Comori Nemuritoare

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

O ceată de învăţaţi s-a strâns odată la o dispută despre Dumnezeire. Unii spuneau una; alţii, alta şi nu se puteau înţelege asupra întrebării lor dacă este Dumnezeu şi cum ar fi Dumnezeu? Unul dintre ei zicea:
– Nu este Dumnezeu; copilul când se naşte n-are credinţă; numai părinţii i-o apasă cu de-a sila în ceara inimii sale.
Atunci un altul zise:
– Să aducem aici un copil şi să vedem cum i s a tipărit credinţa în ceara inimii.
Aduseră o fetiţă şi o întrebară ce ştie ea despre Dumnezeu şi cum şi-L închipuie ea pe Dumnezeu? Atunci fetiţa, desfăcându şi pieptul, astfel grăi:
– Eu cred că bunul Dumnezeu este atât de mare, încât nu-L pot cuprinde cerul şi pământul, dar, pe de altă parte, este atât de mic, încât încape aici, în inimioa-ra mea…
Învăţaţii rămaseră ruşinaţi de acest minunat răspuns şi pricepură şi ei că Dumnezeu nu se poate afla prin ocoşeli omeneşti, ci numai prin credinţă.

Fragment dintr-o povestire scrisă de fratele Traian Dorz. „Omul ce bun“ despre care se vorbeşte în această povestire este fratele nostru drag Popa Petru de la Săucani, care era constructor de case…

[…]
A fost odată un om bun la Dumnezeu. Acest om bun era meşter făcător de case de lemn pentru adăpostul oamenilor şi de grajduri pentru vite. Tot timpul anului el era când ici, când colo, cioplind lemne şi făcând case şi grajduri, pentru ca oamenii şi vitele să aibă unde sta iarna.

Într-un an însă omul cel bun nu şi-a putut aduce din vară, pentru casa lui, lemne de foc pentru iarnă. Şi atunci, bunul Dumnezeu a aşteptat cu iarna până când omul Lui cel bun şi a adus şi el lemne de foc.
– Cum a aşteptat bunul Dumnezeu, moşule? întrebai eu nerăbdător.
– Ai să vezi îndată, zise moşul, adiindu-mă cu mâna lui cea grea pe păr… Lucrul acesta nu-mi plăcea, fiindcă mâna lui era grea. Dar acum nu zisei nimic.
În anul acela, toată primăvara fuseseră ploi grele. Veniseră valuri mari şi făcuseră mari pagube. Valurile tulburi luaseră multe case şi grajduri, iar vânturile puternice dărâmaseră sau stricaseră acoperişuri şi pereţi. Cel mai mult suferiseră oamenii cei săraci, căci sălaşurile lor erau slabe şi vechi.
Au început să vină astfel la omul cel bun fel de fel de oameni, mai de aproape şi mai de departe, zicându-i:
– Vine iarna, şi copilaşii mei n-au căsuţă…
– Vine iarna, şi văcuţa mea n-are grăjduţ…
– Vine iarna, şi oiţele mele n-au stăuraş…
Iar omul cel bun lucra din noapte până în noapte, când la unul, când la altul, făcând case, grajduri şi staule, ca nimeni să nu rămână afară pe iarnă.
Aşa a trecut toată vara cea lungă. | Continuare »

1. Sfătuiţi cu stăruinţă şi porunciţi în Numele Domnului fiecărui frate şi soră în casa căruia ar veni un aducător de învăţături străine, – să asculte porunca Domnului care zice: „Nici să nu-l primiţi în casa voastră, nici să nu-i ziceţi bun-venit…”
Ci încă din poartă, frumos, dar hotărât, să-i spuneţi: „Domnul să aibă milă de tine, du-te-n drumul tău, în casa mea nu ai loc. Pleacă şi nu mai veni.”
Atât, – şi după aceea închide uşa ta.
Şi nu vă temeţi de nimic, căci porunca de a face aşa ne-o spune Sfântul Ioan, cel care a stat cu capul pe Inima lui Iisus (II Ioan 10).
Şi Pavel, cel care a scris I Corinteni 13 şi Galateni 1, 8-9.
Şi Hristos Însuşi (Mt 24, 23-26 şi 18, 17).
În felul acesta vă veţi împlini o datorie sfântă faţă de păzirea Lucrării Domnului. | Continuare »

