Comori Nemuritoare

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 10.

 1. Ce adâncă asemănare există între toate florile şi sufletele! Sunt flori moi şi flori aspre. Sunt flori roşii şi sunt flori albe. Sunt flori înmiresmate şi flori fără miros.

2. Şi sufletele sunt la fel.
Hristos – Mântuitorul nostru Dulce – este asemănat prin Cuvântul Său cu un trandafir şi cu un crin (Cânt Cânt 2, 1).
Cu un trandafir roşu, cu un crin alb.
Roşu ca sângele Crucii răscumpărătoare, alb ca neprihănirea spălării acestui Sfânt Sânge (Apoc 7, 14).

3. Ce dragi ne sunt aceste flori, ce dragi ne sunt culorile acestea de roşu aprins şi alb curat, culorile Preaiubitului nostru Iisus… Ce dragi ne sunteţi voi, suflete atât de roşii şi atât de albe ca nişte garoafe ale lui Dumnezeu! Roşul Sângelui lui Hristos v-a dat albul neprihănirii voastre.
4. Ce frumoase sunteţi voi – flori şi suflete dragi – în ziua sărbătoririi noastre, când ne aduceţi gândul unei încununări recunoscătoare pentru vegherea lângă leagănul cântărilor şi dragostei nemuritoare a atâtor nopţi până în ziua asta! A atâtor seri până în dimineaţa asta. A atâtor lacrimi până la cântarea asta.

5. Ce minunat este acest colţişor de Paradis cu miresme de meri ionatani şi cu parfum de flori violete… Ce frumoase sunt aceste cântări înlăcrimate pe obrazul rumen al acestor mari zile!

6. Valurile se duc, dar râul rămâne. Zilele trec, dar grădina nemuritoare rămâne, aducând cu fiecare sărbătoare alte flori roşii şi albe, alte miresme şi alte lacrimi şi când ne întâmpinăm la venire, şi când ne petrecem la plecare.

7. De la fiecare vârf de ani – care ne poate fi ultimul ce ne-a mai fost îngăduit să-l suim –, să privim în urma vieţii noastre, peste văile şi dealurile parcurse.
Printre câte flori şi printre câţi spini am trecut?
Şi ce-am lăsat celor lângă care am stat ori celor pe lângă care am trecut?

8. Câte prăbuşiri şi câte ridicări am avut? Câte legăminte – şi câte lepădări? Câte veniri şi câte plecări? Câte îmbrăţişări – şi câte despărţiri?

9. Câţi vrăjmaşi pe care ni i-am făcut fraţi – şi câţi fraţi pe care ni i-am făcut vrăjmaşi? Câţi spini-flori şi câte flori-spini?
Şi cum am făcut să ni-i facem astfel? | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 9.

1. Anii vieţii noastre se duc ca un sunet, spune Psalmul 90. Într-adevăr ca un sunet atât de scurt. Când îi avem înainte, ni se pare că sunt atât de lungi şi că vin atât de încet şi că ţin atât de mult.

2. Când îi avem în urmă, ni se pare că au fost un vis, ni se pare că nici n-au fost. Au trecut şaptezeci de ani – vârsta biblică – şi iată ce am ales din ei.

3. Ce mult ar trebui să gândim înainte, cum gândim înapoi. Înainte când putem să-i folosim bine, nu înapoi când nu mai putem face nimic.

4. Dar nu anii, ci lunile, zilele, clipele ar trebui să le ştim folosi mai cu grijă, acum când le avem în mână, nu când nu le mai avem.

5. Ce voi face cu ziua de astăzi, asta trebuie să mă gândesc acum dimineaţa când vine – şi nu ce am făcut cu ea – să mă gândesc numai deseară când s-a dus.

6. Ce fac cu Biblia, cu rugăciunea, cu binefacerea? Aceste sunt trei mari datorii de fiecare zi a fiecăruia dintre noi, căci de ele depinde toată binecuvântarea tuturor celorlalte datorii pe care le mai am astăzi!

7. Ziua când nu gândesc de dimineaţă să cercetez Biblia, să mă rog şi să fac cel puţin un bine unui semen al meu, este o zi pe care o voi pierde sigur, chiar dacă trupeşte voi realiza nişte lucrări mari în ea.
Aceste lucrări mari, fără Biblie, fără rugăciune şi fără binefacere, rămân până la urmă numai nişte deşertăciuni.

8. Ce iute va trece şi ziua de astăzi. Stai o clipă pe loc şi lasă orice alt lucru pentru ca să iei în mână Biblia de pe masa ta, care te aşteaptă de azi dimineaţă şi încă n-ai deschis-o.

9. Întrerupe lucrul acesta pentru cinci minute şi mergi în cămăruţa cealaltă, închide uşa după tine şi aruncă-te pe genunchi în faţa Domnului înălţându-ţi inima şi mâinile spre El pentru puterea, ajutorul şi lumina de care ai nevoie pentru a ţi le face bune şi pe celelalte.

10. A trecut de amiază… curând vine seara şi încă n-ai făcut niciun bine astăzi… Gândeşte-te ce bine poţi face acum, aci, cum şi la cine, în Numele Domnului.
Şi mergi şi fă. Diseară când te vei întinde pentru odihna nopţii, cugetul tău mulţumit îţi va fi cea mai moale pernă.

11. Bucuriile pe care ţi le va da astăzi clipele petrecute cu Biblia, cu rugăciunea şi cu binefacerea îţi vor umplea de binecuvântări toate celelalte ceasuri şi ocupaţii ale zilei tale. Iar mâine vei fi şi mai dornic după aceste binecuvântări, până când nu vei mai putea trăi fără ele. | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 8.

1. Oricine ia o hotărâre el singur pentru mai mulţi este totdeauna în primejdie să greşească, orişicât de bune intenţii ar avea el. Dar oricine întreabă şi pe alţii, este totdeauna ferit de greşeli mari.

2. Singura hotărâre pe care trebuie s-o ia omul singur este să se predea Domnului, începând o viaţă nouă, ca un om nou şi să-L urmeze pe Hristos cu toată puterea sa.
Dar după aceasta, toate celelalte hotărâri să se ia în înţelegere şi cu alţii dintre cei mai apropiaţi ai săi.

3. Frate şi soră, nu luaţi niciodată hotărâri mari de unul singur, fără să mai întrebaţi şi pe alţi fraţi. Nu vă însuşiţi niciodată încredinţări grăbite şi pe care apoi să le susţineţi puternic. Orice duh sau orice fiinţă vi le-ar inspira…

4. Oricât de bune vi s-ar părea că sunt părerile ori descoperirile voastre, duceţi-vă cu ele la fraţi şi supuneţi-le înaintea lor. Duhul Domnului vă vă încredinţa numai împreună dacă sunt adevărate şi bune, ori dacă nu.

