Comori Nemuritoare

1. Întreg Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu este numai înştiinţare pentru fiecare suflet omenesc care a fost adus la harul lui Dumnezeu pe calea mântuirii, ca să se ferească, spre a nu mai păcătui niciodată (I In 2, 1). Dacă totuşi i s-a întâmplat nenorocirea să păcătuiască, să alerge numaidecât la Sângele lui Hristos, spre a-l spăla din nou (I In 2, 1-2).

2. Precum, dintre toate scumpele comori pe care le are omul în chip unic pe acest pământ şi în această viaţă, lumina ochilor este cea mai scumpă pentru el, – aşa trebuie să fie şi învăţătura sfântă. Şi neprihănirea sfântă. Şi ascultarea sfântă.

3. Până ce omul are lumina ochilor curată, oricâte alte neputinţe ar avea, aceasta i le face toate mai uşoare. Binefacerile luminii îl despăgubesc, în mare parte, de toate celelalte neputinţe. Şi i le uşurează.

4. Până ce omul îşi păzeşte lumina ochilor, până şi-o fereşte cu grijă, până şi-o păstrează curată şi şi-o ascultă cu dragoste, – lumina curată a ochilor lui îl înştiinţează de primejdii, îl fereşte de căderi, îl abate de la nenorociri şi de la moarte. Aşa sunt sfintele înştiinţări, pentru inima care le ascultă cu supunere.

5. Când începe să se adune în lumina ochilor sufletului gunoaiele şi infecţiile păcatului, atunci ochii se îmbolnăvesc…
Când nici lacrimile pocăinţei nu mai curăţă ochii şi nici apa vie a Cuvântului Sfânt nu-i mai spală de ceaţă şi gunoaie, atunci lumina ochilor sufleteşti slăbeşte, se întunecă şi se pierde. Iar omul care a avut-o, dar n-o mai are, devine un orb nenorocit, ticălos, sărac şi gol (Apoc 3, 17).

6. O, ce tristă privelişte este un loc de orbi şi ce cutremurătoare privelişte ar fi o casă în care toţi cei ce locuiesc să fie fără lumina ochilor!
Dar ce nenorocire şi mai mare ar fi o ţară de orbi, o lume de orbi! Slavă Domnului că, trupeşte, aşa ceva nu lasă Dumnezeu să fie. Însă ce trist este că, sufleteşte, aceste mari nenorociri se pot vedea pretutindeni! | Continuare »

Traian Dorz, Poruncile iubirii

1. Chiar dacă, la rugăciunile noastre, nu s-ar trezi niciodată nici unii din fraţii noştri cei morţi duhovniceşte, aceasta va fi totuşi semnul că, cel puţin, noi n am murit faţă de ei. Şi nu ne-am schimbat. Numai să avem într-adevăr grijă să nu murim la ei. Şi cu ei. Şi ca ei.

2. La mormântul lui Lazăr, Iisus plângea. Nu există un alt tablou mai sfâşietor decât acesta: Iisus plângând. …O, câtă durere şi câtă dragoste care ne cutremură sufletul se desprinde din priveliştea aceasta: Iisus plângând!

3. Domnul Iisus n-a plâns niciodată în lovituri, în primejdii şi în ameninţări, în foamete şi în lipsuri… El n-a plâns nici în cele mai grele ceasuri ale patimii şi morţii Sale, – dar lângă durerea şi lacrimile unor suflete încercate, lângă inimile zdrobite ale celor preaiubiţi ai Săi, Iisus plângea.
Preaiubitul Prieten şi Mântuitor suferea şi plângea. Participarea noastră la durerea celor iubiţi ai noştri trebuie să fie la fel.

4. Plânsul în faţa vrăjmaşului sau în faţa greutăţilor este o ruşine, o dovadă de nevrednicie pentru un suflet credincios; – dar plânsul pentru cei iubiţi, lângă cei iubiţi şi zdrobiţi este cea mai înaltă dovadă de simţire, de iubire, de alipire de ei. | Continuare »

1. Cine umblă în lumină umblă în Hristos şi n-are de ascuns nimic.
Numai cine nu umblă în Hristos, acela are mereu ceva ascuns sau ceva de ascuns.
Cine lucrează după voia lui Hristos, acela nu-şi ascunde decât binefacerile, nu ascunde decât ceea ce este spre lauda sa. Ori spre ruşinea de-aproapelui său.

2. Tot ce ascunzi cu teamă sau cu ruşine este rău.
Ceea ce este bine n-ai nici voie şi nici nevoie să ascunzi.
De aceea nu trebuie niciodată să te ruşinezi sau să te îngrozeşti de lumină. Ci, dimpotrivă, s-o doreşti.
Căci dacă se va face şi va veni lumina, ea nu va arăta altceva decât, şi mai limpede, frumuseţea caracterului tău şi curăţia virtuţii tale. Dacă umbli cu adevărat în ea.

3. Meritul cel mare al adevăraţilor ucenici ai lui Iisus este că ei nu s-au despărţit niciodată de El.
Oriunde a mers Iisus au mers şi ucenicii Lui, orice a făcut El au făcut şi ei, tot ce a pătimit El au fost gata să pătimească şi ei.
Fiind mereu cu Hristos, prezenţa Lui i-a ferit de căderi, i-a învăţat toată înţelepciunea şi le-a făcut strălucitoare viaţa şi nemuritor numele.
Aşa face Hristos oricui rămâne statornic şi merge ascultător după El. | Continuare »

