Comori Nemuritoare

Ioan Opriș, fragment din vorbirea de la nunta de la Vălani – 4 iulie 1976

Fraţilor dragi şi surorilor scumpe! Gura Domnului ne grăieşte prin gura proorocului Solomon la 8, 17: „Eu iubesc pe cei ce Mă iubesc şi pe cei ce Mă caută cu tot dinadinsul. Mă las să fiu găsit de ei”.
Pe cine iubeşte Domnul Iisus? Pe cei ce-L iubesc pe El şi Se lasă găsit de cei ce-L caută cu tot dinadinsul.

În Matei 11, 28 zice: „Veniţi la Mine voi, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu, că este bun, şi sarcina Mea, că este uşoară. Şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima. Şi veţi avea odihnă pentru sufletele voastre”.
E un cuvânt din două sau trei versete, care se aude foarte mult prin adunările noastre. Dar aceste versete trebuie bine ascultate, bine judecate, bine pătrunse, bine pronunţate, bine rumegate… Ele trebuie neapărat înţelese. După ce-l cheamă pe fiecare la Sine, după aceea le spune imediat tuturor: „Luaţi jugul Meu, că este bun, şi sarcina Mea, că este uşoară!…”
Şi tu, frate şi soră care eşti bolnavă sau care ai un bolnav în casă, mereu te plângi, mereu te tânguieşti şi spui aşa: „Crucea mea e grea, crucea mea e foarte grea, crucea mea e mai grea decât toate crucile…” Totuşi Domnul Iisus nu aşa a spus, ci a spus: „Jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară”.

Deci dacă sarcina ta o duci alături de Domnul Iisus, ea este bună şi uşoară de dus, şi binecuvântată. Dar pentru că tu-ţi duci crucea ta singur, de aceea gemi şi te văicăreşti. Cum făceam azi undeva o asemănare: | Continuare »

Sf. Luca al Crimeei, Cuvânt la Duminica Ortodoxiei – 25 martie 1945

În cea dintâi Duminică a Marelui Post, care se numeşte Duminica Triumfului Ortodoxiei, Sfânta Biserică prăznuieşte întărirea şi întemeinicirea credinţei ortodoxe, biruinţa asupra numeroşilor eretici osândiţi de cele şapte Sinoade Ecumenice.
Ştiţi că încă din vremurile apostolice au apărut o mulţime de dascăli mincinoşi, al căror număr a tot crescut o dată cu scurgerea veacurilor. S-au ridicat eretici care au strâmbat sfânta credinţă ortodoxă, învăţând mincinos despre Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos – şi mulţi au urmat păgânătăţii lor, mulţi au pierit cu moarte veşnică.

Toate acestea au fost prezise de către sfinţii apostoli. Iată ce spune Sfântul Apostol Petru în cea de-a doua Epistolă sobornicească a sa: Dar au fost în popor şi proroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Ce i-a răscumpărat, îşi vor aduce sieşi grabnică pieire; şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite, şi din pricina lor calea adevărului va fi hulită (2 Pt. 2, 1-2). Şi sfântul apostol Pavel îi prevenea pe creştinii din Efes: Ştiu că după plecarea mea vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma, şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei (Fapte 20, 29-30).

Încă de atunci, din vremurile apostolice, au început despărţirile de Biserica lui Hristos – iar Domnul nostru Iisus Hristos a spus cu gura Sa că Biserica trebuie să fie una: Şi va fi o turmă şi un păstor (v. In. 10, 14-16). Şi în rugăciunea Sa arhierească El a strigat către Tatăl Său: Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine, şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una (In. 17, 10-21).

Domnul a învăţat că Biserica trebuie să fie una, El fiindu-i Cap şi Păstor – iar toţi dascălii mincinoşi şi ereticii cu putinţă au năzuit întotdeauna, ca nişte lupi răpitori, să se deosebească de Hristos şi să răpească o parte a turmei lui, însetând de stăpânire şi de cinstirea din partea lumii. Ei sfâşie Biserica lui Hristos. În anul 1054, din pricina pretenţiilor papilor romani la stăpânire absolută în Biserică, pe care voiau s-o cârmuiască singuri, Biserica Apuseană, catolică adică, s-a despărţit de Biserica Răsăritului, ai cărei fii suntem noi. Sfinţii apostoli nu au practicat niciodată stăpânirea absolută a unui singur om în Biserică: Biserica era cârmuită soborniceşte şi nimeni nu-şi dădea numele de locţiitor al lui Hristos pe pământ. Ortodocşii au făcut totul pentru a preîntâmpina ruptura, dar Domnul a îngăduit-o. | Continuare »

Pr. Prof. Alexander Schmemann (Postul cel Mare, Ed. Univers encyclopedic)

„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.
Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin“.

