Comori Nemuritoare

Traian DORZ

Îndură-Te, o Doamne,
de toţi ai Tăi, mereu,
dar şi mai mult Te-ndură
de cei ce plâng mai greu!

Aproape fii, o Doamne,
de toţi cei asupriţi,
dar fii şi mai aproape
de cei mai greu loviţi.

Cu milă caută-i, Doamne,
pe toţi câţi sunt pierduţi,
dar şi mai mult pe-aceia
ce-s mai adânc căzuţi.

Şi mângâie-i cu milă
pe toţi cei amărâţi,
dar şi mai mult să-i mângâi
pe cei mai doborâţi.

Pe toţi ascultă-i, Doamne,
şi scapă-i Tu degrab,
dar şi mai grabnic scapă-l
pe cel bolnav şi slab.

De Tine toţi au lipsă,
dar dintre toţi câţi pier
mai mult au cei ce singuri
şi părăsiţi Te cer!

Traian Dorz (din vol. Cântări Îndepărtate)

Acolo unde-afla-mi-voi odihnire,
un veşnic Mai va înflori mereu,
cu cald veşmânt de cântec şi iubire,
acoperind cu drag mormântul meu.

Acolo liliecii albi în floare
şi trandafirii roşii vor vorbi
mereu că dragostea nemuritoare
de jertfă nu se poate despărţi.

De veţi afla acest mormânt vreodată,
– mergând la el, să v-amintiţi mereu,
căci va grăi-n tăcerea-i necurmată
de tot ce-a spus odată graiul meu.

Venind acolo sufletul ce-şi duce
a vieţii singuratice poveri,
simţi-va-n gândul odihnit sub cruce
a Duhului duioase mângâieri.

Gândind acolo singur în tăcere,
va şti cum să privească la pământ,
ce clipă-i singuratica durere
şi ce vecie-i al unirii cânt.

Veniţi acolo, dragi mulţimi plăcute,
căci şi-n mormânt vă voi iubi, dorind
să simt cântări şi lacrimi cunoscute
şi duhul dragostei dintâi trăind…

Cântaţi acolo-n dragostea-nfrăţirii
şi-n neschimbatul primul legământ
cântarea neuitată a iubirii
ce şi-n pământ, şi-n Cer doresc s-o cânt!

Eu voi cânta cu voi Acest Scump Nume,
simţi-mă-veţi alăturea cântând,
căci pentru El eu am trăit pe lume
şi pentru El nu voi muri nicicând.

Traian DORZ

Doresc deplina biruinţă
asupra vieţii de păcat,
ca-n clipa cercetării Tale,
în voia Ta să fiu aflat.

Doresc cununa curăţiei
pe suflet pururea s-o port,
până când glasul Tău sfărma-va
al ţărnei mele şubred cort.

Doresc la capătul sfinţirii
pe drumul vieţii greu şi lung,
schimbat în Chipul Slavei Tale,
Iisuse, fericit s-ajung.

Doresc c-un dor cum nu e altul
mai sus de cerul străveziu,
în veci să-Ţi pot privi mărirea,
Iisuse, când va fi să viu.

Doresc…
dar pentru toate-acestea,
eu nu am nici un dar ascuns
decât o inimă smerită,
Iisuse, oare-o fi de-ajuns?

Traian DORZ

În Templul Credinţei străbune
Hristos ne-a dorit luminoşi,
Cuvântul curat să-I răsune
spre fii şi mai buni credincioşi.

În Templul Credinţei primite
e jertfa şi-avutul lăsat,
viaţa şi pilda sfinţite
spre noi de la cei ce-au plecat.

În Templul Credinţei curate
frumos şi cinstit să trăim,
cât inima simte şi bate
mai cald şi mai nalt să iubim.

În Templul Credinţei divine
mereu Adevărul trăind,
în căi şi-n credinţe străine
nicicând nu cădem, priveghind.

În Templul Credinţei păstrate
din moşi şi strămoşi luminos,
Stăpân ascultat întru toate
luptăm să rămână Hristos!

Era în ziua Cincizecimii,
– un Praznic Mare şi Sublim,
curgeau şuvoaiele mulţimii
din neamuri, spre Ierusalim…

În nesfârşit convoi, mulţimea,
din vale, dinspre Ierihon,
venea, venea ca să se-nchine
în templul pus de Solomon…

Azi într-o casă se-adunară
cei unsprezece-nvăţăcei
şi uşile le încuiară
de frica celorlalţi iudei.

De-odat’ aud din cer un sunet
ca vâjâitul unui vânt
şi casa se umplu cu tunet
de fulgerul Duhului Sfânt…

Şi-a fost văzut cum Se-mpărţeşte
deasupra lor în limbi de foc
şi Duhul Sfânt cum îi sfinţeşte
pe câţi erau în acel loc. | Continuare »

de Traian DORZ, din «Cântările Roadelor»

De lângă Locul Mângâierii,
Te-ai înălţat spre zări cereşti,
desăvârşit se împlinise
tot ce veniseşi să-mplineşti.

