Comori Nemuritoare

Traian Dorz, din Săgeţile biruitoare – cap. VENIREA ŞI PLECAREA

1. Când omul se naşte şi vine în lume, vine cu pumnii strânşi, ca şi cum ar spune: Voi cuceri totul, voi strânge totul. Iar când moare şi pleacă din lume, pleacă cu palmele desfăcute, ca şi cum ar spune: N-am luat nimic şi nu duc nimic din tot ce-am strâns pe pământ.

2. Toate câte omul le câştigă pe pământ vin numai de la Dumnezeu. Pentru a-i da omului, prin folosirea lor cu înţelepciune, ceea ce îi doreşte sufletul lui: adică mântuirea şi fericirea veşnică. Dar omul, când le are, nici nu mai gândeşte la dorinţele sufletului. Se gândeşte numai la dorinţele trupului său. Şi la împlinirea vinovată a dorinţelor lui păcătoase.

3. Cine este omul cel mai bogat? întreabă un înţelept. Cel ce se mulţumeşte cu ceea ce are! Acela Îi mulţumeşte pentru toate numai lui Dumnezeu, de la Care are aceste mijloace şi daruri. El ştie cine le-a dat şi pentru ce scop! El ştie şi care este cea mai cuminte întrebuinţare a lor – spre câştigul sufletului său. Şi spre slava Celui ce i le-a dat.

4. Omul cel ce şi le crede ale lui toate cele primite de el pe pământ Îl uită pe Făcătorul său şi nesocoteşte poruncile Domnului. Se apucă, întocmai ca bogatul cel nebun din pilda Mântuitorului, să privească la averea lui cu o lacomă bucurie îngâmfată, zicând: Suflete al meu, acum ai multe avuţii, strânse pentru mulţi ani… prin priceperea ta, prin munca ta, prin puterea ta… Într-adevăr, numai un nebun poate gândi şi zice aşa… | Continuare »

Hristos, Domnul Neprihănirii, are veşnice binecuvântări pentru oricine umblă în neprihănirea cerută de El. Fericită este şi va fi veşnic sămânţa celor care au umblat şi vor umbla mereu în dragostea şi ascultarea lui Hristos. Dar vai de cei care cad din această stare. Ei ajung o sămânţă a păcatului, a morţii, a iadului.

Satana, care la început a fost o creatură superioară, o operă strălucită, realizată prin Hristos, a devenit cândva, prin propria lui voinţă, un vrăjmaş al Creatorului şi Binefăcătorului său. Momentul transformării lui satan din înger în demon, din colaborator în vrăjmaş, din prieten în ucigaş este opera lui însuşi! Bun a fost făcut de Dumnezeu. Rău s-a făcut el însuşi! Şi cu orice fiu al său este tot aşa.

Binele a fost creat de Dumnezeu; răul s-a creat singur. Izvorul răului este în el însuşi. Apoi răul a devenit un creator, prin acelaşi proces de transformare prin care şi-a dat naşterea lui însuşi. Fiecare rău se face rău el însuşi – nimeni nu-l poate din afară. Ci numai el însuşi, dinăuntru.

Tot ce este rău, fals, dubios, întunecat, negativ, dăunător, bolnav, otrăvitor şi ucigaş este opera lui satan, fie oameni, fie lucrări, fie lucruri. Păcatul este prima lui lucrare. Şi cu ajutorul acestuia a creat duhuri, apoi suflete, apoi metode, apoi roade.
Neghină sunt fiii celui rău – spune Domnul. Aşteptarea lor este focul (Mt 13, 38-42). Vicleanul este fiul dracului (Fapte 13, 10) – şi aşteptarea lui este blestemul. Cei răi vor fi aruncaţi grămadă, împreună cu satana, în cuptorul aprins (Mt 13, 49-50). Cei buni vor fi mântuiţi individual. Satana are gloată – Hristos numai fiinţe unice. | Continuare »

[…] Ne-am înşelat totdeauna când am zis: Am semănat aici ani de zile Cuvântul lui Dumnezeu, – dar nu se vede nici un rod. Mi-am scos sufletul să-l ajut măcar pe cineva să se ridice şi să pornească măcar şi încet pe calea Domnului, – dar nu se vede nici o speranţă la ni-meni. Şi sămânţa zace uneori mult timp sub brazdă şi se pare că s-a pierdut. Dar nu – numai ce o vezi dintr-o dată ieşind. Aşteaptă cu încredere şi vei vedea şi Cuvântul aşa!
Să nu ne îndoim de puterea de rodire a Cuvântului lui Dumnezeu. Cât de târziu şi cât de departe, orice cuvânt va aduce rod.
Noi putem să ne îndoim uneori de semănător, – dar niciodată să nu ne îndoim de sămânţă.
Nu totdeauna ai timp senin şi potrivit pentru semănat; uneori bat vânturi potrivnice care te împiedică să arunci sămânţa unde vrei tu şi te împing să o arunci unde pare că n-are nici un rost. Şi vântul acesta vine tot de la Dumnezeu, Care ştie unde este nevoie să cadă sămânţa mai bine decât cel ce o aruncă.
Sămânţa nu poate încolţi şi creşte nicăieri fără ploaie. Dacă vezi că undeva semeni mereu şi nu răsare nimic, cheamă ploaia. Cheamă lacrimile rugăciunii tale peste sămânţa aruncată şi peste pământul uscat… Şi vei vedea!
Când semeni pe lângă drum, mai vezi şi de păsări! Apără sămânţa de primejdia răpitoarelor, care se ţin pe aproape de ogorul unde lucrezi. Osteneşti în zadar dacă nu te uiţi înapoi ori în lături, să sperii ciorile şi corbii care pândesc ogorul tău şi fură sămânţa ta.
Unde este loc înţelenit de mult, apasă pe plugul sfânt, să scoată rădăcinile rele din adânc. Păcatele ascunse, obiceiurile vechi, datinile păcătoase cer muncă grea până sunt smulse. Nu le lăsa, nu le cruţa, nu le nesocoti, căci lăstarii lor vor îneca sămânţa ta. | Continuare »

Traian Dorz, din Numele Biruitorului

1. Totdeauna când păcătuim, conştiinţa ni se întinează cu spurcăciunea vinovăţiei, duhul ni se urâţeşte, trupul ni se ruinează şi chipul nostru, care altădată era fiu al luminii, se întunecă, devenind un fiu al întunericului (I Tes 5, 5; I In 3, 10).

