Comori Nemuritoare

Ultima vorbire a fratelui Traian Dorz de la mormântul Părintelui Iosif Trifa – 12 februarie 1989

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Preaiubiţii noştri fraţi şi surori, toţi cei cărora Dumnezeu v-a pus pe inimă şi v-a deschis un drum să puteţi ajunge în clipa aceasta aici – şi toţi ceilalţi, mii şi sute de mii de fraţi şi surori care ne înconjoară până la marginile pământului, care în această zi sunt cu gândul şi cu inimile alături de noi – să-L binecuvântăm pe Domnul pentru această minunată şi fericită sărbătoare pe care ne-a dat prilejul s o mai putem petrece împreună o dată.
Am dori să răscumpărăm bine timpul acesta. Şi, pentru că mai avem cam un ceas până când va trebui să plece primele suflete dintre noi, dorim să petrecem ceasul acesta în această sfântă şi dulce reculegere sufletească în faţa mormântului acestui mare om al lui Dumnezeu şi acestui sfânt părinte al nostru, şi în faţa lui Dumnezeu, Care ne priveşte cu aşa un soare frumos şi aşa o zi binecuvântată, ziua aceasta!

Am dorit să citesc întâi câteva din versetele Domnului care au o strânsă legătură cu bucuria şi cu recunoştinţa noastră de astăzi. Şi textul acesta se găseşte în Sfânta Evanghelie de la Luca, capitolul 7, începând cu versetul 36:
„Un fariseu a rugat pe Iisus odată să mănânce la el. Iisus a intrat în casa fariseului şi a şezut la masă. Şi iată că o femeie păcătoasă din cetate a aflat că El era acolo, la masă, în casa fariseului. A adus un vas de alabastru cu mir mirositor şi stătea înapoi, lângă picioarele lui Iisus, şi plângea. Apoi a început să I stropească picioarele cu lacrimile ei şi să le şteargă cu părul capului ei. Şi le săruta mult, şi le ungea cu mir.
Când a văzut lucrul acesta fariseul care-L poftise şi-a zis: «Omul acesta, dacă ar fi un prooroc, ar şti cine şi ce fel de femeie este cea care se atinge de El: că este o păcătoasă». | Continuare »

Aş vrea să-mi cer iertare acelor care nu-s
şi n-au cum să mai ierte suspinul meu nespus.

Să cer iertare ierbii stropită cu noroi
şi vitei înjugate la carul prea greoi,

Să cer iertare crengii ce-am rupt-o prea uşor
şi florilor călcate cu mers nepăsător,

Să cer iertare apei al cărei cer l-am frânt
şi fiecărui geamăt ce-ar fi putut fi cânt,

Să cer iertare pâinii ne-dată la flămând
şi mâinilor ne-strânse cu dragoste, trecând,

Să cer iertare umbrei pe care am călcat,
– dar cine-mi iartă, Doamne, ce nu-mi credeam păcat?

O, Doamne, măcar de-astăzi ajută-mă să ştiu
ce pot să mai răscumpăr şi mâine-ar fi târziu.

Traian Dorz, Cântările din urmă

Şi iată, îngerul Domnului a stătut înaintea lor şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor şi s-au înfricoşat cu frică mare. Şi le-a zis lor îngerul: «Nu vă temeţi, că iată, vestesc vouă bucurie mare, care va fi la tot poporul. Că S-a născut vouă astăzi Mântuitor, care este Hristos Domnul, în cetatea lui David»” (Lc 2, 8-11).
În noaptea Naşterii a răsunat cea mai minunată veste ce s-a auzit cândva pe acest pământ. Îngerul a vestit un Mântuitor al lumii; a vestit pogorârea pe pământ a lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu. Din clipa în care a răsunat vestea aceasta, istoria lumii s-a rupt în două. De la Naşterea Mântuitorului începe o lume nouă, o viaţă nouă. Anii din calendarul nostru se socotesc de la Naşterea Mântuitorului. Mii de ani au fost şi înaintea Naşterii, dar anii aceştia nu se mai pomenesc; ei sunt ani pierduţi pentru omenire; ei sunt ani trăiţi în întuneric şi orbecare sufletească. Sunt ani trăiţi fără Dumnezeu. Naşterea Mântuitorului a adus o viaţă nouă… a legat iar cerul cu pământul şi pe om cu Dumnezeu. Naşterea Mântuitorului înseamnă o facere din nou a lumii.
Dar istoria aceasta numai atunci are înţeles şi însemnătate pentru mine şi tine, iubite cititorule, dacă suntem şi noi cuprinşi în ea. La Naşterea Domnului se vorbeşte, de regulă, despre Adam şi mântuirea lumii, dar trebuie să se vorbească mai ales despre mântuirea mea şi a ta.
Dragă cititorule! Îngerul cel ce a adus în lume vestea cea sfântă a Naşterii Mânuitorului îţi aduce şi ţie o veste scumpă şl dulce: în peştera Vifleemului S-a născut un Mântuitor al tău. | Continuare »