5. Dacă toţi fraţii sunt de o părere – şi numai tu eşti de alta – nu te împotrivi lor ca să nu-i asculţi, oricine ai fi tu, pretinzând că tu singur ai dreptate, iar ei toţi ceilalţi nu. Dacă adevărul este de partea lor, smereşte-te şi primeşte-l. Dumnezeu te va răsplăti.

6. În legăturile cu fraţii, caută totdeauna dragostea tuturor şi nu dreptatea ta singur. Căci şi Hristos ne-a mântuit pe noi prin dragoste, şi nu prin dreptate. După dreptate ar fi trebuit să fim osândiţi cu toţii.

7. Nu duce printre fraţi cărţi străine şi învăţături deosebite fără ca mai înainte să te sfătuieşti cu cei mai aleşi fraţi. Sunt multe astfel de cărţi care par bune după înfăţişarea lor, dar înăuntru au un conţinut amar şi ducător la moarte.

8. Oricine adaugă ori scoate ceva din Cuvântul Sfânt pe care L-am primit noi de la început şi prin care am aflat mântuirea, este un stricător primejdios. Cuvântul Domnului îl osândeşte (Apoc. 22, 18-19), iar oricine îl primeşte se va face vinovat de această osândă (2 Ioan 10).

9. Cuvântul Sfânt ne porunceşte: Caută să fii evlavios (1 Tim. 4, 7). Aceasta înseamnă să fim plini de bun simţ şi de respect nu numai în purtările noastre, ci şi în tot felul vorbirii cu toţi oamenii şi despre toate lucrurile, mai ales despre cele sfinte.

10. Cine poate spune despre apostolii Domnului pe numele lor gol: Petru, Pavel, Ioan, Matei, Luca, este un om nechibzuit şi lipsit de orice bună cuviinţă şi respect, păcătuind prin necinstirea lucrurilor sfinte şi a oamenilor sfinţi.

11. Cine poate vorbi în faţa unui stăpân lumesc cu respect despre mama acestuia, ori despre prietenii săi, dar poate în acelaşi timp să vorbească în faţa Stăpânului ceresc Iisus Hristos în chip necuviincios despre Maica Lui Sfântă, ori despre oamenii Săi sfinţi, acela este un nelegiuit care batjocoreşte ceea ce nu cunoaşte şi va fi osândit (Iuda 10).

12. Despre fiinţele sfinte şi despre lucrurile lui Dumnezeu trebuie să vorbim totdeauna cu cel mai profund respect şi teamă. Căci dacă n-au scăpat nepedepsiţi cei care au vorbit despre ele necuviincios când nu le cunoşteau, cu cât vom fi pedepsiţi mai aspru noi, care le cunoaştem!… | Continuare »

Traian Dorz, Mărgăritarul ascun – din capitolul MĂSURA CEA BUNĂ ÎN TOATE

[…] 9. Nu-ţi face părerea înainte de a asculta, ci după! Ascultă mai întâi Cuvântul lui Dumnezeu şi apoi spune „da“. Nu spune „da“ sau nu spune „nu“ înainte de a asculta tu însuţi ce spune Hristos despre El sau despre tine. Ascultă mai întâi cuvântul fratelui tău şi apoi fă-ţi o părere despre el. Nu spune „ştiu“ înainte de a şti bine.

10. Crucea nu este chip cioplit. Nici icoanele sfinte nu sunt aşa. Nu crede şi nu spune rău înainte de a gândi bine. Iată, însuşi Moise, care a adus legea cu porunca împotriva chipurilor cioplite, cel dintâi el însuşi a făcut un chip cioplit şi l-a înălţat în faţa poporului, ca un simbol al lui Hristos. Şi totuşi nimeni nu l-a învinuit pentru asta.
Depinde cu ce scop faci aceasta. Depinde ce simţământ te îndeamnă să o faci. Şi cu ce scop spui.

11. Cuvântul Sfânt nu-i numai cuvinte, ci el este duh şi viaţă. Dacă îl asculţi numai cu urechile, şi nu cu inima ta, el se preface în tine vorbă şi vânt. Dacă îl asculţi cu duhul, el se preface în tine Duh. Dacă îl asculţi cu viaţa, el se preface în tine Viaţă.

12. Este scris: Dumnezeu îl scapă pe cel nenorocit prin chiar nenorocirea lui. Ceea ce omul consideră că e nenorocire a lui este de fapt mijlocul prin care Dumnezeu îl scapă de marea nenorocire a pierzării şi osândei lui veşnice. O, dacă am învăţa noi toţi să privim aşa la orice nenorocire prin care trecem!

13. Mântuirea noastră – primirea făgăduinţei ei – stă în harul lui Dumnezeu şi în credinţa noastră ascultătoare de acest har.
Mântuirea noastră – dobândirea ei – stă în lucrarea noastră neprihănită pentru păstrarea noastră în ea… şi în munca noastră pentru mântuirea altora.

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 7.

1. Nu ne putem opri să nu plângem şi să nu ne rugăm mereu gândindu-ne: ce frumos ar fi…
Ce frumos ar fi un cler sfânt, urmat de o Oaste sfântă. Şi o Oaste sfântă îndrumată de un cler sfânt. Doar acestea două tocmai pentru această împreună lucrare au fost lăsate de Dumnezeu.

2. În marile şi rarele vremuri biblice când aceste două forţe sfinte au colaborat armonios ascultând glasul Domnului Iisus, atât una, cât şi alta – ce opere frumoase, ce minuni mari şi ce suflete înalte au creat!

3. Pentru Oastea Domnului, acesta a fost de la început idealul cel frumos pentru care a militat cu toată puterea şi dragostea ei, pentru ca în strânsă colaborare cu un cler sfânt să împlinească fericit gândul lui Dumnezeu şi datoria noastră împreunată: mântuirea neamului nostru şi înviorarea Bisericii lui Hristos.

4. Dar chiar dacă prin lucrarea satanei şi prin slăbiciunea oamenilor, acest gând sfânt a fost împiedicat şi întârziat pentru un timp, – el totuşi n-a fost nimicit. A fost amânat numai, dar nu anulat.

5. Idealul acesta pus în faţa noastră de Dumnezeu, rămâne mereu strălucind şi promiţător în faţa noastră şi a tuturor celor ce ne vor urma pe noi, până când Dumnezeu şi timpul îl va realiza, aşa cum ni l-a inspirat El.

6. Tot ce începe Dumnezeu, nu rămâne de ruşine. Orice întreprinde El, nu dă faliment. Oamenii şi satana pot uneori amâna, încurca, întârzia desfăşurarea şi încheierea fericită a ceea ce a început Dumnezeu, – dar nu le pot nimici.