Traian Dorz, Prietenul tinereţii mele

1. Domnul şi Mântuitorul meu, iată, şarpele mă pândeşte totdeauna, dar văd că el îndrăzneşte să se apropie de mine doar când sunt singur. După cum a făcut şi faţă de mama mea Eva, când şi ea era tot singură.
2. Ce primejdioasă este totdeauna singurătatea pentru o femeie, adică pentru sufletul fără soţ, pentru sufletul cel mai slab!
3. Singurătatea, pentru suflet, este ca vântul pentru foc: pe cel tare îl face mai puternic, pe cel slab îl împrăştie de tot.
4. Prietenul singurătăţii mele şi al tăriei mele, nu-mi lăsa inima singură niciodată!
5. Nu mă părăsi când sunt mai slab, căci şarpele numai atunci îndrăzneşte să se apropie de mine. Şi ispita numai atunci mă poate birui.
6. Tatăl, Care m-a luat din coasta Ta, m-a dat Ţie, spre a-Ţi purta o însoţire veşnic nedespărţită şi a-Ţi face totdeauna bucurie cu gingăşia dragostei mele.
7. El mi-a rânduit astfel toată bucuria mea numai în Tine şi cu Tine.
8. Dar, într-o clipă nefericită, când, în umblările prin Edenul nostru, Ţi-am rămas în urmă, mi-a apărut în faţă şarpele.
9. Şi, în loc să alerg după Tine, m-am apropiat de el.
10. În loc să ascult de înştiinţările Tale, am ascultat la şoaptele lui.
11. Şi, în loc să-mi întind braţele spre Tine, am întins mâna spre el, iar mâna mea întinsă spre şarpe s-a uscat aşa.
12. De atunci, n-am mai putut înălţa niciodată mâna aceasta spre ceruri, în rugăciune slobodă şi caldă. | Continuare »

Societatea nu suferă din lipsă de afacerişti abili, nu suferă din lipsă de oameni învăţaţi sau cultivaţi, ci suferă din lipsă de oameni virtuoşi. Suferă pentru că a fost năpădită de oameni necinstiţi, care pentru a-şi înmulţi bogăţiile şi pentru a-şi asigura bunul trai nu se dau înapoi de la nimic. Suferă pentru că cei însetaţi de putere, în încercarea lor de a urca pe scara socială, răvăşesc totul în cale. Suferă pentru că dobândirea de case luxoase şi de confort a devenit unicul ţel în viaţă. De aici vine nenorocirea societăţii, aceştia sunt cei ce distrug convieţuirea paşnică în societate, iar nu cei ce trăiesc în virtute şi sfinţenie.
Între cei mai mari pedagogi ai tuturor veacurilor se află Sf. Ioan Gură de Aur, fiul şi rodul cetăţii Antiohiei, cel prin care s-a slăvit tronul patriarhal al capitalei Bizanţului. Acest lucru este adeverit nu doar de recunoaşterea sa ca pedagog de către cercetătorii specialişti în viaţa şi opera lui, ci şi de faptul că, în spaţiul Ortodoxiei, numele lui este legat de cel al educaţiei. El este unul dintre cei Trei Ierarhi, pe care la 30 ianuarie îi sărbătorim în şcolile noastre ca ocrotitori ai învăţământului, ca modele de pedagogi şi de învăţători, ca purtători şi exponenţi ai aşa-numitului ideal creştin de educaţie.

Creşterea copiilor atunci şi acum. Cele trei iubiri

Ca să ne încredinţăm însă de actualitatea învăţăturilor pedagogice ale acestei opere hrisostomice, trebuie să ne oprim puţin asupra atmosferei duhovniceşti din acea perioadă, asupra atmosferei duhovniceşti din Antiohia, despre care vorbeşte Sf. Ioan Gură de Aur. Adică, să vedem cu ce idealuri îşi înzestra în acea vreme Antiohia tinerii. Dacă această înzestrare este asemănătoare cu cea pe care noi o dăm astăzi tinerilor, atunci judecata făcută de Sfântul Părinte se aplică şi vremii noastre, se aplică şi lucrării noastre pedagogice ca învăţători sau părinţi. Elementele necesare pentru cunoaşterea acestei atmosfere le vom lua atât din opera pe care o prezentăm, cât şi din alte opere ale sfântului. | Continuare »

Traian Dorz, Lumina iubitului fiu

… Oamenii pot să cerceteze tot ceea ce cade sub simţurile lor fizice sau sufleteşti. Pot să cunoască multe din aceste lucruri, dar puţine pot să le explice convingător şi adevărat.
Una dintre minunile pe care oamenii le-au cercetat mereu – minune pe care o tot cercetează, o constată fără a o putea explica – este viaţa. Originea, mişcarea şi puterea vieţii.
Cum a apărut viaţa în lume? Ce este ea în sine şi care este izvorul ei?
Asta încă nimeni, în afară de Hristos, n-a mai îndrăznit să spună că ştie sigur. Fiindcă El este viaţa. Viaţa de orice fel.

În Hristos eram! În El era viaţa noastră înainte de a fi. În Hristos era viaţa noastră şi nu numai a noastră, ci şi a tuturor copiilor Săi credincioşi. Viaţa întregii Sale Bisericii vii, căci Hristos are viaţa în Sine şi o dă cui vrea. În El era şi viaţa noastră duhovnicească pe care o simţim acum în noi. Şi pe care o trăim mai puternic şi mai din plin chiar decât viaţa şi mişcarea astalaltă, trupească. Şi toate gândurile noastre noi erau în El (Col 1, 16). | Continuare »

1. O, pământule sfânt în care odihnesc osemintele sfinţilor noştri înaintaşi, fii binecuvântat!
Cu palmele noastre cele mai bătătorite de munca cinstită, dorim să-ţi închidem cât mai moale şi mai blând rănile brazdelor greşite, să-ţi netezim marginile răzoarelor tale dureroase, să-ţi aşezăm cât mai frumos pernele semănăturilor tale.
Pentru ca să ţi se vindece cât mai repede orice durere pe care ţi-am pricinuit-o şi să ţi se liniştească orice rană. Ca să fii cât mai frumos şi mai fericit, tu, pământule sfânt în care odihnesc ca într-un chivot de altar sfintele oseminte ale minunaţilor noştri înaintaşi sfinţi.