2. Păcatul este o lepră care urâţeşte şi ruinează toată fiinţa omului. Toată vlaga şi frumuseţea, curăţia şi sănătatea fiinţei lui. Cine ar mai putea apoi recunoaşte sub această urâtă arătare înfăţişarea nevinovată de cândva, când omul era copil?
Cine ar mai recunoaşte inima curată şi mintea neprihănită, glasul dulce şi mâinile frumoase din vremea când era fără păcat? Ce grozavă este urâţenia păcatului!

3. S-ar părea că, într-adevăr, pentru cel căzut într-o stare de păcat n-ar mai fi nici o nădejde… Că n-ar mai exista nici un mijloc prin care această ruină omenească să mai fie refăcută şi readusă la starea cea curată din care a căzut atât de mult şi atât de demult. Într-adevăr, la oameni, acest lucru este cu neputinţă, dar la Dumnezeu e posibilă orice minune (Mt 19, 26).

4. Mântuitorul nostru Iisus Hristos tocmai de aceasta a venit: să caute şi să mântuiască ce era pierdut (Lc 19, 10). El poate învia morţii – a mai înviat morţi!… El poate deschide ochi orbi din naştere – a mai deschis… El poate vindeca chiar pe îndrăciţi, izbăvindu-i de robia satanică – El şi astfel de minuni a mai făcut. Vino deci la Iisus Mântuitorul, de orice boală ai fi cuprins. El te poate salva. El Singurul te poate! | Continuare »

Arhanghelul Gavril se pare că a fost însărcinat în chip deosebit să poarte grijă nu numai de Mântuitorul nostru la Venirea Sa în lumea aceasta pentru aducerea mântuirii noastre. Şi nu numai de Maica Lui sfântă tot timpul Vieţii Copilului ei Sfânt – ci şi de toţi cei care erau cei mai de aproape în slujba Fiului lui Dumnezeu.
După ce l-a înştiinţat pe preotul Zaharia despre naşterea profetului care va merge înaintea Domnului, pregătind astfel calea Sa, şi după ce a dus Sfintei Fecioare Maria Vestea Strălucită a Naşterii Fiului lui Dumnezeu, – desigur că tot arhanghelul Gavril trebuia să fie acela care să-l liniştească pe dreptul Iosif, care să i înştiinţeze pe păstori, care să-i călăuzească pe magi… Pentru că oricine primeşte o slujbă de la Dumnezeu trebuie să aibă grijă de toate cele ce pot ajuta ori primejdui slujba aceasta.
Acest bun arhanghel a arătat atâta grijă de Mân¬tuitorul nostru cât a umblat ca om pe acest pământ! El trebuie să L fi păzit tot drumul pribegiei în Egipt, având grijă de Copilul Sfânt şi de Maica Lui Sfântă ca de cele mai nevinovate, mai primejduite şi mai slabe, dar şi mai sfinte dintre toate fiinţele pământului. El a avut grijă să vină să I slujească Domnului Iisus în pustie după confruntarea cea grea cu vrăjmaşul şi şarpele de a cărui ispitire fusese încercat (Mt 4, 11), –având grijă de hrana şi de odihna Lui.
El trebuie să fi fost şi acela care, în ceasul cel greu al Domnului Iisus din Ghetsimani, a venit să L întărească (Lc 22, 43). Apoi în Dimineaţa Învierii a prăbuşit cu uşurinţă şi bucurie marea lespede de piatră de la intrarea mormântului Sfânt, pentru ca sfintele femei să vadă că mormântul era gol, căci Iisus fusese înviat şi ieşise Singur prin piatra pecetluită, cum şi intrase după aceea prin uşile încuiate.
Cu ce bucuroasă grabă şi cu ce atentă dragoste sunt gata sfinţii îngeri să împlinească toate misiunile pentru care sunt trimişi de Dumnezeu… Cei cărora Domnul le a poruncit să ne păzească în toate căile noastre, cu câtă grijă şi dragoste bucuroasă ori atentă ne au păzit (Ps 91, 11)! | Continuare »

La un congres antialcoolic, ţinut la Bucureşti în iulie 1929, arhim. Iuliu Scriban, veşnicul şi convinsul apărător al Oastei Domnului, constata următoarele: „…În ce priveşte izbânda asupra beţiei, Părintele Iosif Trifa este cel dintâi bărbat care a putut izbândi ceva în ţara noastră. Trebuie să-l socotim apostolul acestei lupte şi cel mai de frunte organ în această luptă, chiar dacă lumea nu vorbeşte de sf. sa…”

Ceva mai târziu, în foaia «Cultura Poporului», tot el spunea: „Cu mare părere de bine vedem cum mişcarea cu Oastea Domnului sporeşte mereu şi cuprinde poporul… În timpul din urmă, Oastea Domnului (din jud. Prahova) a avut peste 30 de sfinţiri de steaguri, care toate s-au făcut în cadrul unor măreţe serbări bisericeşti. Este şi lucrul acesta cel mai grăitor răspuns la ridicola bănuială că Oastea ar fi o „sectă”. Ostaşii Domnului sunt cei mai devotaţi fii ai Bisericii…”

Iar la acestea, redactorul foii adăugă nota următoare: „Da, ostaşii Domnului sunt cei mai devotaţi fii ai Bisericii…
«Noi, ostaşii Domnului – ne scriu chiar acum ostaşii din Cărăstău, jud. Bihor – mergem regulat la sfânta biserică, iar pe lângă noi vin la biserică mai mult de jumătate din oamenii din comună».

