), care sunt în locurile cereşti (Ef 6, 12). | Continuare »

Soliile creştinilor de azi: „Să mai pot pune mâna pe moşia asta, atunci pot muri… Să-mi mai fac o casă nouă, atunci pot muri… Să-mi mai rotunjesc suma de banii, atunci pot muri”.

Acum miercuri a fost praznicul bătrânului Simeon, cu declaraţia lui că poate muri liniştit fiindcă L-a primit pe Domnul, după ce L-a aşteptat o viaţă întreagă.
Praznicele sunt puse să trecem prin ele cu folos de învăţătură sufletească. Eu mă întreb însă, câţi au trecut prin praznicul de miercuri alegându-se cu o învăţătură de mântuire sufletească. În legătură cu bătrânul Simeon, vom da câteva gânduri duhovniceşti.
În viaţa bătrânului Simeon stă ascunsă toată taina vieţii noastre de creştini. Întreagă viaţa lui n-a fost altceva decât o aşteptare a Mântuitorului. N-a fost altceva decât o dorinţă de pregătire pentru primirea Mântuitorului. Rostui vieţii lui s-a încheiat cu aflarea şi primirea Mântuitorului.
Acesta trebuie să fie şi rostul vieţii şi mântuirii noastre sufleteşti: aflarea şi primirea cea adevărată a Mântuitorului. Sunt însă aşa de puţini cei ce-L află şi-L primesc cu adevărat.
Fratele meu! Poate şi tu ştii despre un Hristos ce S-a născut în peştera Vifleemului, S-a botezat în Iordan, a învăţat multe lucruri frumoase şi pe urmă a murit pe Crucea Golgotei ca „să şteargă păcatul lui Adam”. E frumos şi e bine că ştii aceste lucruri, dar ele nu-ţi sunt de nici un folos sufletesc câtă vreme nu cunoşti pe un Hristos care S-a născut pentru tine, a trăit pentru tine, a murit pentru tine, a înviat pentru tine şi petrece şi acum în lume pentru tine; vrea să trăiască cu tine, vrea să intre în casa ta, în viaţa ta, în inima ta, în toate gândurile şi faptele tale. | Continuare »

Traian Dorz, Cărarea tinereţii curate

Minunat este nu numai sfârşitul tinerilor credincioşi care, umblând în curăţie şi ascultare, ajung la Domnul cu bucurie, ci minunată este orice zi din viaţa unui astfel de tânăr, care niciodată n-a ieşit din ascultarea cea dulce a Domnului şi a iubiţilor Lui.
În felul acesta nu numai sfârşitul vieţii unui astfel de tânăr este frumos, ci frumos este şi sfârşitul fiecărei zile şi al fiecărei nopţi dintr-o astfel de viaţă. Şi sfârşitul fiecărei fapte, cântări şi rugăciuni a lui. Căci toate actele unei astfel de vieţi sunt frumoase şi ţintesc spre un sfârşit bun.
Ne vom îndrepta acum gândurile spre pilda frumoasă a unuia dintre tinerii despre care Scripturile vorbesc atât de mişcător.
Numele acestui tânăr este Timotei, ucenicul, apoi tovarăşul minunat de lucru şi de luptă al Sf. Ap. Pavel (Fapte 16, 1-3).
Timotei a devenit curând unul dintre ajutoarele Sfântului Apostol (Fapte l9, 22).
Însoţindu-l în cele mai multe din călătoriile lui (Fapte 20,4), Timotei ţinea legătura cu toţi fraţii (Rom 16, 21). Înfrunta primejdii pentru lucrul Domnului (I Cor 16,10). Lua parte împreună cu Marele Apostol la îndrumarea lucrării Evangheliei (II Cor l, l; Filip l, l; Col 1, 1). Întărea şi îmbărbăta pe fraţii care treceau prin suferinţe (I Tes 3, 2).
Şi a trecut el însuşi biruitor prin suferinţe şi prigoniri pentru Hristos (Evr 13, 23).
Fiul unei mame şi al unei bunici credincioase, Timotei a cunoscut din pruncie Sfintele Scripturi, care i-au dat înţelepciunea ce duce la mântuire prin credinţa în Iisus Hristos.
El a căpătat încredinţarea că toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos să înveţe, să mustre, să îndemne şi să dea înţelepciune în neprihănire. Astfel el a ajuns din tinereţe un om al lui Dumnezeu, desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună în Evanghelia Domnului. | Continuare »

Pr. Iosif Trifa

Să ne aducem aminte şi de cei săraci şi necăjiţi

O istorie veche ne spune că de la Răsărit a mai plecat un crai (în afară de cei trei) să-L afle pe Hristos. Artaban îl chema pe acest al patrulea crai şi a plecat şi el, cu aur mult, să-L afle pe pruncul Iisus. Dar în calea lui a întâlnit oameni flămânzi, necăjiţi, săraci, bolnavi şi, făcându-i-se milă de ei, le-a tot dat din aur, până când, apropiindu-se de Vifleem, s-a trezit că nu mai are nimic. Şi s-a întristat foarte Artaban, dar în somn i S-a arătat Iisus şi i-a zis: „Nu te întrista, Artabane, căci amin zic ţie: tu M-ai aflat cu adevărat pe Mine”…
Se apropie Crăciunul. Vrei săi afli şi tu, cititorule, pe Pruncul Iisus şi să I te închini Lui? Vrei să prăznuieşti cu adevărat Naşterea Domnului? Intră atunci cu ajutor în casa celui sărac, necăjit, bolnav, căci El a zis: „Orice veţi face unuia dintre aceşti mai mici, Mie Mi-aţi făcut” (Mt 25, 40). | Continuare »