2. Pe aici, iată, chiar pe aici unde ţin eu picioarele mele înfiorate au călcat picioarele tatălui meu, s-au aplecat genunchii bunicului meu şi au sângerat palmele străbunilor mei. De aici au luat spicele de aur străbunele mele, bunica şi mama mea, atunci când erau fete tinere, frumoase şi harnice – făcându-şi din ele cununa secerişului şi punând-o peste părul lor bogat, frumos, strălucitor şi auriu, tot ca spicul grâului acestuia sau ca raza soarelui ceresc prin care mergeau ele, la fel de frumoase, ca grâul şi ca soarele. O, ce nalte şi adânci sunt lacrimile şi rugăciunile acestor gânduri!

3. După cum am dorit să înfrumuseţez acest pământ cu munca drăgăstoasă a mâinilor mele, tot aşa am dorit să înfrumuseţez acest cer cu lacrimile drăgăstoase ale rugăciunilor şi cântărilor mele. Pentru ca şi holdele pământului meu sfânt, ca şi livezile cerului meu slăvit să fie la fel de însorite şi de îmbelşugate. Toate pentru bucuria Preaiubitului meu Scump. | Continuare »

1. Un adevărat scriitor poate fi numai acela care se poate transpune în toate stările în care poate ajunge un suflet omenesc.
Pentru ca el să se poată adresa tuturor – şi totuşi fiecare dintre cei care iau cunoştinţă de mesajul lui să simtă că ceea ce este spus acolo parcă este spus anume pentru el. Aceasta înseamnă a vorbi în felurite limbi.

2. În felul acesta, el poate să-l ia de mână pe fiecare cititor, pe fiecare ascultător al său,
de pe oricare treaptă a cunoştinţei, a evlaviei, a sfinţeniei ar fi,
– şi să-l ajute, invitându-l: Priet   ene, mută-te mai sus! (Lc 14, 10).
Şi fiecare să-l înţeleagă.
Şi fiecare să simtă că scriitorul însuşi este cel puţin acolo unde îl invită pe el să suie.

3. Atunci păstorul va fi model pentru turmă (I Ptr 5, 3).
Scriitorul, model pentru cititori (II Tes 3, 9).
Înaintaşul, model pentru urmaşi (Iac 5, 10).
Propovăduitorul, model pentru credincioşi (I Tim 4, 12).
Şi tânărul – chiar şi el – un model pentru cei bătrâni (Tit 2, 7).
Numai aşa ne vor auzi toţi vorbindu-le fiecare în limba lui lucrurile minunate ale lui Dumnezeu, după cum auzeau ascultătorii Cincizecimii din Ierusalim.

4. Când îţi vei deschide gura, fiecare să te înţeleagă vorbindu-i ca şi cum ai fi sufletul lui şi ai cunoaşte tot ce-i acolo.
Ca şi cum ai fi trimis numai la el,
ca şi cum ai fi frate numai al lui, soţul lui, prietenul lui cel mai apropiat.
Numai aşa poţi fi binefăcătorul fiecăruia – şi al tuturor.
Aceasta înseamnă cu adevărat a avea darul vorbirii în limbi.

5. Oricât de minunate ar fi chiar lucrările tale, – lasă-le pe toate acestea să le spună alţii.
Tu spune sufletelor care te ascultă numai despre lucrurile minunate ale lui Dumnezeu.
Căci numai privirea la lucrurile Lui îi vor înălţa şi pe ei, şi pe tine. Toate celelalte numai vă vor coborî şi pe tine, şi pe ei. | Continuare »

1. Să nu descurajăm niciodată în umblarea cu Iisus.
Să nu ne îngrijorăm niciodată cu deznădejde de viitorul Trupului lui Hristos.
Să nu ne pierdem niciodată nădejdea şi încrederea în puterea şi grija lui Dumnezeu faţă de mădularele lui Hristos.
Faţă de rămăşiţele Sale, faţă de Biserica Domnului pe care a câştigat o cu Însuşi Sângele Său Cel Sfânt.
Chiar când toate mădularele Adunării şi Bisericii par moarte, să nu deznădăjduim!
Când ochii ei nu văd, când mâinile ei nu mai lucrează, când picioarele ei nu mai merg, când inima ei nu mai arde, – Bunătatea şi Iubirea Tatălui poartă totuşi grijă faţă de ai Săi.
Trupul acesta este totuşi scump, pentru ceea ce a fost el înainte.
Şi pentru ceea ce va fi în urmă.

2. Dacă într adevăr eşti un ucenic şi un credincios adevărat al lui Iisus, tu trebuie să ţi înţelegi momentul datoriei tale faţă de Dumnezeu.
În acel moment, dragostea ta adevărată trebuie să biruie şi să izgonească frica (I In 4, 18).
În acel moment, tu trebuie să ieşi din ascunzişul tău, să treci de partea lui Iisus. Şi în ajutorul necăjiţilor Lui, orice s ar întâmpla cu tine şi cu funcţia ta.
Dacă vei face aşa, numele tău va fi scris în Cartea Vieţii.
Şi fapta ta, o singură faptă, dar nemuritoare şi frumoasă, îţi va atrage o preţuire şi o răsplată nemuritoare, ca a lui Iosif din Arimateea.

| Continuare »

Sfântul Ioan de Kronstadt, «VIAŢA MEA ÎN HRISTOS»

Cu cât inima este mai curată, cu atât ea este mai vastă şi mai capabilă să primească în ea un mare număr de prieteni. Dimpotrivă, cu cât ea este mai necurată, cu atât ea se îngustează, şi cu atât mai puţin este în ea loc pentru dragoste, căci ea este împiedicată de iubirea de sine, şi această iubire este o falsă iubire. Noi iubim lucruri josnice pentru un suflet nemuritor, ca: aurul şi argintul, adulterul, desfrânarea şi alte lucruri asemănătoare.

