Traian Dorz, Locurile noastre sfinte
Muntele şi istoria sunt pentru noi două dimensiuni de existenţă fără de care n-am putea trăi. Muntele ne este înălţarea spre Viitor, Istoria ne este adâncirea în Trecut. Muntele ne este rugăciunea, transfigurarea, lumina, iar Istoria ne este înţelepciunea, puterea, profunzimea. Muntele ne înalţă spre divin, spre eternitate. Istoria ne atrage spre uman, spre rădăcini, spre geneză.
Noi avem nişte munţi atât de înalţi şi o Istorie atât de adâncă! Ei ne întorc mereu spre ea, ea ne întoarce mereu spre ei. Amândouă aceste atracţii întretăindu-şi mijlocul lor în miezul inimii noastre. Prin vârfuri respirăm, prin rădăcini ne hrănim. Fără nici unele n-am putea trăi, nici ca indivizi, nici ca neam. Aceste două zone, cele mai sfinte din lume, ar trebui să ni le căutăm fiecare dintre noi cel mai des.
Acolo sufletele noastre se primenesc şi toată fiinţa noastră se umple de lumină. Acolo ne desprindem de prezentul împovărător şi greoi şi ne adâncim în trecutul atât de frumos. Ori ne înălţăm în Viitorul şi mai fericit – amândouă conducându-ne la Dumnezeul nostru Minunat, despre Care atât vizionarii Credinţei, cât şi cronicarii Istoriei noastre ne vorbesc la fel.
Uneori muntele ne este Istorie, iar istoria – munte. De pe înălţimile munţilor noştri Îl vedem pe Dumnezeul nostru tot atât de minunat cât Îl vedem din adâncimile istoriei noastre. Cerul munţilor noştri ne înalţă spre El până acolo unde nu-l mai putem vedea din pricina Luminii Sale. Iar istoria noastră ne coboară spre Acelaşi Dumnezeu până unde nu-L mai putem vedea din pricina Întuneri-cului Său. Fiindcă atât întunericul de prea multă lumină, cât şi lumina de prea mult întuneric Îi sunt învelitorile strălucirii Lui orbitoare – după cum este scris: „…întunericul este învelitoarea Sa” (Ps 18, 11) – şi, de asemenea: „locuinţa Lui este lumina neapropiată” (I Tim 6, 16). | Continuare »