7. Poporul lui Dumnezeu, Oştirea lui Hristos pe care Duhul Sfânt a pornit-o spre Canaanul promis, va ajunge odată cu siguranţă acolo.
Putem să ne îndoim de noi înşine dacă vrem, putem să ne îndoim de un conducător ori chiar de o generaţie de luptători, dar de poporul Lui ca un întreg, dar de Oastea Lui ca de o unitate, nu avem nici voie şi nici drept să ne îndoim niciodată. Poporul şi Oastea peste care Domnul Şi-a pus Numele Lui, va ajunge la biruinţă tocmai pentru Acest Nume (Isaia 48, 11).

8. Pentru vremea când aceste binecuvântări se vor întinde peste toată ţara noastră şi peste toate ţările lumii, peste toată biserica noastră şi toate bisericile lumii, – să ne rugăm cu toţii şi să ne rugăm cu toată credinţa şi stăruinţa.
Dumnezeului Celui Mare, noi trebuie să-I cerem minuni mari, pentru că El le poate face. Şi atunci Se bucură El când noi nu-I limităm puterea Lui la lucruri mici.

9. Dar noi nu trebuie numai să ne rugăm mereu pentru acest fericit ideal, ci să şi lucrăm fiecare după puterile şi după condiţiile noastre pentru grăbirea împlinirii lui. | Continuare »

Traian Dorz, Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 6.

1. Taina Evangheliei este naşterea din nou, revelaţia lui Hristos care îl prăbuşeşte pe Saul pe drumul Damascului, din vârful netrebniciei omeneşti, în adâncul smereniei şi transformării divine.

2. Această taină a creat, prin inspiraţia Sfântului Duh, oameni noi, opere noi, o istorie nouă şi o lume nouă, începând din Ziua Rusaliilor. Fenomenul acesta a fost singurul activ şi durabil, fiindcă era izvorât şi alimentat din revărsarea vântului ceresc.

3. Toate celelalte lucrări, până la aceasta, au încetat ca nişte vulcani stinşi. O gheaţă veşnică s-a întins peste toate – şi tot ce a mai rămas după ele este numai o amintire searbădă şi moartă.

4. Lucrarea Evangheliei vii este pretutindeni un fenomen, un miracol, un vulcan mereu în plină erupţie, creând opere mereu noi, prin oameni mereu noi.

5. Secretul acestui fenomen este descoperirea normală a lui Hristos într-un moment crucial al fiecărui om. Clipa iluminării, fulgerul unui legământ ca o sudură albă şi totală care trece apoi peste trup, peste viaţă, peste moarte şi veşnicie, fără formalism şi fără schemă.

6. Ce taină este aceasta, vine oricine vrea, dar rămâne totuşi numai cine este chemat. Vine oricine vrea să devină un om nou şi rămâne totuşi numai cine poate să fie, să se menţină şi să crească în această făptură nouă.
Când nu mai vrea, ori nu mai poate, pleacă singur.

7. Astfel rândurile sunt totdeauna vii, primenite, active – şi aşa au rămas pe totdeauna în Biserica vie, în Evanghelia adevărată, în Oastea sfântă a lui Hristos.

8. Acest fel de a fi al Bisericii vii diferă ca de la cer la pământ de cel al bisericilor de literă moartă, a schelăriei clericale din mai toate timpurile şi din mai toate confesiunile omeneşti.
A trebuit ca oamenii noi în Hristos să lupte mereu până la moarte şi să se dăruiască până la jertfă ca să poată sparge tavanele groase şi înguste ale acestor organizaţii, care închid şi ucid sub ele orice tendinţă de viaţă şi creaţie vie din Hristos.

9. Aşa a fost vechiul cler iudeu cu credinţa cea nouă şi vie, nesuferită pentru ei, adusă de Hristos şi propovăduită de ucenicii Lui. Orice curent fierbinte şi înnoitor îi îngrozeşte pe aceşti paznici ai mucegaiului şi al anchilozării. Şi nu permit nicio iniţiativă creatoare chiar în aceeaşi confesiune ca să nu se spargă niciodată vechea coajă a literelor, a formalităţii şi a comodităţii.

10. Pentru oamenii vechi, încremeniţi în ritualul lor comod, trebuie să rămână toate aşa până la sfârşitul lumii ca să nu li se clatine scaunele moi. Li-e aşa de dulce să doarmă, să mănânce şi să lenevească. Aşa îi află şi dreptul cosaş – moartea, care bine face că nu cruţă pe nimeni.
Şi îi duce din locul lor moale, direct în cazanul gheenei. | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 5.

1. Nu locul este pentru om, ci omul este pentru loc, căci omul este schimbător, dar locul nu este. Omul poate fi oricine, dar locul este acelaşi.

2. Oamenii sunt nenumăraţi, dar locurile sunt numărate. Aşa este şi în cele pământeşti, dar în cele cereşti şi mai mult.

3. În Cuvântul Sfânt este scris mereu acest adevăr, când se spune despre numărul poporului sfânt, despre numărul ostaşilor, al îngerilor, al bătrânilor sfinţi, al trâmbiţelor ori al cetelor, al zilelor, al anilor, al semnelor…

4. Un număr hotărât de locuri este pentru fiecare seminţie a poporului biblic. Un număr hotărât de locuri în Împărăţia şi planul lui Dumnezeu este şi pentru neamuri, după cum este scris: … până va intra numărul deplin al neamurilor… (Rom. 11, 25), sau al seminţiilor lui Israel (Apoc. 7, 4).

5, Dacă cele mai însemnate locuri de pe pământ se câştigă printr-un concurs – şi cine vrea să le dobândească trebuie să se grăbească, să lupte, să muncească spre a-l câştiga, apoi spre a-l păstra bine – acelaşi lucru se cere şi pentru un loc şi o slujbă în Lucrarea şi Împărăţia lui Dumnezeu.

6. Este scris: Împărăţia lui Dumnezeu se ia cu năvală şi cei ce dau năvală, pun mâna pe ea (Matei 11, 12; Luca 16, 16). Aceasta înseamnă că locurile sunt limitate şi că reuşesc să le ocupe cei care se grăbesc primii.

7. Dar nu numai locurile sunt numărate, ci şi timpul este măsurat. S-a spus: Astăzi dacă auziţi glasul Domnului ascultaţi-L!… Să nu vă pomeniţi sosiţi prea târziu. Acesta este un avertisment foarte însemnat.

8. Dacă sunt fixate locurile care se pot ocupa este fixat şi timpul în care se pot dobândi aceste locuri. Poate să mai fie timp dacă nu mai sunt locuri. Sau poate să mai fie locuri dacă nu mai este timp.
Cine nu-şi înţelege nici timpul şi nici locul, rămâne totdeauna afară.

9. Cea dintâi grijă a fiecărui călător este să-şi asigure din timp un loc, iar a doua tot aşa de mare este să fie în clipa hotărâtă acolo.
Orice neglijenţă duce la pierderea călătoriei.
Spre Împărăţia lui Dumnezeu se cere la fel.