Dacă vrei să îndrepţi pe cineva de greşelile sale, nu crede că vei putea face aceasta prin propriile tale mijloace; tu nu vei face decât răul, din cauza propriilor tale patimi, a orgoliului tău de exemplu, şi a iritării ce rezultă din acestea. „Aruncă spre Domnul povara ta” (Ps 54, 25), cere din toată inima ta lui Dumnezeu, „Cel care cearcă inimile şi rărunchii” (Ps 7, 9), să lumineze inima acestui om. Şi dacă Dumnezeu vede că rugăciunea ta este plină de iubire, că ea porneşte într-adevăr din adâncul inimii tale, va împlini cu siguranţă dorinţa inimii tale şi vei zice curând, văzând schimbarea ce s-a făcut în acela pentru care te-ai rugat: „Această schimbare este lucrarea dreptei Celui Preaînalt” (Ps 77, 4, text slavon).

Dispoziţiile noastre interioare, chiar dacă nici un semn exterior nu le descoperă, au o mare influenţă asupra stării de spirit a altora. Aceasta se produce adesea, chiar dacă nimeni nu remarcă. Să presupunem că sunt supărat, sau indispus faţă de cineva; acela simte şi începe, la fel, să fie indispus faţă de mine. Dincolo de simţurile trupeşti, există o anumită comunicare între suflete.
În ceea ce priveşte acţiunea sufletului prin intermediul simţurilor, se pare că el se bucură de o putere extraordinară asupra altuia prin intermediul vederii, chiar la distanţă, cu condiţia ca acela să fie la vedere şi singur în momentul în care noi îl fixăm cu privirea. Privind pe cineva, îl putem pune în încurcătură şi tulburare. Mi s-a întâmplat de mai multe ori să fixez cu privirea trecătorii, prin fereastra casei: ei erau atraşi ca de o forţă nevăzută către fereastra de unde îi priveam, examinau fereastra şi căutau să descopere o faţă umană. Alţii, dimpotrivă, se tulburau, grăbeau dintr-o dată pasul, schimbau trotuarul, îşi aranjau cravata, pălăria… Este aici un fel de mister. | Continuare »

1. Soarta multor suflete este legată de soarta lui Iisus, iar hotărârea care se ia împotriva Lui îi va cuprinde şi pe aceştia.
De aceea, oricine se face vinovat de crimă împotriva credinţei în Hristos se face vinovat şi de crimă împotriva oamenilor nevinovaţi care au această credinţă.

2. Sfântul Ioan nici nu pomeneşte, când vorbeşte despre răstignirea Domnului, cuvântul „tâlhari”.
Dacă nu poate spune nimic bine despre aceşti oameni, nu spune nimic nici rău!
Nu i poate numi nevinovaţi, nu i numeşte nici tâlhari.
Ce mult ne spune nouă acest dumnezeiesc fel de a acoperi cu tăcerea ceea ce umbreşte orice existenţă de om!

3. Respectul pentru suferinţă îi dă dreptul la respect oricărei fiinţe care suferă. Indiferent de trecutul ei.
Dacă cineva a ajuns să sufere alături de Hristos, chiar şi numai în ceasul lui cel din urmă, este vrednic de o iertare totală.

4. Suferinţa este focul care curăţă nespus de mult şi nespus de multe.
Faţă de orice fiinţă care arde în acest foc, trebuie să avem totdeauna o sfântă frică şi reţinere.
Dincolo din focul acesta, orice făptură este altfel de cum a intrat în el.
Blestemat este acela care batjocoreşte pe cine suferă lângă Hristos şi cu El.

5. Iisus a fost la mijloc, între cei doi de pe cruce.
Iisus este totdeauna la mijloc.
Iisus nu este niciodată în extreme.
Iisus este Calea, nu şanţurile acestei căi.
Iisus este Adevărul, şi nu exagerările acestui adevăr.
Iisus este Viaţa frumoasă şi rodnică, sănătoasă şi curată, înţeleaptă şi biruitoare, fericită şi sfântă, dusă în chip obişnuit sfânt, obişnuit bun, obişnuit frumos… | Continuare »

Sfântul Ioan de Kronstadt, «VIAŢA MEA ÎN HRISTOS»

* Numai de Dumnezeu singur inima mea trebuie să se alipească. „Iar mie a mă lipi de Dumnezeu bine este” (Ps 72, 27); şi cu toate acestea – o, orbire şi perversiune! – ea se ataşează de lucrurile pământeşti, de mâncare, de băutură, de plăcerile trupeşti, de bani – această murdărie –, de haine – această corupţie –, de culori, de modele, de mode care încântă ochii, de camere mobilate luxos… ce ciudat este aceasta! Adică eu, un creştin, un om al cerului, să mă ostenesc atât de mult pentru ceea ce e pământesc şi să mă preocup atât de puţin de ceea ce este ceresc! Am fost mutat la cer împreună cu Hristos, şi totuşi mă alipesc din toată inima mea de pământ, aparent nu am nici o dorinţă de a fi în cer şi aş prefera să rămân pe pământ, chiar dacă lucrurile de pe pământ, în ciuda farmecului lor mă obosesc şi mă chinuie. Şi totuşi, văd bine că tot ceea ce este pământesc este nesigur, coruptibil şi va dispărea curând. Şi totuşi ştiu şi simt bine că nimic din ceea ce este pământesc nu poate să-mi satisfacă sufletul, să-mi liniştească şi să-mi veselească inima mereu tulburată şi rănită de deşertăciunea acestei lumi. Până când eu, omul ceresc, voi rămânea pământesc? Până când eu, copil al lui Dumnezeu, voi rămânea trupesc, fiindcă în apa sfântă a botezului m-am „născut nu din sânge, nici din poftă trupească, ci de la Dumnezeu” (In 1, 13)? Când deci mă voi întoarce cu totul spre Dumnezeu? Doamne, prin Duhul Tău Cel Sfânt atrage la Tine inima mea. Doamne, întoarce inima mea de la deşertăciunile pământeşti! Doamne, fără Tine nu pot nimic!