Această rugăciune este citită de două ori la sfârşitul fiecărei slujbe din timpul Postului Mare, de Luni până Vineri (nu şi Sâmbetele şi Duminicile), căci, după cum vom vedea mai târziu, slujbele acestor zile nu urmează celor săvârşite de obicei în timpul Postului Mare.
La prima citire o metanie urmează fiecărei cereri. Apoi facem cu toţii douăsprezece închinăciuni, spunând: „Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătosul!“ întreaga rugăciune este repetată cu o singură metanie la sfârşit. De ce ocupă un loc aşa de important această scurtă şi simplă rugăciune în slujbele de Post? Pentru că recapitulează într-un mod unic toate elementele pozitive şi negative ale pocăinţei şi constituie, să spunem aşa, o „verificare“ pentru ostenelile noastre personale de-a lungul Postului. Acestea au ca scop mai întâi eliberarea noastră de câteva boli duhovniceşti fundamentale, ce ne modelează viaţa şi fac practic imposibilă chiar încercarea de a ne întoarce noi înşine către Dumnezeu.
| Continuare »

(a Vameşului şi Fariseului) – Despre smerenie şi trufie

Ce evanghelie minunată şi ce învăţătură minunată despre smerenie şi trufie! Doară nicăieri în Sf. Scriptură nu se arată atât de grăitor virtutea smereniei şi păcatul trufiei ca aici, în evanghelia aceasta.
De la vameş să luăm pildă de smerenie şi căinţă pentru păcatele noastre. Vameşul îşi dusese păcatele la biserică şi, aşezându-se cu ele ruşinat, acolo, înapoi, lângă uşă, le stropea cu lacrimile părerii de rău.
Aşa să facem şi noi. „Smerenia este temelia vieţii noastre celei creştineşti – zice Sf. Ioan Gură de Aur. Măcar de ai zidi tu cât de mult, măcar de ai strânge mii de rugăciuni, de ajunări şi de fapte bune, de nu le vei pune pe temelia aceasta, întru deşert şi lesne va cădea zidirea lor, pe nisip fiind aşezată… Nimic nu este în faptele noastre cele bune care să nu aibă lipsă de smerenie. De vei aduna rugăciune ori milostenie, ori ajun, ori altă bunătate, fără smerenie toate îndată cad. Precum mândria este izvorul tuturor răutăţilor, aşa smerenia, început tuturor faptelor bune.“
Smerenia este temelia vieţii creştineşti, iar temelia smereniei este cunoaşterea păcatului şi căinţa pentru păcat. „Nimic nu-l poate smeri pe om aşa tare ca păcatul şi cuonaşterea lui“ – zice Sf. Ioan Gură de Aur.
Fariseul tocmai această temelie n-o avea.În biserică, în faţa lui Dumnezeu, el nu zicea: „Doamne, iartă-mă că n-am putut face tot ceea ce ar fi trebuit să fac!“ Nu zicea nici măcar aşa: „Doamne, mulţumescu-Ţi că m-ai ajutat să fac asta şi asta!“ Ba, încă mai mult decât atât, el se lăuda pe sine însuşi şi-l hulea pe aproapele. | Continuare »

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an

Femeia cananeiancă

Femeia din Evanghelia de duminică este pusă înaintea noastră cu învăţătură despre cum trebuie să fie credinţa noastră.
Cananeianca era o femeie păgână care trăia într o ţară păgână. Cine a adus-o pe această femeie păgână la picioarele lui Iisus? Au adus-o necazul şi credinţa ei. În casa ei, femeia avea un necaz mare: o fiică chinuită de diavolul. Iar în sufletul ei avea credinţa tare că numai singur Iisus o poate ajuta. Aşa trebuie să fie, iubite cititorule, şi credinţa noastră. Şi noi trebuie să avem o credinţă vie şi lucrătoare care să ne scoată din ţara păcatelor şi să ne plece după ajutorul lui Iisus Mântuitorul. O credinţă ce te lasă sau cu care te laşi să trăieşti în toate păcatele şi năravurile tale cele rele este o credinţă moartă şi de suflet pierzătoare.
Pe femeia cananeiancă a plecat-o după Hristos necazul ce-l avea în casă: fiica ei care se chinuia cumplit cu diavolul. Şi noi avem un astfel de necaz. Diavolul chinuieşte cumplit cu fel de fel de patimi şi năravuri urâte şi pe fiica noastră cea scumpă şi iubită: sufletul nostru. Multe hotare va fi trecut sărmana femeie cananeiancă să-şi poată scăpa fata ei de diavolul. Ea nu putea sta acasă să-şi vadă fetiţa chinuită de diavolul. Şi tu, cititorule, stai liniştit în păcatele tale? Vezi pe diavolul cum îţi chinuieşte sufletul şi nu te mişti? Nu pleci să L afli pe Mântuitorul?
Femeia din Evanghelie ne este apoi de învăţătură nu numai cum a plecat să-L afle pe Hristos, ci şi după cum s-a purtat în faţa Mântuitorului. Citiţi cu luare-aminte Evanghelia de mai sus şi vedeţi la câtă grea încercare a pus Iisus credinţa femeii. Biata femeie plângea şi striga după ajutor, dar Iisus „nu i-a răspuns ei cuvânt“. | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an

