Comori Nemuritoare

N-ajungi în cer mergând pe lângă gloată,
va trebui să-nveţi să zbori înalt,
de-a ei deşertăciune printr-un salt
fiinţa ta să se desprindă toată.

Va trebui să-ţi treci prin foc credinţa,
ca lutului să-i crească aripi noi,
să poţi să scoţi călcâiul din noroi
şi să-ţi înalţi spre Dumnezeu fiinţa.

Va trebui să prinzi c-o mână zarea,
cu braţu-ntins de soare să te ţii,
sub tălpi apoi, nălţându-ţi temelii,
să poţi afla spre Dumnezeu cărarea.

N-ajungi în cer mergând pe lângă cale,
ci sângerând, calvarul de Ţi-l treci,
spre piscul umilinţei de-ţi apleci
prinos curat al vredniciei tale.

Şi vei avea cu Dumnezeu vecia
când de pe aripi lutu-ai scuturat.
Că-n cer nimic nu întră întinat.
Ci numai cât păstrată-i curăţia.

Vlad Gheorghiu

Vorbirea fratelui Acsinuţă la nunta de la Lozna (Botoşani) – mai 1981

Hristos a înviat, fraţilor şi surorilor!
În cele 15 minute, poate voi reuşi şi eu să vă spun câteva îndemnuri.
Fraţii ştiu – şi noi ştim cu toţii – nu facem o impresie de predici rare, de învăţături, pentru că nu suntem aici unul mai mare sau mai mic. Cum s-a spus: „Să nu fiţi mulţi învăţători, căci Unul Singur este Domnul şi Învăţătorul, iar voi toţi sunteţi fraţi”.
Două versete am să vi le explic:
„Căile Domnului sunt drepte şi cei drepţi umblă pe ele, dar cei răzvrătiţi cad pe ele” (Osea 14, 9).
„Nu mai încetezi tu să strâmbi căile drepte ale Domnului?”
Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Sfânta Scriptură.
Poporul evreu, când a plecat din Egipt spre Canaan, se ţinea bine trupeşte; dar ei, pentru a se ţine mai serios cu credinţa, trebuiau despărţiţi de egipteni, care îi ţineau pe evrei mai mult ca robi, ca ei singuri să înţeleagă că trebuie să plece din Egipt. Evreii, acolo în Egipt, nu aveau o sinagogă a lor, nu aveau un altar al lor, nu aveau o adunare a lor. Ei nu aveau o patrie a lor. Erau prizonieri pe un pământ străin, într-o ţară străină.
Dumnezeu îl ridică atunci pe Moise în fruntea poporului şi, prin minuni dumnezeieşti, îi scoate din robia Faraonului, pentru a-i duce spre Canaanul promis lui Avraam. Cine cunoştea drumul spre Canaan, mai ales prin pustie? Îl cunoştea Moise? Nu! Îl cunoştea cineva din popor? Nu! Şi totuşi Cineva i-a condus şi le-a fost Călăuză! Le-a fost Călăuză Duhul Sfânt şi îngerul Domnului. Ziua în stâlp de nor şi noaptea în stâlp de foc (Exod 23, 20).
Duhul Sfânt lucra viu în inima lor şi a lui Moise. În pustie li s-a terminat mâncarea, dar Dumnezeu le-a trimis mană din cer, pe care o culegeau din iarbă. Drumul spre Canaan era pentru ei o cale nouă. Pe drumul acesta ei nu mai aveau băuturi, ei nu mai aveau baluri, erau despărţiţi de petrecerile lumeşti. Îndeobşte, erau despărţiţi de viaţa cea lumească din Egipt.
La muntele Sinai au stat aproape un an de zile. Acolo aveau preot pus de Dumnezeu. Aveau slujba lor. Cântau cântecele lui Dumnezeu, de izbăvire şi de laudă Domnului. Aveau adunarea lor, credinţa lor liniştită şi sigură de mântuire. Erau statornici şi nu doreau să se mai întoarcă înapoi niciodată. Nu doreau o altă cale, decât aceea pe care le-a arătat-o Duhul Sfânt prin nor şi prin foc.
Aceasta se înţelege: „Calea dreaptă a Domnului” şi ei erau „cei drepţi care umblau pe ea” fără cădere.
Ei, diavolul, şarpele cel vechi, s-a luat după ei pe calea Domnului şi el căuta orice [prilej de] cădere. Diavolul ştie că înapoi în Egipt nu-i mai putea întoarce, dar a suflat între ei un duh de cârtire şi un duh de răzvrătire… Le şopteşte în inimă oamenilor: „Da, calea este bună, dar conducerea nu este bună…”. | Continuare »