* Noi iubim tot ceea ce străluceşte pe pământ: aurul, argintul, pietrele preţioase, cristalele, veşmintele de mătase… De ce oare nu iubim slava viitoare la care Dumnezeu ne cheamă? De ce nu aspirăm să devenim strălucitori ca soare-le? „Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor” (Mt 13, 43). Aceasta pentru că natura sufletului nostru s-a pervertit prin păcat, iar noi suntem legaţi de pământ şi nu de cer, de lucrurile stricăcioase mai degrabă decât de cele nestricăcioase; pentru că iubim slava trecătoare, alterabilă şi înşelătoare a acestui pământ.
Dar de ce există în noi o astfel de dragoste pentru tot ceea ce străluceşte? Pentru că sufletul nostru a fost creat pentru lumina cerului şi pentru că el a fost, la origine, cu totul lumină, cu totul strălucitor; lumina este deci înnăscută în noi, sensul şi nevoia de lumină sunt înnăscute în noi. îndreaptă-ţi această aspiraţie către lumina cerului! | Continuare »

1. Omul are multe nevoi urgente, are mai ales nevoie de trei condiţii: de pâine, de carte şi de Dumnezeu. Pâinea îi este necesară de la naşterea lui. Cartea îi este necesară îndată după aceea. Dar Dumnezeu îi este necesar totdeauna.

2. Marea mulţime a oamenilor unui popor sunt lipsiţi în acelaşi timp de toate aceste trei urgenţe: de Pâine, de Carte şi de Dumnezeu.

3. Omenirea aceasta lipsită a avut şi mai are încă mulţi binefăcători care s-au străduit şi se străduiesc să le dea oamenilor lipsiţi pâinea trupului şi să le dea cartea minţii. Dar oameni care să li-L dea pe Hristos sunt prea puţini.

4. Pâinea este de mare nevoie tuturor, căci fără ea mor trupeşte. Cartea este şi ea necesară sufletului, căci fără ea pier şi rătăcesc în beznă.
Dar Hristos este de cea mai urgentă nevoie tuturor, fiindcă fără El nici pâinea, nici cartea nu folosesc prea mult.

5. Hristos ne poate da şi pâinea, şi cartea, dacă Îl căutăm pe El întâi. Dar nici pâinea, nici cartea nu ni-L pot da totdeauna pe Hristos.

6. Iată, toţi cei care L-au căutat şi L-au aflat cu adevărat pe Dumnezeu nu duc lipsă nici de pâine şi nici de carte. Hristos le-a dat împreună cu El şi acestea, dar spre binecuvântare, nu spre osândă.

7. Iată însă că cei care au căutat numai pâinea ori numai cartea, şi nu pe Hristos, cu cât le-au aflat pe acestea mai mari şi mai moi, cu atâta s-au depărtat de calea mântuirii, uscându-şi cu atât mai mult sufletul, cu cât îşi îngraşă tot mai mult trupul.

8. Nici un om nu-i chiar fără nici un dar, fără nici un talent. Unii şi l-au descoperit şi îl folosesc lucrând cu el frumos spre slava lui Dumnezeu şi binele semenilor lor. | Continuare »

Traian Dorz, Prietenul tinereţii mele

1. O, eu, care fug de suferinţă, eu, care urăsc suferinţa, care lupt din răsputeri ca să o ocolesc cât pot mai pe departe, de câte binecuvântări mă lipsesc astfel!

2. Fără suferinţă eu trăiesc la suprafaţa vieţii, la marginile ei călduţe, unde viermuiesc toate urâciunile, unde cresc şi se înmulţesc toate ispitele, slăbiciunile şi păcatele lumii şi ale trupului.

3. Fără suferinţă eu nu pot cunoaşte nici adâncimile tainice ale adevărului, nici înălţimile luminoase ale iubirii.

4. Adevărul pe care nu-l primesc suferind ceva pentru el, nu-l voi şti preţui cât merită niciodată.

5. Şi dragostea pe care nu o dăruiesc suferind ceva pentru ea, nu voi cunoaşte niciodată cât de fericită poate fi.

6. Singură flacăra suferinţei poate curăţi şi înălţa până la alb şi poate topi până la punctul de sudură. Adică până acolo unde ceea ce uneşte ea rămâne unit pe veci.
Şi ceea ce curăţă ea rămâne curăţit pe totdeauna.

7. Acest punct este Golgota, este Crucea şi Jertfa Ta.

8. O, eu, care fug de singurătate, care ocolesc meditaţia, rugăciunea, contemplarea…

9. Eu, care mă îngrozesc de îndepărtări, de pustietăţi, de adâncimi, la ce să mă aştept fără acestea? | Continuare »

Părintele Arsenie Boca, Prislop – vineri, 8.12.1949

Trădătorul…
Omul care a vândut pe Dumnezeu. Omul meschin, îngust, orbit, obsedat.
Unii au căutat să-l prezinte dimpotrivă: pătruns de un ideal al neamului său: dezrobirea politică a lui Israel. Iisus îi înșela așteptările. De aceea avea dreptate să apere pe Israel de un „om“ care-l conduce contra intereselor sale.
Au dreptate. Dar atâta dreptate cătă poți da unui om care raționează just pe principii false.
Israel a refuzat să-l considere pe Iuda printre eroii neamului.
Conducerii lui Israel îi trebuia doar un trădător.
S-a prezentat Iuda.
„Iar ei s-au bucurat și s-au tocmit să-i dea bani.“

Pe urmele explicației:
Fariseii, cu gândul ucigaș în inimă, erau deja „fiii diavolului“; le-a spus-o Iisus în Templu(Ioan 8, 44).
Le mai trebuia un „mijlocitor“.
„Și a intrat Satana în Iuda“(Luca 22,3).
Aceasta-i explicația faptului.
De-acum Iuda nu mai era un anonim; de acum Iuda e o mare putere: a devenit o minte satanică.