Pilda cu talanţii este foarte cunoscută, însă prea puţin înţeleasă şi, mai ales, prea puţin pusă şi trăită în viaţa noastră. În chipul slugilor din evanghelie, cărora stăpânul le-a împărţit talanţii, suntem noi, creştinii, cărora Dumnezeu ne-a împărţit şi ne împarte mulţi şi feluriţi talanţi. Un talant de la bunul Dumnezeu este, spre pildă, şi sănătatea omului, mintea, priceperea. Un talant de la Dumnezeu e şi averea omului. Un talant de la Dumnezeu sunt apoi şi diferitele daruri ce le au unii oameni. Unul are darul de a cânta frumos, altul are dar de a vorbi frumos, unul are dar de a scrie în versuri, altul, de a cânta în violină sau alt instrument etc. Toate acestea sunt daruri primite de la Dumnezeu şi omul e dator să le pună în slujba Domnului şi a mântuirii sufletului său. Nu tuturora li s-au dat pe o măsură aceşti talanţi. Unora li s-a dat numai un singur talant: sănătatea şi mintea; altora (spre pildă, cărturarilor) li s-au dat mai mulţi talanţi. Toţi însă trebuie să „negustorească“ pentru Domnul cu aceşti talanţi şi să scoată din ei dobândă de mântuire sufletească.
O, ce lucru frumos şi, o, ce viaţă minunată ar fi în această lume când fiecare om ar „negustori“ pentru Domnul cu talanţii ce-i are de la El! O, cum s-ar schimba înfăţişarea acestei lumi când – de la ministru, până la primarul din sat – fiecare slujbaş şi ar da seama că slujba lui e un talant cu care trebuie „să lucreze ca pentru Domnul“ şi să-şi dea seama înaintea Domnului despre „negustoria“ sufletească ce a făcut-o cu talantul ce i s-a dat. O, cât s-ar face de buni şi plugarii şi toţi oamenii când toţi talanţii lor ar „negustori“ pentru Domnul! Însă ce vedem noi azi în lume? În toate părţile vedem pe oameni risipind şi îngropând talanţii ce-i au de la Dumnezeu. Ici, iată, un beţiv îşi îngroapă sănătatea, mintea, averea şi sufletul. | Continuare »

Cele două porunci

În porunca iubirii de Dumnezeu şi de oameni zicea Iisus că „se cuprind toată Legea şi toţi proorocii“. În această poruncă se cuprinde şi toată Evanghelia, căci şi Evanghelia nu este altceva decât dragostea lui Dumnezeu-Tatăl şi Fiul, descoperită oamenilor pe pământ. Ca să poţi avea dragoste creştină, adevărată, vie şi lucrătoare, trebuie să cunoşti mai întâi şi să afli mai întâi dragostea lui Dumnezeu-Tatăl faţă de noi, făpturile Lui. Izvorul şi puterea dragostei noastre este Însuşi Dumnezeu, precum aşa de bine a spus acest lucru Apostolul Ioan în cuvintele: „Întru aceasta este dragostea: nu că am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre. Dacă Dumnezeu ne-a iubit, aşa şi noi datori suntem să ne iubim unii pe alţii“ (I Ioan 4, 10-11). „Cine nu iubeşte pe fratele său n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire“ (I Ioan 4, 8). Această învăţătură a dragostei creştine a predicat o neîncetat Iisus Mântuitorul şi pe urmă a întărit-o cu însăşi Jertfa Sa cea sfântă. | Continuare »

Sfântul Nicolae Velimirovici

Cine îşi bate joc de Dumnezeu, de sine îşi bate joc, iar Dumnezeu şi mai mult Se slăveşte. Cine caută să umilească pe cel drept, până la sfârşit pe sine se umileşte, iar dreptul şi mai mult se înalţă. Cine aşează o piatră în calea dreptului se împiedică el însuşi de ea – iar dreptul mai sus urcă şi încă şi mai departe vede. Cine suflă în focul dreptului ca să-l stingă, mai mult îl înteţeşte, iar de stins se stinge al lui.

Pe marea învolburată a acestei vieţi Dumnezeu este stânca de scăpare a drepţilor, de care nelegiuiţii îşi zdrobesc corăbiile lor. Pe marea furtunoasă a vieţii omul cel drept e piatră de poticnire pentru păcătos. Păcătosul o dă la o parte din drumul său şi cade în groapa rămasă în urmă. Cine aruncă praf în vânt orbeşte; cine îngrămădeşte pietre într-un lac se îneacă.
Parcă anume l-a lăsat Dumnezeu pe cel drept slab şi neajutorat în lumea aceasta, ca să dezvăluie şi mai mult tăria Lui şi să aşeze piatră de poticnire în calea puternicilor pământului. De aceea firul celui drept este mai tare decât lanţul celui fără de lege. Tiranul caută să rupă firul celui drept, dar se încurcă în el şi piere.
Satana a vrut să-l piardă pe dreptul Iov, şi l-a ridicat în slavă. Tocmai când părea mai slab, Iov era învingător. Satana a căutat să piardă şi pe Irod, iar Irod nu i s-a împotrivit. Tocmai când părea mai atotputernic, Irod a pierit. Tot lucrul lui Dumnezeu în lumea aceasta pare slab, când de fapt e mai tare ca stelele şi ca oceanul ce tună cu apele sale.