Predică a Mitropolitului Augustin de Florina la Duminica Slăbănogului

Iubiţii mei, Sfânta Evanghelie istoriseşte astăzi o minune, una din nenumăratele minuni pe care le-a făcut, le face şi le va face până la sfârşitul veacurilor, în ciuda demonilor, Domnul nostru Iisus Hristos. Care este această minune? Hristos a înviat un mort. Greşeşti – îmi veţi spune. Noi n-am auzit astăzi în Evanghelie că a înviat un mort; am auzit că a vindecat un paralitic. Da, dar acesta era într-un asemenea grad de paralizie, încât nu se deosebea de un mort. Era un mort neîngropat. Avea mâini şi nu avea mâini, avea picioare şi nu avea picioare. Era permanent imobilizat. Viaţa înseamnă mişcare. Viermişorul se mişcă în noroiul lui, furnica parcurge kilometri, albina ajunge la distanţe incredibile de stupul ei, păsările vin de departe, de la Polul Nord şi de la Polul Sud, în ţara noastră. Toate câte au viaţă se mişcă; unul singur nu se mişcă – paraliticul. Am văzut la Azilul de Boli Incurabile din Atena un om paralizat, ca o imagine a paraliticului din Evanghelia de astăzi. Era cu totul imobilizat, nici mâna nu şi-o putea ridica; asistenta îl hrănea. Deci aşa era paraliticul de la Vitezda. Şi câţi ani, vă rog, a trăit drama aceasta? Nu unu, sau doi sau trei ani; 38 de ani, o viaţă întreagă. Şi nu era doar paralizat, bolnav de mulţi ani şi incurabil; la toate astea mai avea ceva, care îl durea mai mult; era părăsit. Vreun vecin milos l-o fi luat pe umeri şi l-a adus acolo în foişorul scăldătorii, unde din când în când, precum am auzit, într-un moment necunoscut, un înger tulbura apa şi atunci ea primea un fel energie, o putere taumaturgică şi vindeca pe cel care avea fericirea de a intra primul în apele tulburate. Dar el nu putea să se mişte; a rămas acolo, lângă scăldătoare, lângă cisterna taumaturgică, nemişcat ca o piatră, ca un creion pe care nu-l ridică nimeni. Toţi îl dispreţuiau. Oare nu avea şi el familie? Se pare că până şi femeia lui, care ar fi trebuit să fie lângă el, lipsea. Din nefericire, şi în iubirea conjugală apar situaţii care o împuţinează. Ce înfricoşător! Şi cea pe care ai iubit-o cu cea mai duioasă iubire, poate să te părăsească; copilul, pe care l-ai născut şi l-ai crescut, poate să te părăsească. Toţi pot să te părăsească şi să rămâi singur; unul singur nu te uită, Dumnezeu. În anii revoluţiei elene, în Peloponez, într-o situaţie dificilă, l-au lăsat toţi pe bătrânul Kolokotronis şi a rămas cu totul singur.Atunci, a alergat la o bisericuţă, s-a rugat şi a prins curaj; a simţit că Îl are pe Dumnezeu cu el. Şi oricine Îl are pe Dumnezeu cu el nu se simte singur. Aşadar, paraliticul din Evanghelia de astăzi era părăsit de oameni, dar Dumnezeu nu l-a uitat. Domnul nostru Iisus Hristos, care a purtat trup omenesc şi s-a coborât din cele cereşti aici pe pământ, a hotărât să-l vindece. S-a dus lângă el, acolo, în pridvor unde zăcea, şi s-a apropiat de el ca un străin necunoscut. Dar mai înainte de a-l vindeca i-a spus ceva. Şi în punctul acesta vă rog să luaţi aminte, deoarece are o mare importanţă. Înainte de a-l vindeca, Hristos îl întreabă: „Voieşti să te faci bine?” (Ioan 5, 7). Curioasă întrebare. | Continuare »