Împreună cu părintele arhim. Scriban zicem şi noi: Laudă se cuvine acelor preoţi care au ştiut şi şi-au dat osteneala să facă din mişcarea Oastei Domnului un preţios ajutor pentru întărirea Bisericii şi combaterea sectarismului.”
(Traian Dorz, ISTORIA UNEI  JERTFE)

Traian Dorz, Piatra scumpă

1. Împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul vostru, a spus Mântuitorul nostru (Luca 17, 21). Ea se află în inimile sau în locurile unde este Stăpân ascultat, urmat şi iubit deplin Domnul Dumnezeu. Este în sufletele cu adevărat credincioase şi în adunările celor cu adevărat ascultători de Hristos. Este în Bisericile vii, care sunt sfinţite şi curăţite de Duhul Sfânt, unde El stăpâneşte cu lumină şi este ascultat cu smerenie de către toţi copiii Săi din ele.
Este între cei doi sau trei adunaţi în numele lui Iisus (Matei 18, 20). Este acolo unde El coboară cu dragoste şi rămâne cu bucurie în cei născuţi din nou, care s-au alipit de Hristos, ajungând un singur duh cu El. Aşa se înţeleg lucrurile duhovniceşti.

2. Cine nu-i născut din nou vede răul bine şi binele rău, iar despre Lucrarea Evangheliei, şi despre Împărăţia lui Dumnezeu, şi despre cei care fac parte din ele zice că totul este rătăcire, îngustime şi nebunie. Fiindcă oricine nu este născut din nou nu poate cunoaşte, nu poate primi şi nu poate înţelege lucrurile Duhului Sfânt. Numai naşterea din nou poate da omului adevărata lor cunoaştere.

3. Cât de simplu şi de liniştit face Dumnezeu răsăritul şi apusul soarelui, cât de frumos face El venirea primăverii şi rodirea holdelor!
Ce minuni sunt acestea şi cât de frumos şi de blând le face şi le înnoieşte zilnic Dumnezeu! Totuşi ele rămân mereu minuni pentru noi, deşi zilnic şi repetat le vedem cu aceeaşi obişnuinţă, dar totdeauna şi cu aceeaşi înfiorare.
Cum se fac toate aceasta? Nu ştim. Nu înţelegem cum. E taina lui Dumnezeu. Dar e aşa de minunat şi de frumos! | Continuare »

Traian Dorz, Piatra scumpă

[…] 7. Lucrarea Domnului îşi are în iubire şi temelia şi vârful ei. Şi începutul şi sfârşitul ei. Numai prin iubire le putem pricepe şi descoperi pe toate. Fără de ea, nimic. În iubire este puterea şi temelia adevărului. Nimic nu lucrează dacă nu se clădeşte pe acest fundament solid. Şi cu acest material trainic, plăcut şi scump.
8. Începutul propovăduirii Sale, Domnul l-a făcut în Betania (Betabara – Ioan 1, 28), iar sfârşitul ei, înălţarea Sa de pe pământ la ceruri, tot acolo a fost (Luca 24, 50). Ca un ultim omagiu adus acestui loc al iubirii. Sfârşind Lucrarea Lui de pe pământ, Domnul a lăsat dulcea nădejde şi mângâiere – pentru toţi cei preaiubiţi ai Săi – că celor ce trăiesc în iubire, Dumnezeu le face şi le păstrează cel mai mare har.
9. Lumea a cunoscut multe lucrări zidite pe forţă sau pe bani, sau pe glorie, sau pe teroare, sau pe minciuni – dar nici una dintre ele n-a supravieţuit timpului. Singură lucrarea lui Hristos, întemeiată pe iubire, a supravieţuit veacurilor şi prăbuşirii, fiindcă este zidită pe El. A rămas mereu şi va rămâne mereu numai ceea ce este întemeiat pe iubire… adică pe singura temelie veşnică.
10. De ce oare noi oamenii mereu ne închipuim că trebuie să fie altfel de cum se întâmplă într-adevăr? Oamenii aşteptară în Iisus un leu din seminţia lui Iuda şi un împărat din David – iar ei văd acum un Miel şi un Rob… Era un leu în înfăţişarea unui Miel. Şi un împărat sub înfăţişarea unui Rob. De aceea oamenii nu L-au cunoscut.
11. Puterea prin smerenie, şi măreţia prin ascultare, şi simplitatea prin iubire, – aceasta este calea lucrării lui Dumnezeu cea tainică şi sfântă. În felul aceasta au apărut toţi trimişii lui Dumnezeu şi aşa vor fi până la sfârşit. Tatăl a trimis un Miel şi un Rob. Fiul a trimis nişte miei şi nişte robi (Luca 10, 3). | Continuare »

Traian Dorz, GARANŢIA VEŞNICĂ

1. Când Cuvântul lui Dumnezeu va căpăta libertate, – atunci vor fi liberi şi cei care poartă Cuvântul Lui şi când Cauza Domnului va învinge, atunci se vor bucura şi cei care au luptat pentru ea.

2. Până când Numele Domnului este tăgăduit, batjocorit şi lepădat în lume, nu poate să aibă o altă soartă nici Lucrarea lui Hristos şi nici mărturisitorii şi purtătorii acestei Lucrări.

3. Vai de „credincioşii“ care sunt înălţaţi în vremea când Hristos este dispreţuit! Vai de „credinţa“ care se bucură de libertate în locul unde Hristos este oprit şi închis!

4. Cine vrea să rămână nedespărţit de Hristos, trebuie să îndure şi el, alături de Domnul său, acelaşi tratament din partea lumii. Cine Îl iubeşte sau cel puţin Îl respectă pe Dumnezeu, măcar va respecta – dacă nu va iubi – şi pe acei care din tot sufletul lor cred în El.

5. Dar cine nu-L poate iubi şi suferi pe Hristos, cum să-i poată suferi şi iubi pe aceia care din tot sufletul lor cred în El? Vrăjmaşul lui Hristos va urî totdeauna şi pe slujitorii Lui!