În urmă-Ţi rămâneau trimişii
încredinţaţi de tot ce-ai spus,
să-Ţi meargă martorii-Nvierii
din Răsărit până-n Apus.

Priveau îndureraţi Plecarea,
dar fericiţi, Nădejdea lor,
nemângâiaţi de-această clipă,
dar răsplătiţi de Viitor.

Le rămăsese Adevărul,
mai aşteptau Puterea Sa, –
şi-apoi, mergând, schimba-vor lumea
prin jertfa lor şi Jertfa Ta.

Privind Nălţarea Ta, Iisuse,
şi harul Tău făgăduit,
având Credinţă şi Nădejde,
şi Dragoste – au biruit.

Privim şi noi a Ta Nălţare
şi credem în Venirea Ta,
Biserica întreagă-n luptă
a suferit şi-a-nvins prin Ea!

Traian DORZ

Toţi eroii noştri
şi martirii sfinţi
i-a vândut vreun Iuda
pe murdari arginţi.

Pe-orice suflet mare
care l-am avut
s-a aflat vreun Iuda
care l-a vândut.

Pe Mihai, la Turda,
pe Tudor, ca el,
Horea
şi Iancu
au pierit la fel.

Căci a fost un Iuda
şarpe odios
care-a mers
să-i vândă
ca şi pe Hristos.

*

Blestemat să fie cel ce vinde-un sfânt,
spânzurat să moară, fără de mormânt.

Fugă ca de-un monstru cine-l va vedea,
focul veşnic ardă-i viţa lui cea rea!

Lidia Hamza

Lumină, lumină, lumină…
Prind zarea cu ochii mei noi
C-ai pus peste ei sfânta-Ţi tină
Şi văd, drag Iisus, cu-amândoi.

„Să văd!“ – Ţi-am cerut cu credinţă
Şi-n Tine nădejdea mi-am pus.
Şi-ntreaga mea neputinţă
Se-mbracă-n lumină de sus.

Ce dulce e voia-Ţi divină
Şi drumul îngust, ce frumos,
Când uns-ai pe pleoapa-mi lumină
Tu, Soare în veci luminos!

Îmi vine să zbor către Tine
Şi zarea în braţe s-o strâng
Că azi înţeleg cât de bine,
Pe cruce-i cu Tine să plâng.

Că azi nu sunt singur pe lume
şi nu sunt străin pe pământ
Ci-n suflet cu sfântul Tău Nume
Şi-n pleoape cu dorul Tău sfânt.

O, dulce Lumină cerească,
O, sfântă vedere de sus…
Pe faţa-mi de lut strălucească
Pe veci, voia Ta, drag Iisus!

Traian DORZ

O, semnul Lui… când vine-n zbuciumare
răspuns îndelungatei rugăciuni,
e marea,
sfânta,
unica salvare
corăbiei cuprinse de furtuni.

O, când apare-n ceasul chinuirii,
la grelele răscruci de aşteptări, –
e farul strălucit al mântuirii
în bezna neştiutelor cărări!

O, semnul Lui e fulger ce-n primejdii
îţi sparge nori şi ziduri de mormânt
şi în adâncu-amar al deznădejdii
lumină-aduce sufletului frânt.

E duhul, focul care izbucneşte
în glas atunci când vorbele aprind,
e strălucirea sfântă ce pluteşte
pe faţa fericitului murind.

O, semnul Lui e liniştea deplină
sub mâna-nverşunaţilor duşmani,
când poţi goli cu inima senină
paharul voii sfinte-n Ghetsimani.

Şi e puterea harului ce-aprinde
avântul sufletului dezrobit,
când, renăscut, aripile-şi întinde
din lut spre cerul care l-a primit. | Continuare »

Tu eşti ca fântâna cu cumpănă grea
La care-şi astâmpără setea drumeţii
Când vin către Tine, se-apleacă şi bea,
Şi-şi vindecă toată asprimea vieţii.

Tu eşti ca fântâna cu apele reci,
Curate şi limpezi, şi dulci spre oricine,
Ce stâmpără plânsul oricui până-n veci,
Dar umple de sete şi dor după Tine.

O, Tu eşti Fântâna, dar undele ei
Şi-astâmpără sete, şi setea aprinde!
În veci setea lumii se stinge-n acei
Ce bând, setea sfântă de Tine-i cuprinde.

O, dulce Fântână cu unde de foc,
Căutările lumii le arde în mine
Şi arşiţei vieţii, Tu pune-i în loc
Cereasca şi dulcea căutare de Tine.

O, dulce Fântână, din ciutura Ta,
Potir cu mireasmă de Trup și de Sânge,
Astâmpără-n mine-nsetarea cea grea
Și-n juru-Ți pe toți însetații ne strânge.

Lidia Hamza