Iisuse, ştiu că-n viaţa asta
odată va veni o zi
din care lungile suspine
şi zbuciumări se vor sfârşi.

C-atunci solia uşurării
va duce izbăvitul lut
în calda ţărnii-mbrăţişare
din care-odată s-a născut.

Că tot ce-n lume-a fost trăire,
mişcare, lacrimi, simţământ,
le-ngroapă-n ultima durere
întâiul bulgăr de pământ…

Dar, o, cu toate-acestea, Doamne,
această zi o chem de mult,
din lunga-ncătuşare-a firii
şi-a lutului să simt că-s smult.

Că trec prin porţile acestea
ce-n partea asta sunt de fier,
că ies de cealaltă parte,
de aur, de smarald, de cer…

Că zbor cu albe-aripi prin soare,
mai sus, mereu mai sus, mai sus,
pân-la Izvoarele Luminii
ce ies din umbra Ta, Iisus…

Cu ce cântări de bucurie,
Iisuse,-atunci Te voi slăvi,
scăpat din cea mai neagră noapte
la cea mai strălucită zi!…

Traian Dorz, Cântarea cântărilor mele

O vorbire a fratelui Traian Dorz – Strângeţi fărâmiturile, vol. IV

Slăvit să fie Domnul!
În mijlocul acestei mari bucurii, vom citi una dintre cele mai dulci făgăduinţe care ne-a rămas de la Mântuitorul nostru încurajare şi mângâiere, şi putere pe drumul pribegiei noastre, de când S-a dus de la noi până va veni iar.
Este scris în Evanghelia Sfântului Matei capitolul 18, versetul 20: „Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu – sau pentru Numele Meu – sunt şi Eu în mijlocul lor”. De când au ieşit de pe sfintele buze ale Mântuitorului nostru aceste sfinte cuvinte, ele, pentru cei care le-au crezut, au fost putere, au fost mângâiere şi au fost ajutor totdeauna în timpul pribegiei lor, când au trebuit să treacă, străini şi călători, peste faţa acestui pământ. Acum ele sunt mângâierea noastră şi întărirea, şi bucuria noastră. Ori de câte ori ne adunăm doi sau trei pentru Numele Domnului Iisus, trebuie să fim deplin încredinţaţi de adevărul acestor sfinte cuvinte. El este în mijlocul nostru.
Când sunt în mijlocul fraţilor, ascult sfintele cuvinte ale lui Dumnezeu şi, fără să mă gândesc că cel care le spune este om, parcă le aud ieşind de pe buzele Domnului, de pe buzele sfinţilor Săi apostoli… aceste sfinte cuvinte insuflate toate de Duhul Sfânt, care sunt de folos spre zidire, spre mântuire, spre binecuvântare tuturor celor care le cred şi le primesc, şi se hrănesc cu ele, şi-şi întemeiază pe ele tăria sufletului, nădejdea mântuirii şi puterea credinţei lor.
Oriunde este o adunare, este o parte de cer. Cei care sunt adunaţi pentru Numele lui Hristos, în timpul acela cât ţine adunarea şi în locul acela unde este adunarea, trebuie să fie deplin încredinţaţi că stau în faţa lui Dumnezeu; şi unde este Dumnezeu, acolo este cerul pe pământ. În mijlocul oricărei adunări pentru Numele Lui, stă Domnul. În mijlocul celor care vestesc Cuvântul Său şi ascultă Cuvântul Său, Îi înalţă rugăciuni sau Îi aduc laude, El stă. Cel dintâi Care vine la adunare este Domnul. Cel din urmă care pleacă este El. El este totdeauna treaz, să-i asculte pe toţi cei care vorbesc şi să privească la toţi cei care ascultă. [Să vadă] cum vorbesc Cuvântul lui Dumnezeu şi cum ascultă Cuvântul lui Dumnezeu. | Continuare »