10. Când eşti în fruntea unei coloane, ai grijă să nu fii mai mult decât un pas înaintea ei, ca nu cumva depărtându-te prea mult să pierzi legătura cu ai tăi. Atunci tu pleci fără ei, iar ei rămân fără tine.

11. Un proverb al nostru spune aşa:

Dacă ţi-e nevasta mică
ori te-apleci,
ori ţi-o ridică
dacă te-ai unit cu ea
vezi să-ţi fie-asemenea.

12. Asta înseamnă că atunci când mergi cu cei desculţi, ori să-i încalţi şi pe ei, ori să mai umbli şi tu desculţ. Altfel tu vei ajunge să te ruşinezi de ei, iar ei vor ajunge să te dispreţuiască pe tine. | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 4.

1. Poporul a fost format totdeauna din două părţi. Una mai mică, alta mai mare. Partea cea mică a fost totdeauna a celor culţi, iar partea cea mare a fost mereu a celor desculţi. Şi totdeauna partea cea mică ce era deasupra este capul, – şi partea cea mare care este dedesubt – sunt picioarele.

2. Partea cea mică ar trebui să fie condusă totdeauna de o raţiune sănătoasă, de o judecată înţeleaptă, de o minte pătrunzătoare, care vede înainte, care alege cinstit, care îndrumă frumos – de partea cea mare.
Dar când păcatul tulbură lumina, echilibrul se clatină, privirea se întunecă, direcţia se pierde.

3. Partea cea mai mare este condusă de instincte, de presimţiri, de sentimente care, când sunt lăsate în forma lor naturală – merg frumos şi lucrează bine.
Ci numai când raţiunea stricată intervine – le dirijează pe toate acestea rău şi nimicitor.

4. În mod normal totul a fost rânduit de la început să fie armonios: capul să conducă bine, picioarele să meargă frumos. Dar când intervine păcatul, se răstoarnă totul.

5. Capul fără picioare ajunge în ştreang, picioarele fără cap ajung în prăpastie.

6. Conducătorii fără popor ajung tirani, poporul fără conducători ajunge rob.

7. Biserica fără Oastea Domnului ajunge un pustiu, Oastea Domnului fără biserică ajunge o vraişte.

8. Într-o familie, părinţii sunt rădăcina, copiii sunt ramurile. O rădăcină fără ramuri putrezeşte, nişte ramuri fără rădăcină se usucă.

9. Într-o adunare, bătrânii sunt experienţa şi direcţia, tinerii sunt energia şi efortul. O experienţă fără energie se pierde, o energie fără experienţă rătăceşte.

10. O interdependenţă sfântă şi o împreună lucrare armonioasă trebuie să pătrundă şi să circule liber şi sănătos în tot trunchiul ca o sevă care vine din rădăcini şi merge până în vârfuri.

11. Unde acest circuit sfânt este împiedicat, rezultatul nu poate fi decât pierzarea acelor ce produc răul, dar şi a celor ce-l tolerează.

12. O familie dezbinată împotriva ei însăşi – spune Mântuitorul – se nimiceşte. Dezbinarea unei adunări este o crimă aducătoare totdeauna de moarte, iar cei vinovaţi în mod conştient ori inconştient, vor suporta osânda.

13. Adunarea este templul şi Biserica lui Dumnezeu, spune Biblia (1 Cor. 3, 16-17). Şi dacă cineva nimiceşte un astfel de templu al lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu. | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 2.

1. Evenimentele sunt verigile din care se compune lanţul istoriei noastre, sunt firele din care se ţese pânza ei, sunt adevărurile din care se încheagă explicaţia şi se desfăşoară lupta ei.

2. Nicio verigă singură, nu-i un lanţ. Niciun fir singur nu-i o pânză. Niciun adevăr singur nu-i o explicaţie. Aşa şi istoria noastră. Trebuie luate toate la un loc, cu noi toţi.

3. Dar minţi care să le poată cuprinde, ordona şi pătrunde pe toate acestea în lungimea, în lăţimea şi profunzimea lor, sunt numai cele luminate de Cuvântul lui Dumnezeu, căci El este fluidul ce trece prin toate, însufleţind şi controlând totul.

4. Dar şi în istoria noastră, la un moment dat, evenimentele vin din ce în ce tot mai încărcate de conţinut, împingând tot mai puternic înainte desfăşurarea luptei ei sfinte tot mai frumoase şi mai angajate.

5. Linia noastră de luptă se conturează tot mai clar. Direcţiile de înaintare se văd tot mai frumoase, obiectivele de atins devin mai posibile şi mai atrăgătoare…
Şi Marele nostru Comandant ceresc parcă n-a fost niciodată atât de prezent în mijlocul nostru.

6. Dar nici vrăjmaşul satana parcă n-a fost mai atent şi mai concentrat asupra noastră ca acum. Ce frumoasă este totuşi lupta lui Hristos, dar numai când te angajezi în ea puternic şi total!

7. Ajungem tot mai des în barajele puternice a curselor celor mai grele ale vrăjmaşului. Nu mai putem înainta în linie, ci numai om cu om. Fiecare pe socoteala sa. Nu ne mai putem aduna cu sutele, nici măcar cu zecile. Ne adunăm doi-trei, până trece barajul.
Dar nu încetăm lupta.

8. Ce nedreaptă este totuşi lumea faţă de Dumnezeu şi de Oastea Lui! Se folosesc împotriva lui Hristos, a Evangheliei Sale şi a copiilor Săi cele mai mincinoase învinuiri, cu toate mijloacele, în toate locurile, prin grai, prin scris, prin legi scrise şi nescrise…
Iar Adevărului şi nevinovaţilor nu li se permite nicio apărare prin niciunul dintre aceste mijloace.

9. Oricine vrea să ne facă vreun rău, nu este obligat să aducă nici martori, nici dovezi. În aceste condiţii singură adorarea şi acceptarea jertfei în Numele lui Hristos Cel Drag ne întăreşte şi ne compensează.
Până va trece şi acest baraj. | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 1

1. Cuvântul omului în sine este cel mai mare dar ceresc dat pământului, este cel mai ales atribut Dumnezeiesc dat omului, este cea mai mare binecuvântare dintre câte ni s-au dat în viaţa asta.

2. Dar Cuvântul lui Dumnezeu este izvorul necuprins din care se revarsă toate şuvoaiele vieţii divine în toată creaţiunea văzută şi nevăzută de dinainte de Geneză şi până după Apocalips.

3. Cuvântul lui Dumnezeu este viaţă, este Lumină, este căldură, este hrană, este aer, este apă, este munte, este mare, este infinit, este nemărginire, este eternitate – pentru materie şi spirit.

4. Cuvântul lui Dumnezeu este El Însuşi răspândit peste tot şi pătrunzând toate, El inspiră, controlează şi ordonă totul.