6. O preaiubiţi fraţi credincioşi, nu alergaţi prea mult şi nu doriţi prea mult niciodată libertatea voastră de la lume! Dar alergaţi şi doriţi neîncetat după libertatea lui Hristos şi a Cuvântului Său cel Sfânt!

7. De libertatea voastră poate au sau poate n-au prea multă nevoie oamenii, dar de Hristos au cea mai mare nevoie toţi şi totdeauna. Chiar şi aceia care cred că n-au! | Continuare »

Traian Dorz, Semănaţi Cuvântul Sfânt

1. Dacă unde sunt doi puterea creşte – când este vorba de mâini ori de umeri –, atunci acelaşi lucru se petrece şi unde sunt mai multe creiere şi mai multe inimi.

2. Dar în nici un sector al vieţii lumeşti nu s-a putut face niciodată cu adevărat o contopire deplină şi durabilă măcar între doi creatori mari. Ori între doi împăraţi puternici, ori între două forţe uriaşe. Acest lucru numai Hristos îl poate face. Şi numai El îl va şi face, la vremea Lui.

3. Numai Duhul lui Hristos a putut şi va putea face ca acei doi să se contopească într-unul, fiecare căutând mai întâi folosul lui Dumnezeu, apoi folosul celuilalt şi numai în urmă – sau nici în urmă – folosul său personal.

4. Dacă tindem spre frumosul ideal al unităţii în Hristos, nu numai că trebuie să ne realizăm pe noi înşine în fiecare fel şi în fiecare zi, spre a ajunge cât mai curând la acel nivel sfânt – ci trebuie să luptăm cu orice influenţă străină care ar diminua şi ar deteriora elanul nostru frumos. | Continuare »

Traian Dorz, Porţile Veşniciei (fragment)

Toată istoria Bisericii şi a Bibliei este plină de martiri şi de mucenici chinuiţi de mâinile prigonitorilor lui Hristos, care mai de care mai sălbatic. Nici noi nu putem avea o altă soartă decât a lor, dacă mergem pe acelaşi drum cu ei. Soarta lui Iisus şi soarta alor Săi este normal să fie şi soarta noastră!

… Îndată ce credinciosul Domnului îi alungă hotărât şi pentru totdeauna de la el pe ademenitorii lui cei răi şi arată că vrea de acum cu tărie să-L urmeze pe Domnul şi Mântuitorul său Iisus Hristos, – vrăjmaşul satana porneşte împotriva lui o altă prigoană şi mai nimicitoare.

În astfel de vremi, cel prigonit are de obicei doar puţine locuri de scăpare. Unii credincioşi îşi caută, în prigonire, scăparea în adăpostul omenesc, – dar în felul acesta ei îi pun în primejdie pe cei care le-au arătat bunăvoinţă şi i-au adăpostit.
În zilele tiraniei, vrăjmaşul luptă cu toată armătura sa nedreaptă şi silnică. Şi nu se dă în lături de la nici o nelegiuire. De aceea credinciosul trebuie să ia şi el toate armele Duhului Sfânt, fiindcă bătălia va fi lungă şi grea. Dar izbânda i-o asigură Dumnezeu.

Unii credincioşi, în prigoană, caută adăpost fugind în pustie sau în depărtări. Dar şi acolo sunt alte primejdii şi necazuri, încât, până la urmă, omul regretă că n-a murit mai bine înainte de a fugi. Fericit acela care acceptă calvarul de la început, fiindcă această singură cale este cea potrivită pentru noi!
Unii credincioşi, în prigonire, îşi caută scăparea la bunăvoinţa vrăjmaşului – şi intră în robia lui, primind slujbele cele mai umilitoare şi josnice, numai pentru a şi putea scăpa viaţa asta mizerabilă. Dar condiţiile în care sunt siliţi pe urmă să trăiască îi dezgustă atât de adânc de ei înşişi, încât ajung să le fie silă de propria lor viaţă de târâtoare odioasă. Şi, neputând suporta nici conştiinţa care îi mustră şi nici condiţiile unei astfel de existenţe, de multe ori îşi sugrumă mai degrabă conştiinţa, ca să-şi salveze pântecul. | Continuare »

Traian Dorz, Piatra scumpă

De mâinile lui Dumnezeu poţi scăpa numai în braţele Sale, mărturisindu-ţi cu lacrimi de pocăinţă şi de îndreptare păcatul. Oricare ar fi urmările mărturisirii lui, El te va primi şi te va ierta. Chiar dacă ar trebui pe dreptate să-ţi ispăşeşti păcatul cu ani de închisoare şi cu toată averea ta de aici, totuşi mărturiseşte-l!
Descarcă-ţi conştiinţa de el, mărturisindu-l şi acelora care au fost păgubiţi. Mai bine să-ţi primeşti aici pe pământ osânda meritată pentru păcatul făcut decât să-l duci cu tine neispăşit în mormânt. Şi să trebuiască să-l ispăşeşti dincolo (I Tim. 5, 24-25). Ceea ce se ispăşeşte aici nu va mai trebui să fie ispăşit acolo.
Iisus a văzut şi toate milosteniile tale, toate rugăciunile tale şi faptele tale făcute în ascuns, credinciosule al Lui (Fapte 10, 4), a văzut când tu puteai să faci păcatul, dar nu l-ai făcut, a văzut când ţi-a fost greu să faci binele, dar l-ai făcut.
Iisus, Care l-a văzut pe Cain omorând, l-a văzut şi pe Abel aducând jertfa neprihănită… a văzut lumea păcătuind, dar l-a văzut şi pe Noe înfrânându-se, a văzut Sodoma, dar l-a văzut şi pe Lot (II Petru 2, 4-9), a văzut-o pe Sara cea necrezătoare, dar l-a văzut şi pe Avraam cel credincios. Dumnezeu te vede făcând răul – nu-l face! Dumnezeu te vede făcând binele – fă-l!
Iisus l-a văzut pe Iosif în închisoare şi pe popor suferind, şi pe Moise iertând, şi pe David şi întinându-se, şi plângând, şi pe Iona fugind, şi pe Ieremia în groapă, şi pe Maria plângând la mormânt, şi pe Ştefan ucis, şi pe toţi, pe toţi Iisus i-a văzut. De-a lungul tuturor veacurilor, pe toată faţa pământului, pe buni sau pe răi, făcând binele sau răul, Iisus-Dumnezeu i-a văzut.
Şi toate faptele lor sunt scrise înaintea Lui (Maleahi 3, 16). Iar cărţile acestea vor fi deschise odată. Şi fiecare va fi judecat după cele ce se vor găsi scrise în Cartea Vieţii (Apoc. 20, 12). Nu uita asta nicăieri. Şi nicicând. | Continuare »

