Traian Dorz, Locurile noastre sfinte

Muntele şi istoria sunt pentru noi două dimensiuni de existenţă fără de care n-am putea trăi. Muntele ne este înălţarea spre Viitor, Istoria ne este adâncirea în Trecut. Muntele ne este rugăciunea, transfigurarea, lumina, iar Istoria ne este înţelepciunea, puterea, profunzimea. Muntele ne înalţă spre divin, spre eternitate. Istoria ne atrage spre uman, spre rădăcini, spre geneză.
Noi avem nişte munţi atât de înalţi şi o Istorie atât de adâncă! Ei ne întorc mereu spre ea, ea ne întoarce mereu spre ei. Amândouă aceste atracţii întretăindu-şi mijlocul lor în miezul inimii noastre. Prin vârfuri respirăm, prin rădăcini ne hrănim. Fără nici unele n-am putea trăi, nici ca indivizi, nici ca neam. Aceste două zone, cele mai sfinte din lume, ar trebui să ni le căutăm fiecare dintre noi cel mai des.

Acolo sufletele noastre se primenesc şi toată fiinţa noastră se umple de lumină. Acolo ne desprindem de prezentul împovărător şi greoi şi ne adâncim în trecutul atât de frumos. Ori ne înălţăm în Viitorul şi mai fericit – amândouă conducându-ne la Dumnezeul nostru Minunat, despre Care atât vizionarii Credinţei, cât şi cronicarii Istoriei noastre ne vorbesc la fel.

Uneori muntele ne este Istorie, iar istoria – munte. De pe înălţimile munţilor noştri Îl vedem pe Dumnezeul nostru tot atât de minunat cât Îl vedem din adâncimile istoriei noastre. Cerul munţilor noştri ne înalţă spre El până acolo unde nu-l mai putem vedea din pricina Luminii Sale. Iar istoria noastră ne coboară spre Acelaşi Dumnezeu până unde nu-L mai putem vedea din pricina Întuneri-cului Său. Fiindcă atât întunericul de prea multă lumină, cât şi lumina de prea mult întuneric Îi sunt învelitorile strălucirii Lui orbitoare – după cum este scris: „…întunericul este învelitoarea Sa” (Ps 18, 11) – şi, de asemenea: „locuinţa Lui este lumina neapropiată” (I Tim 6, 16). | Continuare »

Sunt câteodată clipe care,
Iisus, n-aş vrea să treacă-n veci…
– sunt cele care eu cu Tine
şi Tu cu mine le petreci…

O Domnul meu Iisus,
o Domnul meu Iisus,
sunt cele care eu cu Tine
şi Tu cu mine le petreci!

Sunt câteodată drumuri care
în veac n-aş vrea să le sfârşesc
– sunt cele ce le merg cu Tine,
Însoţitorul meu Ceresc.

Sunt câteodată vise care
n-aş vrea să mai sfârşească-n veac | Continuare »

Cei şapte tineri pe care Biserica Ortodoxă îi pomeneşte astăzi sunt: Maximilian, fiul eparhului cetăţii Efesului, şi alţi şase tineri fii de boieri cinstiţi: Iamvlih, Martinian, Ioan, Dionisie, Exacustodian şi Antonin, din Efes.
Ei au trăit şi au pătimit în timpul Împăratului Deciu, în armata căruia slujeau ca ostaşi. Acesta pornind cu mare mânie împotriva creştinilor, au organizat la Efes jertfe pentru idoli, poruncind tuturor să se închine acestora. Mai cu ardoare erau căutaţi creştinii ca să fie aduşi să se închine zeilor păgâni. Aceştia erau vânaţi, scoşi şi aduşi cu multă ocară şi necinste în faţa zeităţilor expuse in cetate. De frică, mulţi creştini mai slabi în credinţă au căzut închinându-se idolilor. Iar cei ce erau tari în credinţă şi mari la suflet, aceia se dădeau fără temere la toate chinurile, suferind diferite morţi, punîndu-şi astfel cu bărbăţie sufletele pentru Domnul şi Mântuitorul lumii. Atât de mulţi erau cei munciţi, încât din trupurile lor cele chinuite şi zdrobite, sângele curgea ca apa, adăpând pământul; iar trupurile celor ucişi erau aruncate de către chinuitori, unele în gunoi, altele pe lângă drumuri, altele erau spînzurate pe ziduri împrejurul cetăţii, iar capetele lor erau înfipte în pari înaintea porţilor cetăţii. Corbii şi celelalte păsări, zburând peste zidurile cetăţii, mâncau trupurile muceniceşti. Multă mâhnire le era creştinilor celor ascunşi, căci nu puteau să ia şi să îngroape trupurile fraţilor lor, care erau mâncate de păsări. Ei se rugau tânguindu-se şi îşi ridicau mâinile către Dumnezeu, ca să scape Biserica de la acea muncire. | Continuare »

Cum va ţinea cel tânăr
curată calea sa
– Când el după Cuvântul
Tău Sfânt se va-ndrepta.