„Marele“ Iuda.
– Iată oamenilor mici o cale de-a ajunge oameni „mari“.
De acum Iuda va fi prototipul tuturor trădătorilor.
Iuda va avea ucenicii lui până la sfârşitul lumii, care, aceeași treabă vor face-o: vânzând, reclamând mincinos stăpâniilor, trădând, dând la moarte: părinți, copii, frați, soții, bărbați, preoți, sfinți… | Continuare »

Traian Dorz, Săgeţile biruitoare

1. Răsplata care vine pentru umblarea înţeleaptă sau pentru umblarea nebună o simte cel mai dintâi femeia. Fiindcă bine este zis că „femeia înţeleaptă îşi zideşte casa ei, dar femeia nebună şi-o dărâmă cu însăşi mâinile sale”.

2. Femeia este centrul casei şi al familiei: femeia – începând de fiică, apoi soră. apoi soţie, apoi mamă – până este bunică şi străbunică. În toate aceste stări prin care trece normal o femeie, ea este, într-un cămin, cea care le învârteşte pe toate, le ştie pe toate şi le hotărăşte pe toate. Casa care are o femeie bună este aşezată totdeauna cu faţa la soare.

3. Fericită este inima femeii întoarse la Dumnezeu, fiindcă numai o astfel de inimă este cu adevărat pricepută şi binevoitoare. Priceperea este frumoasă la orice fiinţă, dar la femeie ea este şi mai necesară, fiindcă ea încunună şi casa celor ce îi vor îndruma pe alţii. Ea este mama unui întreg neam care începe cu ea.

4. De când este încă fiică la mama ei, femeia trebuie să înveţe rostul casei, sub îndrumarea mamei; şi astfel să capete deprinderea de a mânui toate lucrurile. Să ajungă să poată face chiar şi munca bărbatului. Bărbatul nu poate face totdeauna şi munca femeii, dar femeia o poate face aproape totdeauna pe a bărbatului. Dar bine cu adevărat este numai acolo unde fiecare îşi face partea pentru care l-a rânduit Dumnezeu. | Continuare »

Traian Dorz, Lumina iubitului fiu (cap. 18)

… Cinstea de robi şi de prieteni ai lui Hristos n-am vrea s-o schimbăm cu cinstea întregii lumi (Rom 6, 22). Şi vai de acela care o schimbă.
Şederea în pustie şi în singurătate îşi are şi ea vremea ei. Lipsurile şi încercările îşi au şi ele vremea lor. După cum a trebuit să intri în ele, aşa va trebui să şi ieşi. După ce trece vremea ei, fiecare stare încetează. Fiecare împrejurare se schimbă. Şi cea grea, şi cea fericită.
Drumul lui Hristos pe pământ e un drum cu multe tuneluri. Eşti când în umbră, când în lumina Crucii cu El. Dar nici o umbră, nici un întuneric, nici o încercare nu ţine veşnic pe pământ. Uneori tunelurile sunt lungi şi întunecoase, e adevărat; dar alteori mai scurte. Însă totdeauna şi după fiecare vine iarăşi lumina.
Orice închisoare îşi are şi liberarea ei, în afară de Infern. Numai de acolo nu se mai iese niciodată. Nu trebuie să te laşi niciodată copleşit de teamă, oricât ar veni pe neaşteptate un tunel. Şi oricât de mult ar fi să ţină, tot pe neaşteptate se va şi sfârşi. Tot aşa vei şi ieşi din el. Dacă nu pe pământ, pe sub el. (…)
Cine se apucă de un lucru sau de o rugăciune, sau de un drum, acela trebuie să se apuce totdeauna cu hotărâre, să urmeze cu stăruinţă şi în aşa fel, încât să ajungă neapărat la izbândă. Cine cere, să ceară până va primi, cine caută, să caute până găseşte, cine bate, să bată până ce i se va deschide! În aşa fel trebuie înţelese aceste cuvinte şi acest drum.
Dacă ai pornit pe calea Domnului, mergi pe ea până la sfârşit, până la moarte, până la mântuire. Dacă te-ai predat Domnului în Lucrarea Sa, rămâi în ea până la capătul vieţii, până la moartea ta. Şi dacă ai pus un legământ, mergi cu el până la capătul slujbei şi luptei tale, fără să te abaţi nici la dreapta, nici la stânga, oricât ar fi de viclean mincinosul şi prefăcutul care te cheamă, oricât de puternic leul care răcneşte şi oricât ar părea de oaie lupul care vine să te fure. (…) | Continuare »

Traian Dorz, Avuţia sfântului moştenitor (cugetări)

… Dar ferice de tine, suflet credincios!
Tu nu vei mai vedea niciodată moartea, de nici un fel! Pentru tine a văzut-o Domnul tău Hristos. Pentru tine, Iisus Biruitorul a biruit moartea şi a omorât-o. Pentru tine, moartea a fost înghiţită de viaţă cum ziua înghite noaptea şi lumina întunericul (I Cor 15, 54). Ca şi cum nici n-ar fi fost.

Tu, suflet iubit care ai păzit Cuvântul lui Hristos, vei trece dintr-o viaţă la o altă viaţă, fără a simţi nici măcar zguduirea cea mai mică a trecerii acesteia. Domnul Iisus Însuşi ţi se va arăta într-un nimb al luminii veşnice. Şi în mijlocul unei bucurii nemaicunoscute, um-plându-ţi inima ta cu un har negrăit. Te va chema la Sine şi te va cuprinde la Sânul Său.