Sf. Ioan de Kronstadt, «VIAŢA MEA ÎN HRISTOS»

De exemplu este o mare înţelepciune să nu te mânii niciodată împotriva cuiva sau a ceva; să nu gândeşti niciodată rău despre cineva, chiar dacă acela ne-a supărat, ci să-l ierţi mai degrabă, oricum ar fi.
Este o înţelepciune să dispreţuieşti câştigul, luxul, să-ţi placă dimpotrivă dezinteresul şi simplitatea, unite cu o cumpătare statornică în mâncare şi băutură.
Este o înţelepciune să nu măguleşti niciodată pe nimeni, ci să-i spui fiecăruia adevărul, fără teamă.
Este înţelepciune să nu te laşi sedus de frumuseţea unei persoane, ci să respecţi în orice persoană, frumoasă sau urâtă, frumuseţea chipului lui Dumnezeu, care se găseşte la fel în fiecare.
Este înţelepciune să-ţi iubeşti vrăjmaşii, să nu te răzbuni, nici în cuvânt, nici în gând, nici în faptă.
Este înţelepciune să nu strângi avuţii pentru tine însuţi, ci să dai săracilor, ca să-ţi aduni „în ceruri comoară care nu trece” (Lc 12, 33).
Dar vai! Am studiat aproape toate ştiinţele, dar nu am învăţat să evităm păcatul, şi ne arătăm adeseori complet neştiutori în această ştiinţă. Reiese că singurii cu adevărat înţelepţi, singurii cu adevărat instruiţi au fost sfinţii, adevăraţii ucenici ai adevăratului Stăpân – Hristos. Dar noi, care ne credem instruiţi, suntem toţi ignoranţi; şi cu cât suntem mai instruiţi, cu atât este mai mare neştiinţa noastră, căci nu ştim şi nu facem singurul lucru necesar.

Traian Dorz, Păşunile dulci

Cartea Veşnică a Dumnezeului Veşnic începe cu Dumnezeu, fiindcă înainte de El n a fost nimic. El era din Veşnicie, mai înainte de orice altceva, tot ce a fost înainte de Început, când nu era decât El, Dumnezeul Veşnic din Care la un moment dat au ieşit pe rând toate cele ce au avut o naştere, formând începutul lumii.
Nu ştim ce este Veşnicia aceea din care s a născut Timpul, adică veacurile (cum scrie la Evrei 1, 2), prin Fiul Său. Lumina care s a exteriorizat din Dumnezeu-Tatăl, spre a începe, cu Ziua Întâi, Viaţa sub forma ei de azi, era Dumnezeu Fiul. Lumina Lui ne străluceşte de atunci numai înainte. Înapoia Lui nu mai vedem nimic.
Nu ştim nici ce formă avea Fericirea în care locuia Domnul Dumnezeu înainte de a ni se descoperi – atât cât ni se descoperă – Fericirea în care locuieşte El acum. Nu ştim nici ce forme avea Viaţa care era în El mai înainte de a ni se descoperi – atâta cât ni se descoperă – Viaţa care este în El acum. Nici n avem nevoie să ştim ceea ce nu ni s a spus. Ceea ce avem nevoie să ştim, ni s a spus. Spre a le dori şi a le avea prin credinţă.
Ştim că lumea de acum a avut un început care a început cu Dumnezeu, Care era înainte de acest Început şi Care a făcut Începutul acesta. Că acest Început s a făcut cu Dumnezeu, din Care a ieşit Cuvântul. Din Cuvânt a ieşit Lumina, din Lumină a ieşit Mişcarea, Ordinea, Viaţa… O, ce slăvită cântare trebuie să fi fost acest Început!
Ce Dragoste Nemărginită trebuie să fi fost Aceea din care a ieşit ideea, din care a ieşit Cuvântul, din care a ieşit Lumina, din care a ieşit Frumuseţea şi armonia atâtor Vieţi care alcătuiesc Viaţa. Din Dragoste s a născut ideea – izvorul cântării. Din Cântare s a născut Cuvântul – izvorul Luminii. Din Lumină s a născut Frumuseţea – izvorul Vieţii. | Continuare »

Traian Dorz, din Lumina iubitului fiu

Dorinţa după slava lumii şi după lauda oamenilor este o deşertăciune care se tot umflă şi tot creşte până se face atât de mare încât ea singură ocupă toată inima în care s-a încuibat. În inima aceea apoi nimic altceva nu mai poate să încapă.