5. Nu este niciun loc unde să nu fie El. Nu este nicio clipă în care să nu răsune El. Nu este nicio stare pe care să nu o controleze Cuvântul lui Dumnezeu.

6. Cerul şi pământul vor trece, veacurile şi mileniile se vor sfârşi, infinitul şi eternitatea se vor sparge cândva, dar Cuvântul lui Dumnezeu va continua, urmându-Şi circuitul Său etern din El Însuşi, prin El Însuşi şi pentru El Însuşi… El fiind Sângele care întreţine viaţa şi fiinţa întregii Creaţii, împins de inteligenţa şi atras de Inima care stă dincolo de toate acestea, întrecându-le pe toate.

7. Înainte de a fi al Doilea, El era în Întâiul. Înainte de a fi Cuvântul, El era Ideea. Înainte de a fi Ideea, El era Inteligenţa. Înainte de a fi Una, El era Unul cu Tatăl.

8. Ce strălucire nepătrunsă şi orbitoare inundă şi prăbuşeşte micimea şi neputinţa fiinţei noastre când ne apropiem de Focarul Mistuitor al acestei necuprinse şi copleşitoare Taine: Cuvântul lui Dumnezeu.

9. Cuvântul lui Dumnezeu a despărţit la Început Lumina de întuneric, Binele de rău şi Viaţa de moarte. Dar cuvântul şarpelui le-a amestecat din nou prin păcat.

10. Dar la Sfârşit, tot Cuvântul lui Dumnezeu le va despărţi din nou şi pe totdeauna. Binele cu El, iar răul cu satana. Şi aşa vor fi despărţiţi pe veci, cum fuseseră despărţite din veci. | Continuare »

Traian Dorz, Crucea mântuitoare

1. Nimic nu m-a amărât mai mult decât când am văzut pe unul care fusese cândva un băiat sărac şi apoi crescut la mesele frăţeşti,
îmbrăcat cu hainele dăruite de surorile evlavioase, adăpostit, miluit, crescut şi învăţat carte înaltă de către dragostea fraţilor şi în Numele lui Hristos,
– iar după ce a ajuns să aibă avuţie, grăsime şi situaţie înaltă, din coşurile lui pline nu s-a îndurat să dea nici două pere la un copil către care nu-i era ruşine să se laude arătându-i perele lui,
deşi vedea cum copilul se uita la grămada lui de pere cu ochii umeziţi de dorinţe şi de ruşine…

2. Ce să mai zici despre o fiinţă nerecunoscătoare? Că e om?
Îţi vine aşa de greu să zici că e om!
Căci până şi un câine ţine minte un bine care i s-a făcut. Şi caută să-şi întoarcă recunoştinţa într-un fel, fie şi numai printr-o prietenoasă clătinare din coadă către cel care i-a dat o bucată de pâine!
Nerecunoscătorul om este mai rău decât recunoscătorul animal.

3. Sufletele scumpe fac daruri scumpe.
Sufletele mari nu fac daruri mici.
Când un împărat a făcut dar unui prieten al său o comoară de mare preţ, acela i-a zis uimit:
– Maiestate, dar este prea mult!
– Pentru tine poate părea prea mult, i-a zis împăratul, dar pentru mine nu. Eu pot oricât, eu sunt împăratul!
Atunci cât poate Dumnezeu!

4. Suflete al meu, dacă Îl iubeşti cu adevărat pe Hristos, păstrează numai pentru El ceea ce ai tu mai scump: El este Împăratul tău!
Fă-I bucuria numai lui Iisus cu ceea ce ai tu mai de preţ, căci este dovada supremei iubiri, jertfa supremă!
El aşa a făcut pentru noi! | Continuare »

Traian Dorz, fragment din «Zile şi adevăruri istorice»

…Viaţa noastră, care, în mod normal, ar trebui să se desfăşoare într-o continuă interdependenţă şi într-o dulce părtăşie şi întrepătrundere cu Dumnezeu cum este viţa cu rădăcina şi frunza cu ramul, familiarizându-ne şi încorporându-ne în El, se petrece de fapt altfel. Chiar şi după ce, prin naşterea din nou, am fost altoiţi în Hristos, seva Lui nu curge continuu în noi şi prin noi, ci mai există şi goluri şi întreruperi mai lungi sau mai scurte, mai mari ori mai mici. Şi în golurile acestea se petrec schimbări şi intervine o înstrăinare între noi şi El. Chiar dacă după aceea starea noastră revine iarăşi la normal şi părtăşia noastră cu Iisus se reface cumva din nou, totuşi acele goluri rămân. E ca şi cum funia ruptă, deşi legată iarăşi, va avea totuşi noduri, unde se va vedea totdeauna cu tristeţe că acolo a fost ruptă… În acele goluri, faptele noastre fiind străine de Dumnezeu, tot aşa ne devin şi nouă străine faptele Lui. Părtăşia noastră fiind ruptă de El, ruptă devine şi de noi părtăşia Lui. Aceste stări şi timpuri devin apoi nişte amare amintiri şi pentru El, şi pentru noi. Şi, cu cât numărul lor şi durata lor e mai mare, cu atâta paguba noastră e mai grea.
Există un nivel până la care Dumnezeu coboară spre fiinţa noastră şi până la care noi ne putem înălţa spre El, pentru ca să se facă atingerea, contactarea, sudura noastră fericită cu Hristos, prin care puterea şi viaţa din El trece asupra noastră, iar slăbiciunea şi moartea din noi să treacă asupra Lui. În acel punct şi în acel moment se împlineşte Cuvântul care zice: „Moartea a fost înghiţită de viaţă.” Dumnezeu coborând în noi, iar noi înălţându-ne în El… El înomenindu-Se în noi, iar noi îndumnezeindu-ne în El. Ce taină divină este aceasta! Ce rare sunt minunile acestea, şi totuşi ele există. Şi au fost create şi rânduite ca să nu fie excepţii, ci să devină regulă, fiindcă acesta a fost modul normal de viaţă pe care l-a voit Dumnezeu între noi şi El. Aşa cum a fost la Început, după cum este scris: şi Domnul Dumnezeu umbla cu omul prin grădina Edenului… (Fac. 2, 15). | Continuare »