Omul cel născut de Sus
are ochi cum alţii nu-s
şi-are-un fel ce-n lume nu-i,
căci din Cer e felul lui.
Naşterea din Duhul Sfânt
nu-i ceva de pe pământ,
e ceva din Dumnezeu,
de aceea-i scump şi greu…

Dă-ne, Scump Iisus,
naşterea de Sus,
căci numai prin ea
cerul vom avea…

Scumpă-i, căci e dar ceresc
şi nu-s mulţi cei ce-o primesc,
ci numai acei ce pot
părăsi păcatul tot
şi numai acei ce vin
cu căinţă şi suspin
la Hristos, cu legământ,
şi şi-l ţin pân’ la mormânt…

Grea e – căci se cere preţ
jertfa înfrânatei vieţi,
şi-osteneli, şi suferinţi
cum au dus părinţii sfinţi,
post, şi plâns, şi rugăciuni
cum au dus cei sfinţi şi buni
– dar nimic nu-i scump şi greu
când iubeşti pe Dumnezeu… (Traian DORZ)

Sfântul Luca al Crimeei, Predici, Editura Sophia

Aţi ascultat astăzi pericopa evanghelică despre tânărul bogat, care n-a dorit să îşi împartă averea pentru a moşteni Împărăţia cerurilor. Atunci Domnul a spus că este mai greu pentru un bogat să intre în Împărăţia cerurilor decât o cămilă prin urechile acului. Parcă nu mai este oportun să vorbim despre avere, fiindcă în ţara noastră nu mai sunt bogaţi, ci toţi sunt egali. Totuşi cred că, ascultând cuvântul meu, veţi vedea că întotdeauna şi în toate timpurile este momentul să vorbim despre bogăţie. Înainte să vă tâlcuiesc cuvintele lui Hristos adresate tânărului bogat, fiţi atenţi la ceea ce a scris Sfântul Apostol Iacov despre cei bogaţi: “Ascultaţi acum voi bogaţilor: plângeţi şi vă tânguiţi de necazurile ce vor să vină asupra voastră. Bogăţia voastră a putrezit şi hainele voastre le-au mâncat moliile. Aurul vostru şi argintul au ruginit, şi rugina lor va fi mărturie împotriva voastră, şi trupurile voastre ca focul le va mânca: aţi strâns comori în vremea din urmă. Iată, plata pe care voi aţi oprit-o, lucrătorilor ce v-au secerat ţarinile strigă, şi strigătele secerătorilor au ajuns la urechile Domnului Savaot. V-aţi desfătat pe pământ şi v-aţi dezmierdat; v-aţi îmbuibat inimile în ziua înjunghierii. L-aţi osândit pe cel drept şi L-aţi omorât; El nu va ţine piept“. (Iacov 5, 1-6) | Continuare »

În această zi, pomenirea Cuviosului mărturisitor Visarion.

Cuviosul părintele nostru Visarion, s-a născut în Bosnia, din părinţi creştini ortodocşi, Maxim şi Maria, în anul mântuirii 1714, şi a primit din Sfântul Botez numele de Nicolae. Tânăr, călătorind pe la multe locaşuri de închinare, a poposit adesea la Locurile Sfinte. Acolo, la mănăstirea Sfântul Sava, de lângă Ierusalim, a îmbrăcat schima monahicească, pe când avea 18 ani, primind numele de Visarion. După un timp, a venit în Slovenia şi s-a aşezat la mănăstirea Pacra, unde pentru râvna sa către cele sfinte, s-a învrednicit de darul preoţiei.