Credinţa (şi smerenia ei) este vrăjmaşul de moarte al dorinţei după slava lumii.
De aceea, în orice inimă unde s-a aşezat credinţa adevărată, acolo umblarea după slava lumii şi după laudele oamenilor este nimicită.
Credinţa adevărată umblă numai după slava lui Dumnezeu.Şi, după cum este cu neputinţă să creadă în Hristos acela care umblă după slava lumii, tot aşa este cu neputinţă să umble după slava lumii acela care crede cu adevărat în Hristos.
Nu dintr-o modestie prefăcută, nici dintr-o smerenie făţarnică, ci dintr-o încredinţare adâncă, izvorâtă din adevăr, noi trebuie să respingem toate ispitele laudei.
Ai un talent şi te mândreşti cu el, aşteptând laude? Ai o pricepere, un dar, o pregătire deosebită? Ai o slujbă înaltă, o avere, o autoritate mai aleasă? Fă mai mult bine cu acestea! Eşti dator să faci, căci de aceea le-ai şi primit pentru o vreme. Şi vei da seama dacă n-ai făcut. | Continuare »

Fă-ţi respectuos datoria ta faţă de părinţii tăi care te-au crescut şi te-au ajutat să ajungi ceea ce eşti. Nu există nici o limită, nici în timp şi nici în posibilităţi, de la care să ai drept ca să spui mamei tale sau tatălui tău: „Nu vă mai datorez nimic!” Le eşti dator totdeauna şi după ce se vor duce ei din lume, până ce te vei duce şi tu!
Până nu te duci din lume, fă-ţi datoria ta faţă de soţul tău cu toată dragostea şi ajutorul, şi curăţia, şi mângâierea, şi preţuirea pe care i-ai promis-o în clipa unirii voastre şi la care numai soţul tău are din partea ta totdeauna unicul drept în lume.
Până nu te duci din lume, fă-ţi datoria ta faţă de copiii tăi, crescându-i în aşa fel, încât să fie folositori şi lui Dumnezeu, şi neamului tău. Numai atunci poţi să pleci liniştit.
Până nu te duci din lume, dacă încă nu te-ai predat lui Dumnezeu, ai grijă şi fă acum acest lucru. Ca să afli pacea cu Dumnezeu şi iertarea păcatelor tale, şi împărtăşirea cu Hristos la slava Lui, şi dreptul de moştenire în împărăţia Sa (II Ptr 1, 11), şi în mântuirea Lui cea veşnică (I In 2, 17).
Până nu te duci din lume, te rog, fă aceste lucruri toate. Până nu te duci… căci după ce te-ai dus în zadar ai să te căieşti că nu le-ai făcut. Nimic nu-ţi va mai putea reda niciodată ceea ce ai pierdut! | Continuare »

Traian Dorz, din «Garanţia Veşnică»

Sufletul înţelept trebuie totdeauna să se pregătească mai din timp pentru ceasul grelei încercări, cu priveghere, cu rugăciune (Mt 26, 41; I Ptr 4, 7 şi 5, 8). Să se pregătească mai din vreme, până nu vine clipa aceea grea şi nimicitoare în care nu mai poate face nimic.
Când vine clipa nenorocită, sufletul nici nu se poate ruga şi nu mai poate nici priveghea, spre a se feri… De aceea, privegheaţi şi rugaţi-vă înainte de a veni, pentru ca atunci când va veni să vă afle pregătiţi şi să nu cădeţi, trecând prin ea!
Întotdeauna când Biserica Domnului a trecut, în lupta ei pe pământ, prin vremuri de secetă duhovnicească sau de prigoniri şi de piedici pentru mărturisirea Cuvântului lui Hristos, – privegherile au fost slabe şi rugăciunile puţine, de aceea, în strâmtorările şi în opreliştile din lucrarea de vestire a adevărului Evangheliei, mulţi au căzut. O, de am învăţa şi noi ceva din asta, ca să nu păţim la fel!
În vremea grelelor încercări ale Bisericii Domnului, rugăciunile stăruitoare ale tuturor fiilor ei credincioşi cereau Domnului grăbirea trecerii acestei vremi de asuprire şi grăbirea venirii vremii de pace şi de libertate (I Tim 2, 1-4). Să facem şi noi totdeauna aşa, – pentru ca Domnul să ne asculte!
Atunci când vezi cum potrivnicul şi prigonitorul îngrozesc sufletele ascultătorilor Domnului – cea mai mare nevoie este de rugăciune. Când vrăjmaşul caută furios să înşele cu frica sau cu ademenirea sa pe atât de mulţi fraţi, să te doară inima şi să-ţi sângere sufletul văzând cum se dezbină Lucrarea Adevărului cu învăţături greşite de către atâţia învăţători stricaţi… ca să te rogi cu cea mai mare putere şi stăruinţă pentru salvarea Lucrării lui Dumnezeu. Cu cât vor fi mai mulţi şi mai stăruitori cei ce se vor ruga astfel, – cu atât va veni mai grabnic izbăvirea. | Continuare »

Lacrimile care curg înăuntru sunt cele mai grele lacrimi şi durerile îndurate singur sunt cele mai amare dureri. De aceea mângâierile Domnului nostru Iisus Hristos sunt totdeauna cel mai aproape de acestea.

Aşa să-ţi duci toţi paşii tăi prin lume, încât oricine te va urma să ajungă la Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Aşa să-ţi fie toate cuvintele tale spre semenii tăi, încât oricine te va auzi să dorească să vină la El. Atunci, în Ziua cea Mare a Înfricoşatei Judecăţi, tu vei putea privi cu bucurie nu numai în ochii tuturor celor pe lângă care au trecut paşii tăi şi cuvintele tale, ci şi în Ochii Aceluia la care au ajuns.

Dacă vei avea încrederea unui copil, iubirea unui copil, seninătatea unui copil şi nevinovăţia unui copil – vei putea trece prin viaţă şi cu neîngrijorarea unui copil. Atunci vei intra în cer cu uşurinţa şi bucuria cu care intră în camera de sărbătoare un copil la părinţii săi.