Traian Dorz, Prietenul tinereţii mele

1. O, nenorocitul de mine, ce aspre au fost cuvintele mele împotriva Ta!
2. Ce nedrept eram cu mine însumi atunci când Te învinuiam pe Tine! Cum îmi nimiceam chiar cu mâinile mele propria mea fericire, alungându-Te!
3. Tu îmi spuseseşi de atâtea ori că va veni şi încercarea dragostei mele. Şi că necazurile vor fi singurul mijloc prin care se va putea dovedi că eu Te iubesc pe Tine cu adevărat.
4. Mi-ai dovedit de atâtea ori că dragostea Ta pentru mine a trecut biruitoare prin încercări nespus mai mari decât oricare mi le-aş fi putut închipui eu,
5. făcându-mă să înţeleg că şi dragostea mea pentru Tine nu se poate adeveri decât astfel, că este sau nu vrednică de Tine.
6. Dar, într-o clipă de nebunie şi de nerăbdare, eu am uitat totul.
7. Cât Te-am avut lângă mine, nu Te-am ştiut preţui. Îmi îmbogăţiseşi sufletul atât de mult, încât ajunsesem să mă cred bogat şi fără Tine.
8. Îmi dăruiseşi atâtea frumuseţi şi binecuvântări, încât mă credeam fericit şi fără prezenţa Ta.
9. Mă acoperiseşi cu atâtea daruri şi mă înzestraseşi cu atâtea binefaceri, că mă credeam îndestulat pe totdeauna – chiar dacă n-ai mai fi fost Tu.
10. Suferinţa pentru Tine îmi apăru atunci fără nici un rost, ba chiar îmi păru o povară chinuitoare şi ruşinoasă.
11. Îmi păru că Tu Însuţi eşti pentru mine ceva chinuitor şi ruşinos. Din pricina Ta trebuia să înfrunt prea multă ură, prea multe lovituri, prea multe pierderi.
12. Şi nu le mai puteam înfrunta. Pierdusem orice putere. | Continuare »

1. Intrarea prin Uşa cea Strâmtă este într-o clipă fericită, dar trebuie să laşi la intrarea prin ea toate hainele tale vechi şi tot felul tău vechi de vieţuire de mai înainte. Căci cu astfel de „poveri“ nu poţi să treci prin Ea Dincolo, la Dumnezeu. Nici n-a putut să treacă nimeni încă, pentru că Uşa este strâmtă şi sfântă – nimic întinat nu poate intra prin Ea.

2. Prin Hristos nu poţi intra, nu poţi trăi şi umbla decât născându-te din nou, îmbrăcându-te cu haina cea nouă a harului, lepădând toate cele vechi (Rom 13, 12-14). Chiar intrarea prin Hristos face curăţirea de toate acestea în viaţa ta.

3. Toate roadele Duhului le primeşti prin harul lui Dumnezeu chiar începând din clipa când din tot sufletul tău Îl primeşti pe Hristos în inima ta şi te predai Lui cu toată inima vieţii tale. Iar apoi, rămânând în El, Duhul Sfânt ţi le desăvârşeşte toate. Şi în frumuseţe, şi în număr, şi în dulceaţă tot mai mare.

4. E greu până ajungi la Uşă. E greu până te hotărăşti să intri, e greu până când Cuvântul lui Dumnezeu biruie mintea ta şi Duhul Său frânge inima ta.
Până când, prin hotărârea cea mare, te arunci în braţele lui Iisus.
Până când, cu inima înfrântă de iubirea Crucii Sale, cazi în genunchi cu lacrimi de căinţă şi pocăinţă la picioarele Domnului Hristos, predându-te Lui cu totul. Da, această apropiere de Uşă… da, acest drum până la ea este greu.
Dar chiar intrarea însăşi este uşoară, este fericită, este strălucită şi este scurtă. Fericit cine intră strălucit şi uşor.

5. Clipa intrării prin Uşa Harului Mântuitor ţine doar o clipă, dar o, Dumnezeule Binecuvântat, ce clipă este aceasta! N-o mai poţi uita niciodată până în vecii vecilor. Dincolo de ea încep, pentru tine, Calea, Adevărul şi Viaţa (In 14, 6). Prin care ai şi ajuns la Tatăl, prin care ai şi fost înfiat în El. | Continuare »

Traian Dorz, Piatra scumpă (Adevăratul trimis)

[…]
7. Adevărata smerenie este aceea care, în tăcere şi în răbdare, doreşte sincer locul cel mai din urmă,
şi sarcina cea mai grea,
şi răsplata cea mai mică.

8. Smerenia nu se va supăra niciodată,
nu se va certa niciodată,
nu va pretinde niciodată merite şi răsplată de la nimeni şi pentru nimic.
Smerenia renunţă totdeauna,
mulţumeşte totdeauna şi pentru toate
şi este totdeauna liniştită, îndelung răbdătoare şi statornic credincioasă.

9. Smerenia nu se va asemăna pe ea însăşi niciodată cu ceea ce este mai mult, mai bun, mai ales şi mai vrednic de cinste între oameni.
Totdeauna va alege mai degrabă desprinderea de meritele şi calităţile sale
decât să se arate într-o stare mai văzută înaintea oamenilor.
De aceea este frumoasă smerenia.

10. Roadele smereniei lucrate în tăcere şi în cinste sunt curate şi sănătoase, totdeauna dulci şi sfinţitoare.
Cuvintele smereniei sunt totdeauna măsurate, înţelepte, rare şi frumoase.
Pentru că izvorăsc dintr-o inimă sfinţită
şi dintr-o minte stăpânită de credinţă vie şi înţeleaptă,
care nu-şi pierde niciodată din vedere marea parte de slăbiciune pe care o are.
Nici nu uită cât de puţin împlineşte din ceea ce ar fi nevoie să fie făcut. | Continuare »

Sfântul Nicolae Velimirovici, «Proloagele de la Ohrida»

Ce mare este în ceruri slava Sfântului şi Dreptului Simeon, cel care în braţele sale pe Pruncul lisus L-a primit! Ea se vede dintr-un eveniment din viaţa Sfântului Petru Atonitul, care se sărbătoreşte la 12 iunie.
Fiind comandant de oşti, Petru a fost luat prizonier şi aruncat în temniţă în cetatea Samara de pe malul Râului Eufrat. Suferind în temniţă, Petru se ruga cu lacrimi Sfântului Nicolae să-l roage pe Dumnezeu să scape de acolo, făgăduind că îşi va dărui după aceea toată viaţa lui Dumnezeu. Sfântul Nicolae i s-a înfăţişat în vedenie şi i-a spus că deşi el duce rugăciunea lui la Dumnezeu, Dumnezeu nu i-o împlineşte, pentru că altă dată la greu a mai făcut această făgăduinţă şi nu şi-a ţinut-o.
Apoi Sfântul Nicolae l-a sfătuit pe Petru să se roage Sfântului şi Dreptului Simeon care este foarte ascultat înaintea lui Dumnezeu, aflându-se aproape de Tronul Lui, împreună cu Preasfânta Fecioară şi cu Sfântul loan Botezătorul. Petru a ascultat şi a început să se roage Sfântului şi Dreptului Simeon. Atunci din nou i-a apărut Sfântul Nicolae, împreună cu Dreptul Simeon, dar nu în vedenie, ci aievea. Petru l-a văzut pe Dreptul Simeon în slavă mare, cu faţa strălucitoare, şi îmbrăcat în hainele preoţeşti ale Vechiului Testament, purtând în mână un toiag de aur. Dreptul Simeon l-a întrebat pe Petru: „Voieşti să-ţi împlineşti făgăduinţa şi să te faci monah?” La aceasta, Petru a răspuns: „Voiesc, Stăpâne, cu ajutorul lui Dumnezeu.” Sfântul Simeon atunci a atins lanţurile lui Petru cu toiagul său şi ele s-au topit ca ceara. Deschizând uşa temniţei, sfântul l-a scos pe Petru afară.