La trei ani după hirotonirea să întru preot, cuviosul Visarion a mers din nou la Locurile Sfinte, ca să-şi întărească şi mai mult sufletul în dreapta credinţă a Bisericii Răsăritului. La puţină vreme după întoarcerea sa din această călătorie, a venit în Ţara Ardealului, unde papistaşii căutau prin silnicie să smulgă credinţă dreptmăritoare din sufletele românilor ortodocşi.

Nu glasul omenesc l-a chemat în Ardeal, ci însuşi Ziditorul tuturor, ca să mântuiască din pierzare pe românii drept-credincioşi. Pe unde trecea, el aprindea în sufletele credincioşilor râvna pentru credinţa cea adevărată. Trăia o viaţă de aspră înfrânare, hrănindu-se numai cu mâncare slabă de legume. Pentru chipul mult îmbunătăţit al vieţii sale, drept-credincioşii români nu numai că-l ascultau şi urmau poveţele lui, dar cuprinşi de o mare însufleţire duhovnicească, îi sărutau mâinile şi picioarele cele sfinte.

În drum spre Sibiu a fost prins de stăpânirea catolică şi târât la judecată. În faţa celor care-l judecau, el a stat drept şi fără frică, mărturisind că dreapta credinţă a Bisericii Răsăritului este singura adevărată şi mântuitoare. Pentru aceea, el nu va înceta să arate uniţilor rătăcirea lor şi să-i îndemne să se lase de ea. Pentru această mărturisire a dreptei credinţe, cuviosul Visarion a fost aruncat în fioroasa temniţă din Kufstein, în creierul munţilor tirolezi, unde după suferinţe grele departe de lume, dar aproape de Cel care împarte cununile vieţii celor vrednici, s-a mutat către Domnul.

Tot în această zi se face pomenirea Cuviosului mărturisitor Sofronie.

Cuviosul Sofronie se trăgea din familia Popovici de la Cioara Sebeşului. La botez i s-a dat numele de Stan, iar în călugărie numele de Sofronie. A sihăstrit multă vreme în Ţara Românească, iar în anul 1756 s-a întors la Cioara, unde râvna sa pustnicească l-a mânat să-şi facă un mic schit în mijlocul codrului şi să ţină acolo câţiva tineri la învăţătură. Dar diavolul, care pururea caută să strice cele bune, l-a izgonit prin oameni răi din schitul sau şi l-a silit să plece în străine locuri. | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 16

1. Regionalismul şi rivalismul trebuie să dispară pe veci dintre toţi copiii lui Dumnezeu, din orice confesiune ar face ei parte. Acestea sunt două prăpăstii în care se zbat de veacuri cei mai vechi, ca şi cei mai noi zişi creştini.

2. Oricine a alunecat în aceste prăpăstii, să se trezească îngrozit şi să se salveze neîntârziat din ele, fiindcă acestea sunt zonele satanei, anticamera gheenei.

3. Regionalismul este o îngustime, rivalismul este o crimă. Una ducând la alta – amândouă duc la iad, căci prima face discriminare între fraţi, iar a doua otrăveşte orice dragoste şi colaborare în Hristos.

4. Trebuie să formăm indivizi desăvârşiţi, creatori desăvârşiţi, credincioşi desăvârşiţi. Dar aceasta încă nu i de-ajuns. Şi lumea are aşa ceva.
Ci noi trebuie să facem mai mult. Să facem saltul spre o conştiinţă mai înaltă, să ajungem la conştiinţa de grup.
5. Trebuie să ajungem la o contopire a conştiinţelor individuale, a gusturilor individuale, a eforturilor individuale, pentru a deveni cu toţii o conştiinţă mare, unică şi sfântă.

6. Când ajunge să se formeze undeva această conştiinţă, ea este cea mai înaltă, mai creatoare şi mai divină dintre toate… Este cea pentru care S-a rugat Mântuitorul în cea mai sfântă şi mai din urmă petrecere cu ai Săi: ca toţi să fie una.

7. Numai din această stare ucenicii Domnului puteau fi în măsură să împlinească mântuitoarea şi eterna operă pentru care fuseseră chemaţi, aleşi şi pregătiţi (In 17, 21).
Şi numai din această stare vom putea fi şi noi găsiţi cu adevărat vrednici de încredere şi puşi în slujba Lui (I Tes 2, 4).

8. De această condiţie a ucenicilor lui Hristos depindea credinţa şi mântuirea lumii, adică venirea împărăţiei lui Dumnezeu şi împlinirea planului divin. Ei au realizat între ei şi între toţi cei ce i-au urmat o conştiinţă eliberată de orice regionalisme şi de orice rivalităţi.