Luaţi aminte şi învăţaţi din cele ce Dumnezeu le-a aşezat faţă în faţă drept potrivnice spre a noastră învăţătură: Moise şi Faraon, David şi Goliat, Iov şi Satana, Ierusalimul si Babilonul, cei trei tineri şi regele Nabucodonosor, Daniel şi Darius, apostolii şi Roma. Dacă înţelegem ce ne dă Dumnezeu a înţelege din pildele acestea, vom striga şi noi de bucurie împreună cu minunatul David: Unii se laudă cu căruţele lor, alţii cu caii lor, iar noi ne lăudăm cu numele Domnului Dumnezeului nostru (Psalm 19, 8). Vom înţelege cu cugetul şi ne vom însuşi cu inima cuvântul Apostolului Pavel: Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari (I Corinteni 1,27). | Continuare »

Sfântul Ioan Gura de Aur

„Ai văzut câtă deosebire este între fiu şi slugi şi în pilda de mai înainte şi în pilda aceasta? Ai văzut cât de mult se aseamănă aceste două pilde, dar şi cât de mult se deosebesc? Şi pilda aceasta ca şi cealaltă arată îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, marea Lui purtare de grijă şi nerecunoştinţa iudeilor. Dar are ceva mai mult decât cealaltă. Vesteşte mai dinainte şi căderea iudeilor şi chemarea neamurilor; în afară de aceasta mai arată câtă nevoie este de o viaţă virtuoasă şi cât de mare e pedeapsa celor ce n-au grijă de purtarea lor.
Si este bine că pilda aceasta vine după cealaltă. Pentru că în pilda de mai înainte Hristos a spus: „Şi se va da neamului care va face roadele ei” (Matei 22, 1-4), în pilda aceasta arată şi cărui neam se va da via; şi nu numai aceasta, ci arată iarăşi şi negrăita purtare de grijă de iudei. In cealaltă pildă se părea că numai înainte de răstignire îi cheamă pe iudei; în pilda aceasta Se sileşte să-i cheme chiar după ce iudeii L-au ucis pe Domnul. Când trebuia să le dea pedeapsa aceea prea cumplită, atunci îi cheamă la nuntă şi-i cinsteşte cu cea mai înaltă cinste. In pilda cealaltă n-a chemat întâi neamurile, ci pe iudei, în pilda aceasta la fel.
Dar după cum în pilda cealaltă atunci a dat altora via când iudeii n-au vrut să-L primească, ci chiar L-au ucis când a venit la ei, tot aşa şi în pilda aceasta, atunci a chemat pe alţii la nuntă când iudeii n-au vrut să vină. Poate fi, oare, o nerecunoştinţa mai mare ca a lor? Să fie chemaţi la nuntă şi să nu vină! Cine n-ar vrea să vină la nuntă, la nunta unui împărat,a unui împărat care face nuntă fiului său?

Poate că cineva m-ar întreba:
– Pentru ce Hristos a vorbit aici de nuntă?
– Ca să cunoşti câtă grijă are Dumnezeu de noi, cât de mult ne doreşte; ca să cunoşti câtă strălucire au cele din împărăţia Sa; că acolo nimic nu-i trist, nimic dureros, ci toate sunt pline de bucurie duhovnicească. De aceea şi Ioan Botezătorul îl numeşte pe Hristos Mire; de aceea şi Pavel spune: „Că v-am logodit unui singur bărbat (II Cor. 11, 2)”; şi iarăşi: „Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică (Efes. 5, 32)”.
– Dar pentru ce spune că mireasa nu-i logodită cu Tatăl, ci cu Fiul? | Continuare »

Ioan MARINI

Câţi nu întorc pe dos sfatul acesta ca să păcătuiască şi să nu se cutremure…Nechibzuinţa, lipsa de cugetare şi băgare de seamă trebuie să fie unul din motivele pentru care oamenii sunt atât de nebuni, încât dispreţuiesc pe Hristos şi resping cu ură harul ce li se oferă. Ah, de-ar tăcea odată patimile lor şi de s-ar linişti, pentru ca astfel înconjuraţi de liniştea solemnă, să-şi arunce privirea asupra trecutului şi să cugete la pieirea neînlăturată care îi aşteaptă! Un om care cugetă ar trebui să fie atât de înţelept, ca să recunoască prostia păcatului şi deşertăciunea tuturor poftelor lumeşti.
Stai pe loc, păcătosule nechibzuit, stai pe loc şi te gândeşte mai înainte de a face ultima săritură în pierzare. Nu arunca sufletul tău pentru un nimic! Îngăduie judecăţii şi minţii tale să-ţi vorbească. Pentru ce trăieşti pe lume? Lasă zgomotul lumii să tacă o clipă şi dă voie sărmanului tău suflet să vorbească cu tine, ca să-ţi vii în fire mai înainte ca să-i pecetluieşti soarta şi să-l arunci în pierzare veşnică. Păcătosule, opreşte-te o clipă! Gândeşte-te, cât mai este timp, la ceea ce-ţi slujeşte ţie spre pace.
Spune şi tu, cum spuneau sfinţii de odinioară: Mai degrabă moartea, dar păcatul nu! Un credincios de demult obişnuia să spună: Eu nu mă tem decât de păcat! Aruncându-ne la picioarele lui Iisus să spunem: | Continuare »

Cornel RUSU, «Casa sufletului tău»