1. Orice rugăciune împlinită spre noi din partea Domnului, trebuie neapărat să fie urmată de o mulţumire recunoscătoare din partea noastră spre El.
Ce sfântă este totuşi şi ce duioasă dorinţa Domnului după mulţumire din partea noastră! Cuvântul Lui parcă ne roagă: „…şi fiţi recunoscători!” (Col 3, 15).

2. Când din cei zece leproşi vindecaţi, doar unul s-a întors să mulţumească, Mântuitorul Bun S-a întrebat cu tristeţe: „…De ce numai străinul acesta s-a întors să mulţumească lui Dumnezeu?” (Lc 17,18).
Abia al zecelea şi-a adus aminte de prima datorie care este a fiecăruia dintre noi!
Dar oare acum al câtelea se mai află un recunoscător pentru câte binefaceri primim?

3. „…Nu uita nici una din binefacerile Domnului” este una dintre cele mai duioase şi mai triste porunci ale Cuvântului Sfânt (Ps 103, 2).
Duioasă, pentru că vorbeşte despre cea mai dulce datorie a noastră.
Şi tristă, pentru că o împlinim atât de puţini şi atât de puţin…

4. Cât de minunat este când rugăciunile noastre de cerere sunt urmate în aceeaşi măsură de rugăciunile noastre de mulţumire! | Continuare »

Traian Dorz, Numele Biruitorului

1. Nevoia cea mai mare a celor pierduţi este de apropiere simţită şi caldă, dulce şi binefăcătoare, care singură îi poate ridica. Numai faţă de un astfel de binefăcător sufletele oamenilor îşi dezvelesc rănile şi îşi arată durerile lor cu încredere. Numai atunci mângâierea se primeşte cu speranţă, iar mustrarea se urmează cu îndreptare.

2. Dragă suflet de păstor şi părinte, – cum te porţi tu oare cu cei căzuţi din casa ta, din familia ta, din biserica ta? Te porţi oare numai cu asprime şi lovituri ori cu nepăsare, cu judecată şi cu nebăgare de seamă, sau te porţi cu bunătatea mântuitoare a Samariteanului milostiv? Aşa Se va purta şi Dumnezeu faţă de tine!

3. De câte ori te-ai aplecat tu până la starea copilului tău sau a părintelui tău ori până la starea soţului tău sau a fraţilor tăi? Te-ai aplecat cu rugăciune, cu lacrimi, cu fierbinte şi repetată chemare la Dumnezeu, ca să nu se piardă lângă tine aceste suflete, – ori nici nu-ţi pasă de ele?

4. De câte ori te-ai aplecat plângând cu fratele tău sau lângă el, pentru păcatele lui? De câte ori te-ai aplecat, rugându-te cu el sau pentru el, ca să fie iertat sau ridicat? Cât untdelemn mângâietor şi simţit ai turnat pe rănile lui, pentru ca el să poată primi apoi vinul mustrării, curăţitor şi vindecător, îndreptându-se? Nu uita că aceasta este cea mai mare nevoie a lui şi datorie a ta! | Continuare »

Traian Dorz, Dorim să fim

La Parada Victoriei din marea Piaţă a Capitalei Victorioase sunt prezenţi toţi slujitorii şi toţi oamenii apropiaţi ai Împăratului. Acolo, în tribuna oficială, toţi acei colaboratori ai marelui Împărat învingător au cinstea cea mare de a asista la defilarea marilor unităţi victorioase şi a marilor eroi care au săvârşit cele mai glorioase fapte de arme.
Un crainic fericit al împăratului anunţă, în auzul lumii întregi, Numele fiecărei unităţi care trece prin faţa tribunei, locul unde a luptat, faptele de vitejie pe care le a săvârşit. Numărul vrăjmaşilor doborâţi şi însemnele gloriilor câştigate…
Din tribuna împărătească se strigă urale, se aruncă flori, se flutură eşarfe, se fac semnele celei mai fericite bucurii… Însuşi Împăratul, cu gura Lui, află câte un cuvânt fericit pentru fiecare.

La capătul marii parade, în faţa tribunei împărăteşti şi în faţa frontului tuturor ostaşilor biruitori, se aliniază şirul marilor eroi, cu steagurile glorioase ale marilor unităţi… Şi, în privirile uimite de admiraţie şi de bucurie ale tuturor mulţimilor adunate la această unică sărbătoare, Împăratul Însuşi coboară la vitejii Săi. Îl sărută pe lacrimi pe fiecare. Îi aşază pe răni fiecăruia însemnele biruinţei. Iar pe fruntea plină încă de răni, de sudoare şi de sânge – aşază cununa nemuritoare a slavei.

Şi atunci corurile nesfârşite ale îngerilor biruitori ai Arhanghelului Mihail, învingătorul ostaşilor satanei (Apoc 5, 11 şi 12, 7 8), vor cânta cântările celor mai mari biruinţe, în cinstea celor mai mari biruitori.
Şi atunci, corurile fericite ale îngerilor cântăreţi ai Arhanghelului Gavril, vestitorul bucuriilor lui Dumnezeu (Lc 1, 26 28; Dan 9, 21 23), vor cânta cele mai nemuritoare cântări în cinstea celor care au muncit cel mai mult, s au rugat cel mai mult, au iubit cel mai mult şi au suferit cel mai mult pentru Biruinţa aceasta. | Continuare »

Traian Dorz, Eterna Iubire,  pg. 201-203

11. Porunca este legea care nu iartă
şi este autoritate care nu se discută,
şi este dreptar care nu se schimbă.
Porunca iubirii este sfântă şi eternă, fiindcă este singura poruncă a Singurului Dumnezeu.
Toate celelalte porunci de până la aceasta au fost şi sunt cuprinse şi anulate de aceasta.
Fiindcă au fost şi sunt depăşite de ea
în mărime, în dreptate, în frumuseţe, în toate.

12. Cum nu se mai văd micile şănţuleţe de apă când se revarsă o mare de ape acoperind totul, ci sunt cuprinse şi întrecute toate nespus mai mult,
tot aşa sunt întrecute toate poruncile tuturor celor care au fost înainte de Iisus, în această unică şi dumnezeiască poruncă, adâncă şi largă:
Iubiţi-vă!