Traian Dorz, Împreună lucrători cu Dumnezeu, colecţia Îndrumări nemuritoare

„Mulţumesc Domnului nostru Iisus Hristos, Care m-a întărit şi m-a socotit vrednic de încredere şi m-a pus în slujba Lui!“ (I Tim. 1, 12)

Iată strigătul plin de recunoştinţă prin care, poate cel mai vrednic lucrător al lui Hristos, din toate timpurile, a arătat că încrederea lui Dumnezeu este cea dintâi condiţie a unui adevărat slujitor al Său.
În Hristos, fiecare dintre ai Săi se poate încrede în orice vreme, pentru că El totdeauna Şi-a îndeplinit toate făgăduinţele Sale faţă de fiecare dintre ei.

Dar Hristos nu Se poate încrede cu adevărat decât în puţini slujitori ai Săi. Pentru că prea puţini îşi dovedesc în orice vreme şi în orice împrejurare credincioşia faţă de El. Căci numai acela care este, mai întâi, vrednic de încredere la Hristos poate ajunge să fie vrednic de crezare şi la oameni (I Cor. 7, 25). | Continuare »

Precum lumina cu sămânţa
unite-n brazdă după ploi
rodesc în spice legănate
belşugul pâinii dulci şi noi,

Primeşte-n suflet cu credinţă
sămânţa Sfântului Cuvânt
şi Duhul Sfânt va creşte-n tine
un rod dumnezeiesc şi sfânt.

Cum soarele unit cu viţa
fac mustul care-ajunge vin
– aşa lucrează-n noi Cuvântul
unit cu Duhul Cel Divin.

Viaţa care izbucneşte
prin naşterea din nou în noi
e-un strop ce-l naşte şi ni-l creşte
acel dumnezeiesc şuvoi.

Cum soarele, fără sămânţă,
nu creşte grâul din pământ,
aşa nici Duhul Sfânt nu-l face
pe nimeni nou fără Cuvânt.

Traian Dorz, Cântări de sus

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Meditaţii la Apostolul din Duminica a 10-a după Rusalii

Ce uşor şi ce sigur poţi călca şi poţi merge, într-o iarnă grea, cu zăpadă mare, prin orice loc necunoscut, dacă ai nişte urme sigure înaintea ta pe unde mergi!
Cu ce plăcere şi bucurie calci pe nişte urme frumoase şi iubite ale unei fiinţe puternice şi scumpe, în care te încrezi, de care te simţi legat, pe care te poţi bizui în totul, nu numai că ştie drumul înainte, dar că are şi puterea să te apere şi să te ajute şi pe tine, pe tot acest drum, cu el.
Cât de slab ai fi şi cât de neştiutor, dacă ai pe cineva mergând înaintea ta, mergi totdeauna sigur şi liniştit prin orice locuri primejdioase, pe orice vreme grea, cu orice povară duci.

Dar câtă nevoie ai să fii sigur că acela care merge înaintea ta şi care îţi spune: „calcă pe urmele mele“ este şi, într-adevăr, o călăuză bună, un îndrumător care ştie calea, un părinte care îţi doreşte numai binele tău.
Ferice de acela care a avut de la începutul şcolii lui un învăţător bun… De la începutul meseriei lui, un maistru bun. De la începutul mântuirii lui, un îndrumător bun. | Continuare »