Inima omului poate fi sau un templu sfânt în care să locuiască Domnul Iisus Hristos, sau o casă de necurăţii, o peşteră de tâlhari.
În simplitatea acestei fericiri, Mântuitorul Se referă la păstrarea sfinţeniei sufletului pe temeiul curăţiei lăuntrice a inimii. Ne atrage astfel atenţia că adevărata curăţie sufletească o au numai acei cu inima curată, pentru că întotdeauna adevărata înnoire se face dinlăuntru în afară. La o astfel de curăţenie interioară şi deplină e necesar să năzuiască şi să se silească tot creştinul…

Pe Domnul Iisus nu-L mulţumeşte să avem doar o viaţă frumoasă la suprafaţă, care să fie pricina laudelor omeneşti. El nu vrea morminte văruite frumos pe dinafară, iar înăuntru să fie pline cu oase moarte şi cu toată necurăţia (cf. Mt. 13, 27). Cei ce au doar pe buze Legea Domnului, iar înăuntrul fiinţei lor sunt plini de fiere amară, aceia sunt nişte făţarnici, care caută să placă oamenilor. Pe unii ca aceştia Mântuitorul îi mustră că se îngrijesc doar de partea din afară a blidului, dar înăuntru sunt plini de răpire şi de necumpătare (cf. Mt. 23, 25).

Toată taina mântuirii stă în a ni-L face prieten pe Dumnezeu. Dacă putem crede că e de ajuns a ne „boteza“ în apa ce ne-o oferă oamenii pretinşi credincioşi ai unor culte, fără să-I slujim Domnului cu o inimă curată în Biserica Sa cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească, trăindu-ne Botezul primit în ea, atunci nu dovedim că ne-am împrietenit cu Dumnezeu şi la nimic nu ne va folosi orice altă strădanie. | Continuare »

Preot IOSIF TRIFA, Biblia – Cartea Vieţii

Biblia conţine cea mai uşoară mâncare,
dar şi cea mai grea

Vom spune numai atât – pe scurt – că Biblia, fiind Cartea lui Dumnezeu, trebuie citită cu credinţă, cu rugăciune şi cu ajutorul Duhului Sfânt, Care este Autorul şi Scriitorul ei.
Pe lângă acestea, după cum s-a spus mai înainte, la citirea Bibliei trebuie să ţinem seama de un lucru: Biblia este o Carte pe care o poate înţelege oricine. Ea cuprinde o hrană uşoară, pe care o pot primi şi copiii.
În acelaşi timp însă, în Biblie sunt şi mân-căruri duhovniceşti mai grele, pe care nu le pot lua decât „oamenii mari“. Astfel de mâncăruri nu sunt pentru toţi.
De câte ori vei da peste un loc greu din Biblie, să zici: Asta-i o mâncare prea grea pentru mine! Şi să treci mai departe, căci, slavă Domnului, avem aici, în Cartea aceasta, mâncare destulă.

Însă, durere! Foarte mulţi creştini, care intră în şcoala cea mare a Bibliei, tocmai în greşeala aceasta cad: se opresc tocmai în locurile cele grele, pe care le răstălmăcesc spre pierzarea lor. Băgăm de seamă că şi aceasta este o ispită a diavolului. Eu m-am gândit în mine că astfel de creştini sunt ca omul care s-a apucat să mănânce peşte. Acesta, având masa încărcată cu peşte gras şi frumos şi hrănitor, se apucă să aleagă numai pe cel cu oase. El flămânzeşte ciugulind pe oasele unui peşte, în loc să se hrănească din hrana cea bogată ce-i stă înainte.

Exact aşa sunt şi unii creştini, cititori în Biblie. Biblia stă în faţa lor cu hrană multă şi uşoară. Ei însă aleg peştele cu oasele cele mai multe. Ei se încâlcesc în aceste oase şi flămânzesc lângă ele, în loc să se hrănească cu hrana cea bogată care le stă înainte. | Continuare »

Părintel Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an

Ce vrea să ne înveţe evanghelia aceasta? Nu cumva să credeţi că ne-ar învăţa evanghelia că toţi bogaţii trec în iad şi toţi săracii dobândesc raiul (sunt şi între săraci atâţia beţivani, suduitori şi prăpădiţi). Nu avuţia l-a trecut pe bogatul din evanghelie în iad, ci l-a trecut inima lui cea rea şi împietrită.
Bogatul din evanghelie este pus înaintea noastră ca învăţătură să băgăm de seamă că avuţia, dacă apucă a ne stăpâni ea pe noi, se face o piedică pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Pe unii avuţia îi trage în spinii grijilor şi ai alergărilor trecătoare (Luca 18, 20), pe alţii îi bagă în boala zgârceniei şi, iarăşi, pe alţii, ca pe bogatul din evanghelia de mai sus, îi aruncă şi îi îneacă în valurile desfătărilor, beţiilor şi plăcerilor. Pentru acestea zicea Iisus că „anevoie vor intra bogaţii în Împărăţia lui Dumnezeu“ (Marcu 10, 22). | Continuare »

Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa

Dacă revedem cu ochii minţii Evangheliile şi Epistolele care se citesc în Biserică la slujbele din decursul unui an liturgic, vom vedea că adeseori problema bogaţilor şi a bogăţiei revine adesea în învăţătura lui Iisus. În Evanghelie avem pilda despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, avem întâlnirea lui Iisus cu tânărul bogat, iar în Epistola Sfântului Iacov găsim o adevărată izbucnire împotriva celor bogaţi, nemilostivi şi snobi.