1. Alegerea noastră între Hristos şi Baraba, între Hristos şi lume, între batjocură şi cinstire se vede din felul cum privim la Crucea lui Iisus.
Din felul cum ne apropiem de ea.
Din felul în care citim însemnarea şi însemnătatea Crucii lui Iisus.

2. Cuvântul despre Iisus este una cu Crucea Sa.
Cuvântul despre El este susţinut şi prins de Crucea lui Iisus.
Mărturia despre Hristos se reazemă pe puterea Crucii şi a Jertfei Sale.
Cuvântul despre El n ar avea nici o statornicie fără Crucea Lui.
Dacă nu s ar întemeia pe Crucea şi pe Jertfa lui Iisus, nici însemnările noastre, nici scrisul nostru, nici mărturisirea noastră n ar avea nici o putere şi nici un preţ.
O cruce fără Hristos nu ne este de nici un folos.
Dar nici un Hristos fără Cruce.

3. O scriere fără puterea care vine din Jertfa lui Hristos nu dă nici o emoţie.
O cântare fără căldura Crucii lui Hristos nu conţine nici un har.
O predică fără fiorul Crucii şi al Jertfei lui Hristos nu lasă nici un rod mântuitor.
Toate capătă valoare şi putere numai când le susţine Jertfa lui Hristos.
El este valoarea şi puterea oricăror cuvinte şi lucrări.

4. Hristos este şi valoarea Scripturii.
Fără Jertfa lui Hristos de pe Cruce,
fără credinţa în mântuirea Ei,
nici Scriptura, nici citirea ei n ar avea nici un preţ. | Continuare »

Nu-i loc pe trupul meu să pui o floare,
Ci numai răni adânci, şi plâns, şi chin
Şi numai-n ochi adâncul dor nu-mi moare,
Şi numa-n piept mai murmur un suspin.

Nu mi-a rămas spre largul zbor aripă,
Nici înspre-apusuri blândele priviri,
Ci numai rare răsăriri de-o clipă
Şi mai dorite-a toamnei ruginiri.

Un gol tot mai adânc se cască-n mine
Şi tot mai singur crucea grea mi-o port,
De-atâtea morţi, nici visul nu-mi mai vine
Să mai lumine-nsinguratu-mi cort.

Am vrut să-mi fac din dreapta mea solie
Şi din avântul meu puternic steag,
Nălţat pe vârfuri rostul meu să fie
Pentru oricine, către cer, un prag.

Şi m-am dorit, trăirilor aprinse,
Căuş de palmă purtător de har
Din zarea albă-a dragostei nestinse
Pân’ la al veşniciei drag hotar.