Te caut mereu, o, Doamne,
din inimă Te cat,
Să nu mă laşi din sfânta-Ţi
poruncă să m-abat.

Îţi strâng cu drag Cuvântul
în inima mea tot,
că a greşi-mpotrivă-Ţi
în veac să nu mai pot.

Slăvit să fi Tu, Doamne,
mă-nvaţă Legea Ta,
căci hotărârea-Ţi sfântă
Ţi-o spune gura mea.

Când ţi-n a Ta povaţă
sunt bucuros şi cânt | Continuare »

Statornicia este-un har
şi fericit e-acel ce-o are,
că-n urma lui pe veci răsar
izvoare şi mărgăritare.

Nu-i suflet mai adevărat,
nu-i soţ mai vrednic de-alipire,
nu-i vestitor mai de urmat
ca cel statornic în iubire.

Nu-i frate mai nedespărţit,
nici prieten mai ales să poarte
un nume mai nepreţuit
ca cel statornic pân-la moarte.

Nu-i credincios adevărat,
părinte mai cu vrednicie, | Continuare »

„Şi îndelunga-răbdare a Domnului nostru socotiţi-o drept mântuire, precum v-a scris şi iubitul nostru frate Pavel după înţelepciunea dată lui.
Cum vorbeşte despre acestea, în toate epistolele sale, în care sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare.
Deci voi, iubiţilor, cunoscând acestea de mai înainte, păziţi-vă, ca nu cumva, lăsându-vă târâţi de rătăcirea celor fără de lege, să cădeţi din întărirea voastră, ci creşteţi în har şi în cunoaşterea Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos“
(II Petru 3, 15–18).

Neştiutorii şi nestatornicii, aceste două categorii de oameni neîmpliniţi, au produs şi mai produc încă nenumărate confuzii în Biserica lui Hristos, prin vinovatele lor răstălmăciri ale Scripturilor Sfinte, spre propria lor pierzare (cf.II Petru 3, 16).
Acest mare adevăr a fost învederat atunci când saducheii au căutat să întregească tabloul celor ce se ridicau împotriva Mântuitorului Hristos, în ajunul arestării Sale, întrebându-L ispititor despre înviere.
Domnul le răspunde, însă nu-i trece cu vederea ca pe nişte neştiutori nevinovaţi, ci îi încredinţează că rătăcirea lor constă în necunoaşterea Scripturilor . Şi, la fel, în necunoaşterea puterii lui Dumnezeu (Matei 22, 29).
Statornicia şi cunoaşterea sunt eternele podoabe care înfrumuseţează strălucitor faţa unui adevărat copil al Domnului. | Continuare »

Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut

Într-adevăr, smerenia, pacea şi blândeţea inimii sunt atât dSfântul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzute strâns legate încât unde este una, acolo e şi ceaialta. Cel blând cu inima e şi smerit şi invers, cel smerit cu inima este şi blând. De aceea şi Domnul le zicea: „Învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi cu inima smerită“ (Mt. 11, 29).
Frate, dacă îţi place a avea pacea inimii, sileşte-te a intra într-însa prin uşa smereniei. Nu-i altă intrare într-însa decât smerenia.
Pentru a câştiga smerenia se cuvine, mai ales la început, să te sileşti şi să te osteneşti şi a primi toate necazurile şi piedicile ca pe nişte surori iubite. Fugi de orice slavă şi cinste. Doreşte a fi defăimat de oricine şi să nu te sprijine ori să te mângâie altcineva, decât Dumnezeu.
Aşază şi întăreşte acest gând în inima ta. Numai El este binele, scăparea ta; toate celelalte lucruri sunt pentru tine atâţi spini, care, băgaţi în inima ta, te vor răni mortal.
Deşi te ruşinează cineva, nu te mânia, ci sufere cu bucurie, fiind convins că atunci Dumnezeu e cu tine.
Nu dori nici o altă cinste decât a pătimi pentru dragostea lui Dumnezeu şi pentru ceea ce sporeşte slava Lui. | Continuare »

Nu-i odihnă-n lume, nu-i odihnă-n lume,
inima cât bate pururi se frământă
ca o luntre-n valuri, ca o mare-n spume –
nu-i odihnă-n lume, nu-i odihnă-n lume,
inimă, în Domnul este pacea-ţi sfântă!