Cântările Domnului îţi trezesc atâtea rezonanţe în inimă şi îţi aduc atâta liniştire şi bucurie în duhul tău… Deci caută cântările Domnului şi iubeşte-le! Ele sunt aripile pe care fiinţa ta zboară în cer şi miresmele care te fac să te simţi în grădina raiului. | Continuare »

Ioan Marini, Gânduri creştine (vol. 2)

„Fiecare să se cerceteze pe sine însuşi“ (I Corinteni 11, 28)

Este voia lui Dumnezeu ca fiecare om, care spune că este credincios, să se cerceteze pe sine însuşi, ca să vadă dacă este în adevăr credincios sau nu; şi oricine este dator să se supună poruncilor lui Dumnezeu.
Cercetându-ne însă pe noi înşine, n-avem să căutăm să vedem cât de mare este credinţa noastră, adică dacă avem o credinţă care mută munţii şi poate să facă minuni. N-avem iarăşi să căutăm să vedem cât de înaltă sau cât de adâncă este cunoştinţa noastră şi dacă am pătruns toate tainele lui Dumnezeu. Nu, Domnul cere fiecărui credincios să se cerceteze pe sine însuşi şi să vadă dacă stă în credinţă sau nu. „Urmarea acestei cercetări de sine va fi că fiecare din noi îşi va da seama de starea în care se găseşte. Nu numai atât, dar va şti lămurit şi ce gândeşte Dumnezeu despre noi şi în ce ceată ne aşază El.

Este nevoie ca fiecare să se cerceteze pe sine însuşi, pentru că trăim într-o vreme de foarte mare moliciune. Saul nu mai suflă ameninţare şi moarte, şi nu mai duce pe credincioşi legaţi la Ierusalim. Temniţele nu mai sunt pline, ca altă dată, de cei hotărâţi pentru Dumnezeu, şi aceştia nu mai sunt arşi pe ruguri. Dar tocmai acest lucru a adus – şi nu de acum – o moleşire a credinţei, o scădere a ei şi o abatere de la adevăratul creştinism. Căci trebuie s-o spunem: una este creştinătatea de astăzi şi alta este adevăratul creştinism al Bisericii lui Hristos.
Ba chiar între cei care s-au îndreptat spre Evanghelie sunt mulţi care trec drept credincioşi, dar nu sunt. Ei poartă frumosul nume de credincioşi, dar viaţa lor arată că nu merită acest nume. Ei vor să aibă cinstea de a fi număraţi în poporul lui Dumnezeu, cu toate că nu sunt născuţi din nou; ei n-au intrat pe poarta cea strâmtă şi nu merg pe calea îngustă. Dacă-i întrebi de mărturia pe care o dă Duhul, ei nu-ţi răspund nimic; dacă-i întrebi despre nădejdea mântuirii, rămân încurcaţi sau răspund cu gura pe jumătate: „Deh, aşa zic şi eu, aşa mi se pare“. Când te uiţi mai de aproape la ei, vezi că au doar o formă de evlavie, dar îi tăgăduiesc puterea (II Tim 3, 5).

Fiindcă mulţi dintre cei ce ascultă vestea Evangheliei nu stau faţă de Dumnezeu cum ar trebui să stea, de aceea Dumnezeu ne cere cu stăruinţă să ne cercetăm pe noi înşine, ca să vedem dacă suntem în credinţă.
Chiar cine s-a întors cu adevărat la Dumnezeu trebuie să se supună acestei porunci. | Continuare »

Traian Dorz, din Semănaţi Cuvântul Sfânt

…Chiar şi patria noastră şi istoria poporului nostru are atât de multe opere nemuritoare, care sunt ca nişte poezii şi cântări divine pentru slava lui Dumnezeu, create de recunoştinţa şi experienţa înaintaşilor noştri mari.
Ce opere nemuritoare au creat Mircea şi Neagoe sau Ştefan şi Brâncoveanu spre slava lui Dumnezeu, cu Care ei au avut, tot aşa, experienţe frumoase ca şi Moise ori David, ori Daniel… la vremea lor!
Toate acestea sunt o dovadă eternă că astfel de opere nu pot fi create decât de o experienţă strălucită şi deosebită cu Dumnezeu.
Mânăstirile lui Neagoe de la Argeş ori a lui Mircea de la Cozia, ori ale lui Ştefan din Bucovina, ori bisericuţele din Transilvania şi troiţele din Maramureş nu sunt ele oare tot atâtea minunate şi nemuritoare cântări de laudă şi recunoştinţă ridicate de aceşti mari şi sfinţi creatori – cunoscuţi ori necunoscuţi – care au trăit experienţe neobişnuite şi neuitate cu Acelaşi Minunat şi Puternic Dumnezeu?
Noi nu ştim anume şi melodia acelei minunate cântări de izbăvire păstrată în scris, prima din istoria Biblică, cântată după una dintre cele mai mari experienţe cu Dumnezeu de către întreg poporul trecut prin Marea Roşie. Dar trebuie să fi fost tot aşa de minunată şi melodia ca şi textul, fiindcă melodiile inspirate de Dumnezeu uşor le învaţă şi cu plăcere le cântă toţi cei ce le aud.
O melodie interioară a sa o are orice lucrare ieşită dintr-o izbăvire divină. Numai că trebuie să ai acea ureche tainică şi binecuvântată de Dumnezeu cu care să poţi auzi acea inspirată armonie intimă pe care a pus-o acolo jertfa şi recunoştinţa creatorului ei, care a înălţat o acolo în urma unei experienţe neuitate. | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, DUHUL SFÂNT