Oare de ce atâta preocupare pentru cei avuţi şi averile lor? De ce, de atâtea ori, Mântuitorul se întristează că cei bogaţi nu vor intra în împărăţia cerurilor şi de ce bogăţia este o piedică în calea mântuirii?
Dumnezeu a făcut lumea şi a binecuvântat-o. Nimic din creaţie nu a fost rău înainte de căderea omului în păcat. După fiecare zi de creaţie, Sfânta Scriptură spune: „Şi Dumnezeu a văzut că este bine“. Aşadar, toate lucrurile lumii acesteia sunt binecuvântate şi toate ar trebui să contribuie la bucuria şi mântuirea omului, căci toate i-au fost dăruite lui. Ar trebui ca un om, cu cât posedă mai multe lucruri, cu atât să fie mai aproape de Dumnezeu. Însă după căderea protopărinţilor noştri în păcat, toată firea a decăzut şi de atunci întreaga creaţie suspină după mântuire: „Căci ştim că întreaga fire suspină până acum în durere, aşteptând mântuirea” (Romani 8,22).
Cum prin blestem divin omul trebuie să-şi agonisească pâinea cu sudoarea frunţii, mulţi caută să adune bogăţii pentru a scăpa de grija zilei de mâine. Din nefericire, bogatul uită că tot ce are îi este dat pentru scurtă vreme în vederea unei drepte administrări şi nu spre desfătarea josnică a trupului în detrimentul sufletului. El crede că toate sunt ale lui pentru veşnicie, nu-i pasă de cel sărac şi flămând şi uită că fiecare clipă îl apropie de moarte, care nu caută nici pe bogat, nici pe sărac, nici pe tânăr, nici pe bătrân. El socoteşte că toate i se cuvin, că le-a creat el şi nu că Dumnezeu este singurul Creator. | Continuare »

Sfântul Nicolae Velimirovici, Predici (la duminica a 24-a după Rusalii)

Când raza de soare atinge piatra, piatra începe să strălucească. Când flacăra atinge o candelă stinsă, candela începe să ardă. Când magnetul atinge fierul, fierul se magnetizează. Când o sârmă electrică atinge alta sârmă, se electrizează amândouă.
Toate aceste fenomene fizice sunt o icoană, sau o pildă a fenomenelor duhovniceşti. Tot ce se întâmplă în afară este doar o imagine a ceea ce se petrece înlăuntru. Toată natura este un vis faţă de conştiinţa lăuntrică, şi ca un basm faţă de înţelegerea sufleteasca. Sufletul e conştiinţa trupului, iar conştiinţa sufletului e Dumnezeu. Când Dumnezeu se atinge de suflet, sufletul primeşte viaţă si vedere. La fel se întâmplă cu trupul când e atins de suflet. De la suflet primeşte trupul lumină, căldură, magnetism şi electricitate, vedere si auzire şi mişcare. Iar când sufletul se desparte de trup, toate acestea se pierd.

Sufletul primeşte de la Dumnezeu o lumină aparte, căldură, magnetism si electricitate, vedere si auzire şi mişcare, şi toate acestea sunt pierdute când sufletul se desparte de Dumnezeu. Un trup mort este întruchiparea unui suflet mort, a unui suflet despărţit de Dumnezeu. | Continuare »

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an
EVANGHELIA DUMINICII A 18-A DUPĂ RUSALII, (Pescuirea minunată)

Plină de adânci învăţături sufleteşti este această Evanghelie. Vom căuta să arătăm câteva.
„Ieşi de la mine, că om păcătos sunt, Doamne!“ – a zis Simon Petru, căzând cu spaimă la picioarele Domnului. Să luăm aminte, că un adânc înţeles sufletesc este în această cădere. Taina mântuirii noastre sufleteşti stă tocmai în această recunoaştere a stării noastre păcătoase care să ne aplece la picioarele Domnului, la Crucea Lui.

Cea dintâi condiţie a mântuirii sufleteşti e să-ţi simţi ticăloşia sufletească în care trăieşti. Nu e pierdut cel păcătos, ci acel care nu simte păcatul. Simţirea păcatului, simţirea stării noastre păcătoase trebuie să ne aplece şi pe noi la picioarele Domnului Iisus, la Crucea Sa, cu vorbele: „Om păcătos sunt, Doamne“. Adică „ne cunoaştem şi noi, Doamne, că suntem păcătoşi, nevrednici de ajutor, vrednici de osândă, de pedeapsă, de pieire, dar totuşi cădem în faţa Ta şi cerem mila Ta“. | Continuare »