Învăţătura evangheliei de duminică este aceasta:
Biserica noastră învaţă că demoni (diavoli) sunt şi azi şi ei caută neîncetat să-i tragă pe oameni în ispită şi să-i amăgească spre lucruri rele. „Fiţi deştepţi şi privegheaţi – zice apostolul Petru – pentru că potrivnicul vostru, diavolul, umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită” (I Ptr 5, 8). Dar acest diavol n-are putere să-l silească pe om la păcat. Dumnezeu i-a dat omului voinţă şi înţelegere şi aşa omul păcătuieşte şi se apropie de satana cu voia lui. Ochii, spre pildă, i s-au dat omului să vadă înţeleapta orânduire a lui Dumnezeu şi, văzându-o, să-L preamărească. Dar de multe ori oamenii îşi lasă ochii să se facă slugile diavolului. Limba i s-a dat omului ca să-L laude pe Dumnezeu, dar mulţi, de multe ori, prin sudalme, înjurături şi minciuni, o fac slujnica diavolului.
Mâinile i s-au dat omului să lucreze cu ele şi să le împreuneze în semn de rugăciune, dar, de câte ori omul le întinde cu lăcomie să răpească, să fure şi să lovească, le pune în slujba satanei. | Continuare »

De câte ori citesc această minunată pildă, îmi aduc aminte de soarta neamurilor şi a profeţilor lor. Căci aici nu e vorba de viţa de vie şi de lucrătorii ei, ci de virtuţile pe care le-a sădit Dumnezeu în sufletul omului de la zidirea lui şi de buna chivernisire cu care suntem datori faţă de acestea.
Dumnezeu n-a lăsat neamurile în grija sorţii oarbe, ci le conduce şi astăzi prin înţeleapta povaţă a profeţilor mari şi le cere din când în când socoteală de roadele vieţii lor.

Ce fac însă neamurile? De obicei, în loc să-i primească pe profeţi cu flori şi cântece de slavă, în loc să-i înconjoare cu toată dragostea sufletului lor şi să le urmeze îndemnurile mântuitoare, îi ucid. Dacă nu cu pietre, cum au făcut iudeii, cel puţin cu neascultarea lor. Aceasta a fost soarta tuturor profeţilor; aceasta a fost şi soarta celui mai mare profet – a lui Iisus – care, mântuind lumea, drept răsplată, a fost răstignit pe cruce. | Continuare »

Evanghelia de duminică e o pildă în care se cuprinde toată Biblia Vechiului şi a Noului Testa­ment, adică toată istoria mântuirii omeneşti. „Stăpânul care a sădit vie” e Dumnezeu, Care l-a înze­strat pe om cu un fel de avere sufletească, cu un fel de vie su­fletească în care să lucreze şi „roade” sufleteşti bineplăcute lui Dumnezeu să aducă. Dar, în cur­gerea vremilor, oamenii – şi în­deosebi israelitenii, poporul cel ales – au uitat acest lucru şi pe „slu­gile stăpânului”, adică pe profeţii şi prorocii prin care grăia Dum­nezeu şi-i chema pe oameni la îndreptare, i-au bătut şi i-au omorât. Pe urmă, Dumnezeu L-a trimis pe Însuşi Fiul Său, pe Iisus Hristos, dar iudeii L-au omorât. Atunci Dum­nezeu a luat via, adică a luat mântuirea sufletească de la iudei, şi a dat-o neamurilor, adică poarelor care s-au întors de la păgânism la credinţa în Iisus.
Iisus a spus pilda aceasta pentru fariseii şi cărturarii care se împotriveau Lui, dar pilda se po­triveşte şi nouă şi vremilor noa­stre. Şi viaţa ta, iubite cititorule, este o avere sufletească, este o vie sufletească pe care ţi-a dat-o şi ţi-a dăruit-o Dumnezeu să lu­crezi în ea şi „roade” sufleteşti de fapte bune să aduci stăpânului Dumnezeu. Dumnezeu a spus acest lucru şi într-alt loc, prin gura prorocului Ieremia, prin care zice:
„O vie sădit-am iubitului meu. Şi i-am îngrădit-o şi am făcut împrejur şanţ, şi am zidit turn în mij­locul ei, şi teasc am săpat într-însa… Ce voi face încă viei Mele şi ce nu i-am făcut?… Şi, pe când am aşteptat să facă struguri, a făcut spini… Lua-voi gardul ei şi va fi de jaf şi spre călcare. Netăiată şi nesăpată va fi şi va răsări în ea scai şi spini” (Is 5, 1-7). | Continuare »