Iată întrebarea cea mai grea.
Nu de răspuns la ea, ci de înţeles răspunsul. Căci toată lucrarea aceasta fiind o taină, o lucrare duhovnicească, nu-i uşor să fie înţeleasă.
Orice naştere este o taină şi o durere. Aşa este şi naşterea din nou.
Cum nu există nici trupeşte o naştere fără dureri, aşa nu poate fi, mai ales, aceasta. Ceea ce se naşte fără durere, nu are viaţă, este născut mort. Cea dintâi condiţie şi cei dintâi semn al unei naşteri adevărate este durerea.
La primirea Cuvântului lui Dumnezeu, în fiinţa noastră cea veche se trezeşte conştiinţa stării noastre de păcat. Durerea pentru păcatul pe care l-am făptuit şi în care am zăcut până acum creşte din ce în ce mai mult, pe măsură ce Cuvântul lui Hristos lucrează în inima noastră.
Din durere creşte căinţa, din căinţă, lacrimile, din lacrimi, rugăciunea de izbăvire şi iertare…
Din rugăciune, credinţa în Sângele Crucii lui Hristos, iertarea şi răscumpărarea Lui…
Din credinţă, primirea Duhului Sfânt…
Lucrarea Cuvântului în mintea noastră şi a Duhului în inima noastră aduce schimbarea şi înnoirea minţii noastre dându-ne o minte nouă cu o gândire nouă.
Schimbarea şi înnoirea inimii noastre ne dau apoi o simţire nouă.
O fiinţă nouă se naşte în noi. O altă fiinţă a noastră, un alt eu al nostru, cu alţi ochi, cu alt grai, cu altă inimă, cu alte umblări.
Numai că această fiinţă a noastră nu se naşte în afară, ci înlăuntrul nostru se naşte, crescând în vechea noastră fiinţă. Întocmai cum se naşte un pui înăuntru, în coaja unui ou. | Continuare »

Glasul 1

Cele pământeşti părăsind şi jugul pustniciei luând, te-ai făcut mireasă lui Hristos, fericită; cu postul, cu privegherea cereştile daruri luând şi cu rugăciunea pe îngeri ajungând, firea omenească ai biruit şi la cele cereşti te-ai mutat, lăsându-ne spre mângâiere peştera şi sfintele tale moaşte. Pentru aceasta, Sfântă Preacuvioasă Maică Teodora, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Ziua de 6 august este pentru noi, românii, de două ori sărbătoare. Cinstim cu evlavie nu numai Schimbarea la Faţă a Mântuitorului, care ne-a dovedit cu tărie dumnezeirea Lui pe Muntele Taborului şi care ne-a lăsat să întrevedem tainica frumuseţe a comuniunii divine, ci, iată, în 1917, ziua de 6 august devine una dintre măreţele zile ale istoriei neamului nostru.
Aşa cum odinioară un Glas divin străpungea cerul şi veacurile, spunând: „Acesta este Fiul Meu“, la fel şi în 1917 – zi pe cât de întunecată, pe atât de luminoasă – un alt glas se auzea printre gloanţe: „Pe aici nu se trece!“.
Zi întunecată prin moartea tuturor. Prin jertfa deplină. Şi luminopasă prin biruinţă.
Căpitanul Grigore Ignat cu o sută cincizeci de soldaţi reuşi să oprească bombardamentul artileriei duşmane, care de o zi şi o noapte nu mai contenea focul.
După ce căzuseră cei mai mulţi dintre ei, căpitanul ordonă să se ridice în poziţie de tragere toţi morţii… Mitralierele din mâinile încleştate pe trăgaci ale soldaţilor morţi ţineau duşmanul la distanţă. Viii şi morţii luptau deopotrivă… Ţevile mitralierelor se înroşiseră.
Nici sublocotenentul german care comanda operaţiunile din zonă nu înţelegea cum de trage în tranşeea română de o zi întreagă şi nimeni nu se mişcă din poziţie. Nu pricepea că tragea în nişte soldaţi morţi deja. | Continuare »