Numai prin darul şi harul Duhului Sfânt putem păstra darul de biruitori

Am vorbit mai înainte despre Jertfa Crucii Mântuitorului şi despre legătura ce trebuie să o avem prin această Jertfă, clipă de clipă, cu Dumnezeu, cu Mântuitorul, cu Cerul de Sus. Însă această legătură nu se poate câştiga şi păstra decât cu darul şi harul Duhului Sfânt. Prin Duhul Sfânt lucrează Dumnezeu Tatăl, prin Duhul Sfânt lucrează şi Mântuitorul, Duhul Sfânt este Izvorul darurilor. Prin Duhul Sfânt ne vin darurile Jertfei de pe Cruce. „Duhul pe Care Îl voi trimite de la Tatăl – zicea Iisus – va lua din al Meu şi va vesti vouă“ (Ioan 16, 13). Fără darul şi harul Duhului Sfânt nu este nici biruinţă, nici mântuire.
Despre Duhul Sfânt se vorbeşte mult şi în multe feluri în Sfintele Scripturi. Dar poate cea mai nimerită icoană a Duhului Sfânt este cea de la Iezechiel, cap. 37:
„Fost-a mâna Domnului peste mine şi m-a dus Domnul cu duhul – zice proorocul Iezechiel – şi m-a aşezat în mijlocul unui câmp plin de oase omeneşti… Şi mi-a zis Domnul: … «Prooroceşte asupra oaselor acestora şi le spune: Oase uscate, ascultaţi Cuvântul Domnului! Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu oaselor acestora: iată Eu voi face să intre duh în voi şi veţi învia… Şi când am proorocit, iată că s-a făcut un vuiet şi o mişcare şi oasele au început să se apropie os la încheietura sa… şi iată erau pe ele vene şi crescuse carne şi pielea le acoperise pe deasupra, iar duh nu era în ele. Atunci mi-a zis Domnul: «Fiul omului, prooroceşte duhului… şi spune: Duhule, vino din cele patru vânturi şi suflă peste morţii aceştia şi vor învia! Deci am proorocit eu, cum mi se poruncise, şi au intrat în ei duhul şi au înviat şi o mulţime multă de oameni s-au ridicat pe picioarele lor»“.
Citiţi pe larg la Iezechiel cap. 37, vers. 1–11 (imaginea alăturată arată această minune). Nicăieri n-am găsit în Biblie un loc mai potrivit pentru Oastea Domnului, decât acesta, în care se vorbeşte despre o oaste înviată din morţi prin suflarea Duhului Sfânt. E parcă acest loc anume făcut pentru cei din Oastea Domnului.
Noi suntem oasele şi „morţii“ care zăceam prin văile acestei lumi.
Toţi eram ca nişte morţi ce trăiam (Apocalipsa 3, 1). Toţi eram nişte oase goale şi uscate de orice viaţă. Binecuvântată să fie clipa când Vântul cel Ceresc a început să sufle peste noi şi hotarele vieţii noastre! El ne-a trezit, El ne-a pus în picioare. El ne-a dat o viaţă nouă.
Însuşirea şi puterea Duhului Sfânt tocmai acestea sunt: viaţa, o viaţă nouă, o trezire, o înviere la o viaţă nouă. Oriunde S-a arătat şi Se arată Duhul Sfânt, El a făcut şi face un mare răsunet, El face o zguduire, o schimbare din temelie a vieţii, El face o înviere la o viaţă nouă. Oriunde se arată puterea Duhului Sfânt, se face o minune ca aceea din imaginea alăturată. | Continuare »

NICOLAE  STEINHARDT,  Cuvânt la convorbirea lui Iisus cu Nicodim

Lui Nicodim, Domnul îi vorbeşte ca unui om inteligent şi cult. Îl califică „învăţător al lui Israel”. Drept care nu recurge la parabole ori la pilde clare ori la grăiri sfătoase, ci îi dezvăluie pe nepusă masă (cum ar veni) tainele finale şi principiile de căpetenie ale noii Legi.

Ca pentru o faţă bisericească şi ca pentru un profesionist, atacă nemijlocit partea practică a problemei în cauză; înseşi procedeele şi condiţiile sine quibiis nan ale mântuirii. Tonul e grav, de explicaţii lesnicioase nici pomeneală.

S-ar zice că Domnul urmează preceptul de mai târziu al lui Thomas More: I trust I make myself obscure, ce se tălmăceşte (cum mai potrivit nu se poate pentru convorbirea dintre Iisus şi musafirul său nocturn): trag nădejde că nu-s uşor de înţeles, că îţi dai seama -tu, cel căruia mă adresez – de complicaţia şi greutatea subiectului ce abordăm, de încrederea ce-ţi dovedesc expunându-ţi nu gânduri convenţionale în cuvinte oarecare, ci frământările cugetului meu celui mai intim, mai nedesluşit. Aşa şi Mântuitorul nu vrea să-l cruţe pe fariseu, să-l menajeze, să-i îndruge vorbe
degrabă inteligibile, să-l amăgească a crede că-i împărtăşeşte adevăruri simple, să-l cucerească în doi timpi şi trei mişcări. | Continuare »

Traian Dorz

…Către multe primejdii şi vârtejuri pierzătoare ne duc adesea paşii noştri, firea noastră, slăbiciunile şi nepriceperea noastră, dacă nu avem grijă să facem în toată vremea tot felul de rugăciuni şi cereri.
Şi să veghem la aceasta cu mulţumiri (Efes. 6, 18).
Totuşi, suflete slab, oriunde te-ai afla, oriunde ai fi alunecat, – strigă către Domnul Iisus!…
Chiar dacă toţi diavolii ruşinii şi fricii luptă să te oprească, roagă-L pe Domnul să te izbăvească.