Dar Doamne, iată, nu-s decât ţărână
Şi-o rană grea e aprigul meu dor,
Şi rod s-aduc, n-am nici cât într-o mână,
Să-ntind spre cer nainte ca să mor… | Continuare »

Cornel RUSU,  «Casa sufletului tău»

Din toate timpurile, oamenii s-au împărţit în trei clase şi anume: gălăgioşi şi neastâmpăraţi în vorbe; puţin mai reţinuţi, şi oameni calculaţi în vorbire, liniştiţi.
Cu trecerea timpului, oamenii devin tot mai gălăgioşi, mai neastâmpăraţi în vorbe şi fapte, mai lumeşti, mai plini de ei înşişi, de dorinţe fireşti, lipsiţi de buna cuviinţă. Epoca vitezei a cuprins, se pare, şi limba şi gura oamenilor de azi, în vârtejul de foc al gheenei (cf. Iacov 3, 6) şi pârjoleşte peste tot pe unde ajunge.
Dumnezeu ne-a dat limba ca dar, să comunicăm unii cu alţii şi, în părtăşia dragostei sfinte, să-L slăvim pe El, Creatorul nostru. Dar, vai! Pentru cei mai mulţi limba a ajuns o adevărată lume de nelegiuiri (cf. Iacov 3, 6), unealtă în slujba diavolului, pentru tot felul de flecăreli, bârfeli, clevetiri, blestemăţii, o sursă de pierzanie a multor suflete în iadul cel nestins… Prin saloane, prin cluburi, prin case de cultură, pe la şezători, când doi sau trei se întâlnesc, între săraci sau bogaţi, intelectuali sau muncitori, nebunii lumii răspândesc bârfelile lor (cf. Prov. 10, 18), nelegiuiţii pierd cu gura pe aproapele lor (cf. Prov. 11, 9), omul nelegiuit umblă cu neadevărul în gură (cf. Prov. 6, 12-13), în fiecare zi făcând slujba aceasta mincinoasă cu cea mai mare perseverenţă.
Câţi oare se gândesc că a păcătui cu buzele este o cursă primejdioasă? Şi câţi creştini nu se lasă duşi de valul înşelător al bârfelilor, uitând cuvântul că acela care vorbeşte mult nu se poate să nu păcătuiască (cf. Prov. 10, 19)? Astfel se întinează creştinul pe sine şi răneşte cu străpungerea unei săbii pe aproapele său (cf. Prov. 12, 18-19). | Continuare »

O morţi rămaşi de-a lungul urcuşului întins,
spre Ţelul către care am năzuit cu sânge,
v-a frânt Necruţătorul şi ochii vi s-au stins
nainte de-a ajunge la inimi a vi-l strânge!

O morţi rămaşi pe funduri de-ocean îndepărtat,
nainte de-a ajunge corabia la Ţintă,
voi, cei ce către margini de lumi v-aţi avântat
şi n-a putut ispita nici iadul să vă mintă!…

Aţi suferit atâţia şi-atât, pân’ aţi murit
sub toată forma jertfei prin caznele răbdate,
– dar cei trăiţi alături, ce, totuşi, n-au murit,
mai multă suferinţă au dus, trecând prin toate!

Voi aţi ajuns la Capăt luptând nedoborâţi
şi v-aţi primit cununa vieţii cea promisă
– dar ei sunt încă-n lupte şi cine ştie câţi,
pierzând statornicia, afla-vor uşa-nchisă!

Traian Dorz, Cântarea anilor

Conştiinţa misiunii
pentru care te-ai născut,
misiunea ta şi-a Cauzei
care-ţi este steag şi scut,
misiunea pentru care
legământ de jertfă-ai pus,
sfântă trebuie să-ţi fie,
cum e soarele de sus.

Ţelul unic pentru care
ai rostit solemn cuvânt
clar şi-aprins, şi drept să-ţi fie,
luminos şi-nalt, şi sfânt;
viaţa şi puterea-n lume
pentru-aceasta ţi s-au dat,
misiunea Cauzei sfinte
ţină-ţi sufletul legat.

Pentru tine tot ce-i viaţă
şi religie şi crez
în trăirea misiunii
Cauzei sfinte să le vezi,
strâns legat de-ai tăi spre Ţintă
fii cu legături de fier,
misiunea ta să-ţi fie
sfântă, căci o ai din cer.

Traian Dorz, Cântări luptătoare