Corabia ta se va desprinde de la ţărmul acesta lin, nesimţit de uşor… în cântări negrăit de frumoase, în îmbrăţişări negrăit de dulci. Apa va fi limpede, frumoasă şi liniştită. Trecerea senină, plăcută şi luminoasă. Însoţitorii iubitori, drăgăstoşi şi luminaţi. Iar primirea sărbătorească pe celălalt ţărm va fi fericită, slăvită, cerească, în cântări nemaiauzite. Lucrurile şi fiinţele pe care le vei vedea te vor uimi şi te vor ferici, pentru că vei vedea atunci ceea ce nici n-ai fi putut crede înainte şi mult mai mult de atât.

Acolo în ceruri, fiind scris în Cartea Vieţii, vei fi pomenit mereu înaintea Tatălui şi a Îngerilor Lui, pentru că neuitate vor fi şi mărturiile date de tine pentru Domnul înaintea oamenilor (Mt 10, 32). Pe pământ, în mijlocul acelora care te-au cunoscut şi care te-au iubit, se va pomeni mereu de statornicia ta, de răbdarea ta, de ostenelile tale, căci şi tu le-ai pomenit lor de ale Domnului tău şi de ale înaintaşilor tăi… Tot ce ai făcut frumos pe pământ pentru Domnul tău şi pentru semenii tăi se va întoarce nespus mai frumos asupra ta însuţi.

Amintirea ta va dăinui mereu frumoasă şi neuitată, pentru că şi tu le-ai amintit tuturor despre Domnul Iisus şi despre ai Lui. Prin alţii, credinţa ta va trăi mereu, pilda ta frumoasă va fi înmulţită, rugăciunile tale pomenite, cântările tale cântate, numele tău amintit cu dragoste şi cu respect între toţi care Îl vor iubi pe Hristos, până în ziua veşniciei. | Continuare »

Traian Dorz, Alergarea Stăruitoare

1. Toate darurile noastre de la Dumnezeu, noi pentru Hristos le-am primit.
Darul scrisului, noi pentru Hristos l-am primit; darul vorbirii, pentru El îl avem; darul cântării, darul învăţăturii, al înţelepciunii, al binefacerilor, al puterii – pentru Iisus ni le-a dat nouă Dumnezeu.
Deci suntem datori ca, prin toate acestea, să-L slujim numai pe Iisus.

2. Locul unde suntem puşi, pentru Domnul Iisus îl avem. Vremea în care trăim, puterea de pricepere, de inspiraţie, de lucrare, – toate acestea le-am primit fiecare de la Dumnezeu numai pentru a le pune în slujba lui Iisus, – spre a-L arăta cât mai strălucitor pe Iisus lumii, oamenilor printre care trăim şi umblăm, şi vremii scurte prin care trecem, timpului trecător pe care îl trăim.
Şi numai dacă aşa facem, atunci noi ne-am împlinit bine slujba. Şi numai aşa putem aştepta o laudă de la Acela Care ne-a făcut şi ne-a aşezat acolo unde suntem spre slava lui Hristos, Domnul nostru, – Singurul Mântuitor al fiecărui om şi al întregii omeniri.

3. Oricare din darurile duhovniceşti pe care le-au primit de la Dumnezeu cei aleşi ai Lui este o mare şi scumpă comoară cerească.
Fie darul vorbirii, fie al înţelepciunii, fie al binefacerii sau cântării, sau oricare altfel de dar duhovnicesc, – toate acestea sunt primite de la Dumnezeu – şi nu sunt de la noi. Sunt deci ale Lui – şi nu sunt ale noastre.
Ar trebui, prin urmare, să le punem cu totul numai în slujba slavei Lui – şi nu în folosul nostru, de nici un fel. | Continuare »

Aici: Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie cel Mare

Scrieri — cugetări:

• ♦ Oamenii se socotesc raţionali însă pe nedrept, căci nu sunt raţionali. Unii au învăţat cuvintele şi cărţile vechilor înţelepţi. Dar raţionali sunt numai aceia care au sufletul raţional, pot să deosebească ce este binele şi ce este răul, se feresc de cele rele şi vătămătoare sufletului şi toată grija o au spre cele bune şi folositoare sufletului; iar acestea le săvârşesc cu multă mulţumire către Dumnezeu. Numai aceştia trebuie să se numească raţionali.

• ♦ Omul cu adevărat raţional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor şi să-L placă; şi numai la aceasta îşi deprinde sufletul său: cum să-i placă lui Dumnezeu, mulţumindu-i pentru o aşa de mare purtare de grijă şi pentru cârmuirea tuturor, orice soartă ar avea el în viaţă. Pentru că este nepotrivit să mulţumim pentru sănătatea trupului, doctorilor, care ne dau leacuri amare şi neplăcute, iar lui Dumnezeu să nu-I mulţumim pentru cele ce ni se întâmplă cum trebuie, spre folosul nostru şi după purtarea Lui de grijă. Căci în cunoştinţa şi credinţa cea către Dumnezeu stă mântuirea şi desăvârşirea sufletului.

• ♦ Cel ce poate îmblânzi pe cei neînvăţaţi, ca să iubească învăţătura şi îndreptarea, făcător de om trebuie să se numească. Asemenea şi aceia care îndreaptă pe cei desfrânaţi către petrecerea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu, ca unii ce schimbă alcătuirea oamenilor. Căci blândeţea şi înfrânarea este fericire şi nădejde bună pentru sufletul oamenilor. 

• ♦ Om se numeşte sau cel raţional, sau cel ce îngăduie să fie îndreptat. Cel ce nu poate fi îndreptat este neom, căci aceasta se află la neoameni. Iar de unii ca aceştia trebuie să fugim, căci celor ce trăiesc laolaltă cu păcatul nu li se îngăduie să se afle niciodată printre cei nemuritori. 