La taina cea mare a mântuirii noastre sufleteşti lucrează Sfânta Treime, lucrează toate Trei Persoanele din Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Dumnezeu-Tatăl, în dragostea Lui cea nemărginită, a hotărât mântuirea noastră. Dumnezeu-Fiul ne-a adus această mântuire, jertfindu-Se pentru noi, iar Dumnezeu-Duhul Sfânt ne dă această mântuire, revărsând darurile ei în inimile şi sufletele noastre.
Darurile Tatălui Ceresc şi darurile Golgotei ni se dau nouă prin lucrarea cea tainică a Duhului Sfânt. Unul şi Acelaşi Dumnezeu lucrează în noi şi în taina mântuirii noastre, în diferite chipuri şi înfăţişări.
Taina Sfintei Treimi şi lucrarea Sfintei Treimi sunt o taină mare, sunt o taină ce se ridică peste mintea şi priceperea noastră (dacă am putea­o cuprinde cu priceperea noastră, atunci n-ar mai fi taină). Ea, de altfel, nu se ţine atât de priceperea noastră, cât, mai ales, de credinţa şi simţirea noastră.
Tainica lucrare a Sfintei Treimi este arătată în cartea lui Sundar Singh, în asemănarea cu soarele. În soare se află la un loc şi lumina şi căldura, cu toate că nici lumina nu-i căldură şi nici căldura nu-i lumină. Ele petrec în acelaşi loc, nu sunt despărţite, dar faţă de oameni au înfăţişări deosebite.
Aşa e şi taina Sfintei Treimi. De la Dumnezeu-Tatăl (soarele) ne vine lumina (Dumnezeu-Fiul) şi căldura (Dumnezeu-Duhul Sfânt). Hristos este „Lumina lumii”, iar Duhul Sfânt este „focul” şi „căldura”.
Darul mântuirii ne vine sub diferite înfăţişări, dar izvorul lui este numai unul, precum şi soarele, lumina şi căldura una sunt. „Sunt deosebite daruri, însă numai Unul şi Acelaşi Duh. Sunt deosebite lucrări, însă numai un singur Dumnezeu, Care lucrează întru toate” (I Cor 12, 4).
„Dumnezeu este iubire” (I In 4, 8). În dragostea Sa cea nemărginită, Dumnezeu-Tatăl a hotărât tămăduirea şi mântuirea noastră de otrava morţii, lăsată în lume prin greşeala lui Adam. | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, DUHUL SFÂNT

„Iar voi să nu vă depărtaţi de Ierusalim, până când va veni Duhul asupra voastră şi veţi lua putere!” (Fapte 1, 4)

Am vorbit, mai înainte, despre cum S-a arătat în lume Dumnezeu-Duhul Sfânt. Am vorbit, îndeosebi, cum S-a arătat Duhul Sfânt în Vechiul şi Noul Testament şi în viaţa Mântuitorului. Acum vom arăta, în continuare, cum i-a pregătit Mântuitorul pe apostoli pentru pogorârea şi primirea Duhului Sfânt.
Am arătat, mai înainte, cât de slabi erau apostolii fără darul şi puterea Duhului Sfânt. N-aveau nici cunoştinţă destulă, nici putere destulă. Mântuitorul i-a pregătit pentru primirea Duhului Sfânt. După slăvită Învierea Sa, Mântuitorul a mai petrecut patruzeci de zile cu apostolii, în care timp „le-a deschis lor mintea, ca să înţeleagă Scripturile” (Lc 24, 45) şi i-a pregătit, în special, pentru primirea Duhului Sfânt.
„După Patima Sa, Iisus li S-a arătat viu prin multe dovezi şi li S-a făcut văzut timp de patruzeci de zile, vorbind cu ei despre tainele Împărăţiei lui Dumnezeu” (Fapte 1, 3). Ultimele cuvinte, ce le-a adresat Domnul apostolilor Săi, au fost făgăduinţa cea mare a trimiterii Duhului Sfânt: „Iar voi să nu vă depărtaţi de Ierusalim, ci să aşteptaţi făgăduinţa Tatălui!… Şi, când va veni Duhul Sfânt asupra voastră, veţi lua putere şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi până la marginile pământului” (Fapte l, 4; 8).
Şi din felul cum i-a pregătit Mântuitorul pe apostoli pentru primirea Duhului Sfânt se vede însemnătatea şi locul ce-l au darul şi harul Duhului Sfânt în vestirea Evangheliei şi în lucrul mântuirii sufleteşti. Apostolii au trăit trei ani cu Mântuitorul şi totuşi, după Înălţarea Sa, ar fi pierdut, desigur, şi Evanghelia şi mântuirea, dacă n-ar fi venit peste ei Duhul Sfânt cu darurile Sale.
Ce s-ar alege de noi, nişte bieţi oameni neputincioşi, dacă n-am avea darurile Duhului Sfânt?…
Iară şi iară voi spune deci ce lipsă mare avem noi de Duhul Sfânt şi ce bine este că – prin darurile Duhului Sfânt – Domnul este cu noi şi va fi până la sfârşitul veacurilor (Mt 28, 20). Fără darul Duhului Sfânt, nu sunt – şi nu pot fi – nici creştinătate, nici creştini. „Precum corpul, fără de suflet, mort este – zice Fericitul Augustin – întocmai aşa, şi un creştin, fără de Duhul Sfânt, mort este.” | Continuare »

Traian DORZ, fragment din «Calea bunului urmaş»

… Nu poţi fi oprit de nimeni a-i căuta pe cei care au nevoie de Dumnezeu. Şi nici a-i părăsi pe cei care au nevoie de tine, atunci când tu eşti un suflet deplin slobod în Hristos. Căci numai când ajungi slobod faţă de toţi te poţi face robul tuturor pentru Dumnezeu.

Domnul Iisus vine dis-de-dimineaţă în biserică, pentru a-i putea primi pe toţi, începând de la cel mai dintâi.
Domnul Hristos vine cel dintâi la templu, pentru a putea asculta şi cele mai dintâi rugăciuni.
Vine, ca să-l vadă pe fiecare când vine şi ca să ne înveţe pe noi toţi că fiecare trebuie să fie cel mai dintâi în toate (Tit 3, 8), chiar şi la biserică, în locaşul Domnului.

Sculaţi-vă, cei cărora vă place să leneviţi în patul vostru, cu mâinile încrucişate, în starea dulceagă şi putredă a păcatului, când ar trebui să vă rugaţi, să privegheaţi şi să vă grăbiţi la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, la sfintele rugăciuni ale Bisericii.
Sculaţi-vă acum la mântuire, căci când vă veţi scula din morminte, va fi numai judecata.

Treziţi-vă, cei care vă duceţi la biserică sau la adunare când este aproape să se încheie totul cu „Amin“, în loc să vă duceţi dis-de-dimineaţă, de la început, aşa cum a făcut şi Domnul.
Treziţi-vă acum, mai înainte, – ca să nu vă treziţi numai în iad. | Continuare »