Nu-i în lume pace, nu-i în lume pace,
inima cât bate ne-ncetat suspină,
o furtună trece, alta se desface –
nu-i în lume pace, nu-i în lume pace
inimă, în Domnul pacea ta-i deplină!

Dacă vine valul, dacă bate vântul,
inimă, tu-n Domnul stai adăpostită!
Dumnezeu Îşi ţine veşnic legământul,
las-să vină valul, las-să bată vântul,
inimă, în Domnul poţi fi liniştită!

Pacea Lui adâncă, pacea Lui adâncă,
inimă, te ţine pururea voioasă.
Dac-ai temelie a credinţei stâncă, | Continuare »

Acesta e cântecul cel dulce care trece prin toată Biblia

„Nu te teme!“, trece ca un fir roşu prin întreaga Biblie. Pe acest „nu te teme!“ îl pune Domnul în faţa aleşilor Lui şi copiilor Lui, pentru că în acest „nu te teme!“ este începutul biruinţei şi al mântuirii, întocmai precum frica este începutul înfrângerii şi căderii. Pe acest „nu te teme!“, îl îmbie Domnul, ca pe un dar scump, tuturor aleşilor Lui şi tuturor creştinilor luptători şi biruitori.
„Avrame, nu te teme! Eu sunt scutul tău, şi răsplata ta mare va fi“ (Facere 15, 1).
„Agar, nu te teme!“ (Facere 21, 17).
„Isac, nu te teme, căci Eu sunt cu tine“ (Facere 26, 24).
„Nu te teme, Iacobe, să te pogori în Egipt“ (Facere 46, 3).
„Nu te teme, Ghedeoane, căci nu vei muri!“ (Judec. 6, 23).
„Nu te teme, Israele, căci Eu sunt cu tine!… Eu sunt Dumnezeul tău, Eu te întăresc, Eu te ajut, Eu te sprijinesc“… (Isaia 41, 10).
„Nu te teme, Ieremia, căci Eu sunt cu tine să te scap!“ (Ier. 1, 8).
„Nu te teme, poporul Meu, de ocara oamenilor şi nu tremura de batjocorile lor!“ (Isaia 51, 7).
„Nu te teme, căci nu vei rămâne de ruşine!“… (Isaia 54, 4).

Şi aşa mai departe, acest „nu te teme!“ trece prin toată Biblia ca un preadulce cântec ceresc.
E plină Biblia cu aceste scumpe telegrame cereşti: «Nu te teme!». Prin ele, Domnul Dumnezeu ni Se îmbie Însuşi ca un fel de garanţie şi siguranţă, spunându-ne lămurit să nu ne temem, să îndrăznim, căci El este cu noi…
Aleşii Domnului şi toţi copiii lui Dumnezeu din toate vremurile au luat pe suflet această făgăduinţă, această asigurare şi cu ea au biruit… Toţi aleşii Domnului, toţi creştinii biruitori au fost oameni de curaj, au fost oameni care nu s-au temut de nimic, decât de păcat. | Continuare »

Nu te teme, nu te teme, nu te teme…
căci Eu, iată, sunt cu tine ne-ncetat,
nu te-uita cu-ngrijorare-n nici o vreme,
Eu sunt Dumnezeul tău, o, nu te teme:
Eu te sprijin şi te-ajut, vei fi scăpat.

Înfruntaţi şi-acoperiţi vor fi de-ocară
toţi acei ce-acum pe tine-s mâniaţi,
nimiciţi vor fi şi vor pieri din ţară,
cei ce ţi se-mpotrivesc vor fi de-ocară,
nu te teme: cei ce cred vor fi scăpaţi.

Vei căuta… şi n-o să-i afli niciodată
pe toţi cei ce te-au certat şi te-au lovit
şi pe toţi cei ce luptau cu tine-odată;
Eu sunt Dumnezeul tău… şi niciodată
nu te teme, stai cu Mine liniştit.

Nu te teme… Eu te iau de mâna dreaptă,
lângă tine stau şi-ţi vin în ajutor,
nu te teme de nimic din ce te-aşteaptă;
Sfântul lui Israel – ţine-ţi mâna dreaptă,
nu te teme – Eu îţi sunt Mântuitor.

Traian Dorz, Din cântările Bibliei