• ♦ După cum corăbierii cârmuiesc corabia cu grijă, ca să n-o izbească de vreo stâncă văzută sau nevăzută, aşa şi cei ce se silesc spre viaţa duhovnicească trebuie să cerceteze cu frică ce trebuie să facă şi ce să nu facă. De asemenea să creadă că legile lui Dumnezeu le sunt de folos, tăind de la suflet toate gândurile păcătoase. | Continuare »

Traian DORZ, cugetări – Calea bunului urmaş

… Cât de mişcător vorbesc despre Dumnezeirea Domnului Iisus Hristos tocmai ura şi împotrivirea stârnite contra Lui! Ura care nu s-a stins nici azi, dar care nu L-a putut nici înfrânge, nici întuneca.
Hristos va sta în lume şi va vorbi lumii atâta vreme cât El Însuşi va voi. Nici o putere din lume nu va putea acoperi glasul Lui până nu şi-L va retrage El Însuşi.

Caiafa va pieri, Irod va muri mâncat de viermi, Iuda se va spânzura, Nero va înnebuni şi se va sinucide, Iulian va fi înfrânt…
Toţi vrăjmaşii lui Hristos şi ai Evangheliei Sale vor fi îngropaţi rând pe rând în înfrângere, în ruşine şi în uitare. Dar Hristos va vorbi mereu.

Hristos va vorbi împotriva păcatului din lume şi din Biserică, împotriva răutăţilor şi a fărădelegilor de orice fel, fie ale celor dinăuntru, fie ale celor din afară, împotriva exploatării şi a urii de orice fel, împotriva oricărei crime, agresiuni şi discriminări de rasă sau religie. Împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi a oricărei prefăcătorii şi asupriri. Şi nimeni nu-I va putea înăbuşi glasul niciodată.
O, câte nedreptăţi şi grozăvii s-au săvârşit, spre a fi înăbuşit glasul lui Iisus, câţi vrăjmaşi din afară şi dinăuntru s-au ridicat împotriva Lui! Câte uneltiri şi vânzări, câte trădări şi rătăciri, câte lepădări şi asupriri împotriva Lui!
Şi totuşi, iată că El vorbeşte mereu. Slavă veşnică Lui! Amin.

Cel mai mare păcat este acela de a nu te mulţumi cu ceea ce ţi se dă de la Dumnezeu cu dreptate şi cinstit. Toate păcatele vin din această nemulţumire. Diavolul numai atunci vine să-ţi îmbie ispita, când eşti flămând… El ştie ce repede cade cel biruit de foame. Dar mai bine mori flămând la uşa lui Dumnezeu decât să te saturi de la masa diavolului.
Vreau mai bine să mănânc o pâine uscată şi amară, dar din mâna lui Dumnezeu decât un cozonac dulce din mâna lui satana. Mai bine să mă sting uscat de foame şi de sete la uşa neprihănirii decât să mă veselesc la masa păcatului. Fiindcă Dumnezeu mă poate învia iarăşi dacă mor pentru El, dar păcatul mă ucide pe totdeauna şi pe veci dacă mă robesc lui. (…)
Ce cumplit a ajuns astăzi acest creştinism fără Hristos, fiindcă oamenii s-au obişnuit să se mulţumească numai cu o religie şi nu mai au nevoie de Dumnezeu! Religia se mulţumeşte cu banul omului sau cu vorba lui şi nu mai are nevoie de sufletul său. Iar omul dă bucuros orice, numai să nu-şi dea inima sa. Dumnezeu însă îi cere inima. De aceea omul vine aşa de greu la Dumnezeu, dar merge uşor la orice religie.
La naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos au cântat mulţi, iar la moartea Lui au plâns puţini. Pentru că a cânta este foarte uşor, pe când a plânge este foarte greu.
Cei ce văd numai cele ce se văd sunt nişte orbi. Cei ce trăiesc numai viaţa trupească sunt nişte morţi. Cei ce aud numai cuvintele sunt nişte surzi. Cei ce umblă numai cu picioarele sunt nişte ologi. Şi cei ce se îmbrăţişează numai cu trupul sunt numai nişte animale.
(…) Creştin devii în clipa când te naşti din nou, din apă şi din Duhul Sfânt, prin Taina Sfântului Botez. Dar naşterea din nou a omului conştient de păcatele sale este naştere din nou, nu numai botez. Apa naşterii din nou pentru acesta este Cuvântul lui Dumnezeu şi lacrimile de pocăinţă, nu apa pământească. Şi singură naşterea din nou dă făptura duhovnicească cu care moştenim împărăţia lui Dumnezeu. Iar naştere din Duhul Sfânt este numai aceea care are roadele Duhului Sfânt şi dovada Lui prin trăire, nu prin vorbe lăudăroase şi goale. | Continuare »

Traian DORZ, din «Piatra scumpă» (fragment)

Bucuria pe care o ai de un lucru pe care îl afli este totdeauna mai mare decât valoarea lui. Uneori poate te ruşinezi cât de mult te-ai bucurat că ai găsit ceva – deşi ceea ce ai găsit este un lucru aproape de nimic. Numai bucuria aflării Domnului Iisus nu poate fi niciodată atât de mare cât valoarea harului pe care l-ai aflat.
Faţă de toţi oamenii ai datoria să-i chemi la Dumnezeu, dar, în primul rând, ai cea mai mare datorie faţă de ai tăi… Ce bucurie, când Simon îl urmează pe Andrei, fratele lui, la Hristos!
Niciodată nu trebuie să fi uitat Petru cât bine i-a făcut fratele lui, Andrei, aducându-l la Domnul…
Ce om mare a făcut Hristos din Petru şi cât bine a făcut acesta prin credinţa lui cea mare!
În toate faptele mari ale lui Petru, un merit va avea şi Andrei, care l-a adus la Hristos.
Fă şi tu aşa cu alţii!
Până când nu-L aflasem încă pe Domnul Iisus, ne târam şi noi pe pământ ca viţele cele fără araci, întinate şi strâmbe, cu roade putrede şi acre.
Dar, după ce ne-am legat viaţa de Iisus, îndreptându-ne şi ridicându-ne spre cer, o, ce schimbare fericită am trăit şi trăim! Ridică-te şi tu şi leagă-te de Hristos, ca să aduni roade sfinte!