Cheamă în ajutorul tău rugăciunile Maicii Domnului şi ale părinţilor plăcuţi Lui, iar Domnul te va izbăvi… şi nu te va mai spune nimănui, căci El este Cel Bun (Ioan 8, 11).

…Nu nesocoti mijlocirea rugăciunilor Maicii Domnului, căci pe ea, care a făcut voia lui Dumnezeu, Dumnezeu totdeauna o ascultă (Ioan 9, 31) şi vei avea totdeauna belşug de ajutor.

Ioan Capătă

O datorie sfântă la care ne obligă nu numai cuvântul lui Dumnezeu, ci şi bunul simţ duhovnicesc

Pentru ca să înţelegem că datorăm respect şi iubire Maicii Domnului, credem că nici n-ar mai fi nevoie să alergăm la toate textele biblice care ne amintesc această datorie sfântă. Căci însăşi dragostea lui Dumnezeu din inimile noastre, precum şi bunul simţ duhovnicesc trebuie să ne dea încredinţarea aceasta. Şi cum nu vom cinsti şi iubi pe aceea pe care îngerul a numit-o cea mai binecuvântată între femei (Luca 1, 28), prin care Domnul a luat trup, care L-a purtat pe braţele ei sfinte, L-a alăptat şi L-a îngrijit cu cea mai duioasă şi mai adâncă iubire, care păstra cu fior în inima ei, cuvintele îngerului, ale Elisabetei, ale păstorilor şi ale magilor, ale bătrânului Simeon şi ale proorociţei Ana cu privire la El, care L-a urmărit cu dragoste îngrijorată în cursul anilor de propovăduire, care a simţit mai adânc şi mai sfâşietor decât toţi, în zilele răstignirii, ascuţişul „săbiei“ despre care îi vorbise bătrânul Simeon, care a stat neclintită lângă Cruce în mijlocul ocărilor şi batjocorilor mulţimii şi care acum se bucură în slavă lângă Fiul ei.
Ştim că în legătură cu sfânta datorie a cinstirii Maicii Domnului, s-au făcut câteodată – şi poate se mai fac pe ici pe colo – şi unele greşeli. Astfel, dintr-un exces de râvnă şi dragoste, unii au căzut în greşeala de a-i aduce Maicii Domnului o închinare ca lui Dumnezeu, aşa numita închinare latreutică. Biserica a osândit însă, întotdeauna astfel de excese (cum a fost, spre exemplu, secta coliridianilor, o sectă din Arabia – sau Agaria, lângă Marea de Azov – pe la sfârşitul veacului al IV-lea d. Hr., pe care Biserica i-a osândit, pentru că se închinau Maicii Domnului ca unei persoane dumnezeieşti. Căci Biserica menţinându-se pe temelia Scripturii, învaţă că trebuie să o cinstim pe Maica Domnului, ferindu-ne însă de a o adora ca pe o persoană dumnezeiască. | Continuare »

Sfântul Ioan Gură de Aur

Precum un bărbat iubitor de pustie, ajuns într-un loc cu dumbravă, la umbra copacilor, la chemările păsărilor şi la răcoarea apelor, îşi simte lină şi netulburată cugetarea minţii şi se arăta cu fire blândă către toţi oamenii, aşa şi noi, în zilele trecute, fiind mângâiaţi de suflarea Duhului, cea blândă, vă vorbeam vouă despre milostenie.
Iar când Evanghelia ne vorbeşte despre nebunia lui Irod, înverşunarea femeilor, ospăţul bărbaţilor nebuni şi masa cea pângărită, darul cel fără de lege, lucrul cel necuvios şi îngroparea trupului preacinstit, simt că mă fac alt om, fiindcă încremenit mă simt, iubiţilor, când, înaintea mea, aduc faptele făcute de Irod, de este îngăduit a le numi fapte şi nu ucideri, ale celui ce a făcut nişte fapte ca acestea. Că, zice Evanghelistul Matei: „În vremea aceea, a auzit tetrarhul Irod despre faima lui Iisus. Şi a zis slujitorilor săi: Acesta este Ioan Botezătorul, el s-a sculat din morţi, şi de aceea, se fac minuni prin el” (Matei 14, 1-2).  Mărturiseşte uciderea Proorocului şi nu poate minţi, că a ştiut, pe cel ce l-a omorât, că este Prooroc şi bărbat drept.

Că de nu ar fi cunoscut acest lucru, ar fi zis că el s-a ridicat din morţi şi pentru aceasta se fac minuni printr-însul. Şi, pentru care pricină a ucis pe Prooroc? Pentru cã acesta a fost propovăduitorul adevărului. Şi voia prin vădire şi mustrare, sã curme fapta cea fără de lege şi sã fie, precum i se cădea ca împărat, păzitor poruncilor lui Dumnezeu, el, care, prin sminteala cea desfrânata a dulceţilor, strica legile. Că acela este împărat, care dă legi cu dreptate, împlinindu-le, mai întâi, el însuşi, iar nu schimbându-le. | Continuare »