9. Cât de una erau toţi credincioşii dintâi între ei, din orice regiune, din orice seminţie şi din orice categorie ar fi făcut parte!
Hristos Iisus, Domnul nostru, anulează toate aceste deosebiri dintre ai Lui.
10. Oricine agită şi cultivă, sub orice formă, deosebiri şi bănuieli printre credincioşii lui Dumnezeu – este un lucrător rău şi o unealtă vrăjmaşă. Domnul Iisus a venit să nimicească aceste deosebiri – şi, prin cunoaşterea Sa, le-a şi nimicit pentru cei ce Îl cunosc şi Îl iubesc pe El. | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 15

1. Dacă unde sunt doi puterea creşte – când este vorba de mâini ori de umeri –, atunci acelaşi lucru se petrece şi unde sunt mai multe creiere şi mai multe inimi.

2. Dar în nici un sector al vieţii lumeşti nu s-a putut face niciodată cu adevărat o contopire deplină şi durabilă măcar între doi creatori mari. Ori între doi împăraţi puternici, ori între două forţe uriaşe.
Acest lucru numai Hristos îl poate face. Şi numai El îl va şi face, la vremea Lui.

3. Numai Duhul lui Hristos a putut şi va putea face ca acei doi să se contopească într-unul, fiecare căutând mai întâi folosul lui Dumnezeu, apoi folosul celuilalt şi numai în urmă – sau nici în urmă – folosul său personal.

4. Dacă tindem spre frumosul ideal al unităţii în Hristos, nu numai că trebuie să ne realizăm pe noi înşine în fiecare fel şi în fiecare zi, spre a ajunge cât mai curând la acel nivel sfânt – ci trebuie să luptăm cu orice influenţă străină care ar diminua şi ar deteriora elanul nostru frumos.

5. Când ne este trează şi vie conştiinţa specificului nostru biblic, atunci îndată vedem şi cunoaştem nu numai ceea ce este curat şi sănătos al nostru în Hristos, – dar şi ceea ce este îndoielnic şi străin, păgubitor şi chiar primejdios pentru noi.

6. Să ni se formeze tot mai înalt conştiinţa lui Hristos în noi, fără de care nu vom putea crea nimic de valoare şi de durată, cu adevărat folositor lui Dumnezeu şi lumii.

7. Să fiţi! – apoi să faceţi! Aceasta este prima condiţie pusă de Domnul nostru fiecăruia dintre cei ce L-au urmat ori vor vrea să-L urmeze, de la cel dintâi pas…

8. Cei care sunt preocupaţi numai de a face înainte de a fi ajung nişte îngâmfaţi, prefăcuţi şi răufăcători ai Lucrării lui Dumnezeu, cum au fost atât de mulţi de-a lungul istoriei ei.

9. Trebuie mereu să amintim că ni se cer neapărat cele patru condiţii fără de care nu poţi realiza nici unirea cu Hristos, nici unirea cu semenii şi anume: să muncim cel mai mult, să ne rugăm cel mai mult, să iubim cel mai mult şi să suferim cel mai mult.
10. Toţi marii creatori şi toate marile creaţii au cunoscut şi au realizat aceste condiţii – şi pe cele două din urmă, poate că în primul rând. | Continuare »

Traian Dorz, Poruncile iubirii

Poruncile Iubirii sfinte sunt pentru noi eterne legi
ce trebuie de noi ştiute, iubite şi păzite-ntregi,
că-n ele este adevărul – la început atât de-ascuns –
dar care dragostea ni-l face apoi tot mai frumos pătruns;
ferice, fiul meu, de tine, a’ lui porunci când le iubeşti
şi care cu întregul suflet le cercetezi şi le-mplineşti.

Porunci ale Iubirii-s toate Cuvintele lui Dumnezeu,
pe care orice suflet este dator a le-mplini mereu;
în ele, orice suflet sincer îşi află hrană şi-ajutor
să-şi ducă zilele vieţii pe sfântul drum mântuitor;
ferice, fiul meu, de tine când le iubeşti şi când le ţii
şi-n ele tu-ţi găseşti izvorul întregii tale bucurii.

Porunca Dragostei e-ndemnul să te opreşti din drumul rău
şi să primeşti o fire nouă în taina sufletului tău,
prin naşterea din nou să intri în starea de copil ceresc | Continuare »