13. Cum nu se mai văd stelele când apare soarele, oricât de multe şi de frumoase au fost noaptea,
ci toate sunt cuprinse şi întrecute de lumina lui strălucitoare,
tot aşa, fără să dispară, dar fără să se mai vadă, sunt cuprinse toate poruncile de mai înainte de această sfântă poruncă a iubirii,
în plinătatea ei strălucitoare şi fierbinte. | Continuare »

Cea mai înaltă iubire este iubirea vrăjmaşului tău şi cel mai mare suflet este acela care a crescut până la nivelul iubirii pentru vrăjmaşi. Aceasta este singura unitate de măsură a înălţimii duhovniceşti şi, dacă vrem să ne cunoaştem cât am crescut în Domnul, să ne măsurăm cu aceasta.
Împăcarea adevărată nu-l ocoleşte pe celălalt, ci îi iese înainte cu bucurie şi seninătate. Împăcarea fericită nu ocoleşte, ci întâmpină.
Nu cuvinte despre iubire, nu cântări despre ea, nu scrisori de iubire – ci fapte de iubire adevărată; pe acestea ni le cere Dumnezeu, pe acestea ni le cere adevărata dragoste.
Cine prea vorbeşte, acela nu face, iar cine face, acela nu prea vorbeşte. Dar numai la Izvorul Crucii aflăm această putere. (Traian Dorz, din Mărgăritarul ascuns)

TRAIAN DORZ, din Cântarea, ca meditaţie pg. 72-74

… Ce strigăt de bucurie este izbucnirea acelora care vin cu faţa strălucitoare spre Hristos, zicându-le tuturor oamenilor: „Noi L-am aflat pe Mesia, Care se cheamă Hristos”, după cum scrie în Evanghelia după Ioan 1, 45, când Filip i-a zis lui Natanael: „Noi am aflat pe Acela despre care au scris proorocii şi Moise, pe Iisus”.
La această veste minunată adusă de acela care-L aflase pe Iisus, Natanael s-a ridicat şi el şi s-a dus să-L afle şi să-L asculte şi el pe Domnul. Şi cât de minunat l a primit Iisus pe Natanael venind spre Dânsul, când i a spus: „Iată un iudeu în care nu este vicleşug”!
Binecuvântat este şi binecuvântat va fi în veci sufletul în care nu este vicleşug când vine la Dumnezeu! Un suflet în care nu este vicleşug, acela va fi totdeauna iubit şi plăcut Lui Dumnezeu, fiindcă el este sincer totdeauna şi nu-şi ascunde niciodată starea, şi nu-şi preface niciodată vorbele, şi nu-şi făţărniceşte niciodată umblarea lui. El va fi totdeauna smerit, va primi cu bucurie orice îndemn bun şi va urma îndată orice chemare mântuitoare. Iar după ce acest suflet smerit şi fără vicleşug L-a aflat pe Hristos, toată curăţia inimii lui se va revărsa în mărturisiri înflăcărate, în rugăciuni fierbinţi şi-n cântări fericite despre bucuria aflării Mântuitorului său; despre dragostea cu care va veni către toţi semenii săi.
…
O, ce minunată este bucuria aflării lui Hristos! Nici o altă bucurie de pe lume nu mai poate fi asemănată cu această bucurie. Dintr-o astfel de bucurie a izbucnit şi cântarea Atunci când Te-am aflat, Iisuse, în care se spune astfel bucuria acestei aflări a lui Iisus. Se spune în cântarea aceasta: | Continuare »

Traian Dorz, cugetări — Mărgăritarul ascuns

… În curând vremea harului se va sfârşi. Hristos Mântuitorul şi Judecătorul va veni iarăşi, ca să-Şi ia Duhul Său şi să închidă uşa, singura uşă care duce la mântuire. Atunci nimeni din cei ce n-au venit acum nu vor mai avea pe unde să vină şi toţi cei ce n-au căutat mântuirea în unicul ei fel nu o vor mai afla nicidecum. Tu, de ce oare nu vii?
Aştepţi tu oare până atunci?

Căderea şi decăderea vin pretutindeni şi de pretutindeni, ca şi cum ar fi împinse de la spate, pentru a-i prinde pe toţi oamenii şi pentru a-i duce cât mai repede şi cât mai sigur în iad.
Singur Hristos îi poate salva din ele pe cei care sunt ai Lui.
Tu eşti sau nu al Lui?
Dacă nu, ce vei face fără Hristos?
Cine te va scăpa din ghearele diavolului dacă nu vii acum alergând la El?
Vino!

Nu cârti împotriva vremii şi a vremurilor. Încă plouă numai cu apă… în curând va ploua şi cu foc… Încă se cutremură numai pământul… în curând se va cutremura şi cerul. Atunci ce veţi face voi, care nu vreţi să scăpaţi acum la Hristos?

Ridicaţi-vă capetele voi, cei care suferiţi pentru Hristos, şi aşteptaţi-L: în curând se va împlini şi dorul vostru. Trăiţi veghind, spre a-I auzi glasul Lui când El vă va chema pe nume, ca voi să ieşiţi din mormintele voastre. Toţi cei ce L-au iubit în curăţie şi care L-au aşteptat cu dor vor vedea cu bucurie Faţa Lui şi vor dobândi fericiţi locul pregătit de El în cer, la Nunta Lui strălucită. Ce aproape este Ziua aceasta!… Zorii ei parcă au şi ieşit. | Continuare »

Tu eşti Cel care îmi ceri şi îmi dai totul. Fără puternica Ta credinţă, eu sunt un neputincios.
Iubirea Ta îmi cere mereu să duc o mare luptă, atât în lăuntrul meu, cât şi afară. (…)
Ştiu bine că acela care vrea să sfărâme o stâncă trebuie să muncească, încă de la prima izbitură, cu o fericită încredere în izbânda ultimă.
Credinţa întăreşte braţul, reînnoieşte efortul, menţine puterea.
În momentul pierderii credinţei, vrăjmaşul se ridică, apele cresc, piatra se întăreşte şi împotrivirea învinge. Fă să nu-mi pierd niciodată credinţa în iubire!
Având credinţa în Tine, voi lupta fericit şi voi muri fericit. Prin credinţa în Tine, tot ce nu-mi reuşeşte astăzi, sigur îmi va reuşi mâine. Sau, în orice caz, într-un mâine.
Tot ce nu pot atinge acum, credinţa în Tine mă asigură că voi atinge în curând. Sau, în orice caz, că voi atinge cândva, odată, sigur!
Tot ce nu-mi reuşeşte în felul cum aş vrea acum, credinţa în Tine îmi dă încredinţarea că voi reuşi în alt fel. Dar că sigur voi reuşi!
Când ţinta mea este sfântă şi umbletul meu este curat – poate să fie ea cât de înaltă şi pot fi aripile mele cât de slabe sau picioarele mele cât de încete – minunea se va împlini! | Continuare »