„NU ESTE BINE SĂ FIE OMUL SINGUR!”

Zaheu_25Vorbirea fratelui Traian Dorz
la o nuntă din Bihor – 1 martie 1981

S-a citi aici despre întâlnirea lui Zaheu cu Mântuitorul. Nu era întâmplare. Nici o întâmplare nu este întâmplătoare. Dumnezeu rânduise această întâlnire. Şi nu numai Zaheu a fost acolo un om care avea nevoie să se întâlnească cu Hristos.

Ne închinăm în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Noi suntem un popor creştin. De la naştere, poporul nostru s-a născut creştin. Poporul nostru nu s-a încreştinat după ani, după secole de păgânism, ca alte popoare. Faţă de poporul nostru, Dumnezeu a avut o milă, o bunătate, o grijă deosebite. De la naşterea noastră din părinţii noştri trupeşti şi din cei sufleteşti, din Cuvântul şi din Duhul lui Dumnezeu, noi ne-am născut creştini. Mărturisim dreapta noastră credinţă, care a cuprins căsătoria, nunta, printre cele şapte Taine ale ei, [aceasta fiind] considerată sfântă nu numai din Cuvântul lui Dumnezeu, ci din toate învăţăturile care ne-au rămas nouă de la părinţii noştri drept-cre¬dincioşi şi care au lăsat pe tot întinsul patriei noastre semnele marii lor credinţe şi ale adâncii lor încrederi în Dumnezeu.
Am fost aşezaţi aici de înţelepciunea lui Dumnezeu şi de lucrarea cea tainică a Lui, care a rânduit viaţa nu numai fiecărui om şi fiecărei familii, ci fiecărei naţiuni.
Am fost aşezaţi la răscrucea asta a istoriei şi a geografiei, în care n-am avut, de-a lungul istoriei poporului nostru, nici un aliat adevărat şi statornic, decât pe Dumnezeu. Părinţii noştri au simţit aceasta, că peste poporul nostru şi peste acest pământ sfânt, presărat cu morminte şi cu dovezi ale dragostei şi credinţei lor, au trecut la fel de sălbatici şi prietenii, şi vrăjmaşii. Şi numai Dumnezeu a fost Singurul lor aliat. În cele mai grele împrejurări, părinţii noştri şi-au îndreptat inima şi gândurile spre Dumnezeu şi au spus: „Doamne, nu mai avem pe nimeni! Toţi cei care ne-au promis ajutorul ne-au trădat. Toţi cei care s-au fălit că sunt prieteni ne-au înşelat. Şi, la vremea celei mai cumplite răscruci din viaţa noastră, ne-au părăsit.”
Marii noştri înaintaşi, aceia care şi-au pus viaţa în joc pentru apărarea fiinţei poporului nostru, au spus prin glasul lui Ştefan cel Mare: „Eu nu apăr aici numai existenţa şi fiinţa neamului meu, ci apăr aici credinţa în Iisus Hristos!”. | Continuare »

MULŢUMIREA CĂTRE DUMNEZEU

MULŢUMIREA CĂTRE DUMNEZEU

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de la Săucani – octombrie 1980

(…) Ne aducem aminte de cei zece leproşi pe care, la fel, Domnul i-a vindecat din una dintre cele mai cumplite şi mai cutremurătoare boli care pot exista pe lumea aceasta… (când carnea omului putrezeşte stând [el] în picioare şi umblând pe picioare). Şi când Dumnezeu i-a vindecat pe toţi zece şi numai unul s a întors să I mulţumească.
Ce mult dorea Domnul să-i vadă pe toţi!
N-avea El nevoie de mulţumire, că El n-a făcut binele pentru mulţumire, cum nu face nici azi binele pentru mulţumirea celor credincioşi, a celor puţini care sunt credincioşi, ci îl face pentru toţi oamenii, chiar dacă sunt atât de mulţi care nu-I mulţumesc niciodată lui Dumnezeu pentru că pot să strângă din grădină sau din holdele lor sau pentru că la sfârşitul muncii pot să încaseze un salar bun.
Sau pentru atâtea binecuvântări!…
Sau pentru că li se naşte un copil sănătos…
Sau pentru că li se vindecă o vită bolnavă!
Sau pentru că sunt ajutaţi într-un ceas greu…
Sau pentru că sunt salvaţi de accidente şi nenorociri!
Sau pentru că, lucrând în locuri primejdioase, Dumnezeu face să nu li se întâmple niciodată o nenorocire!…
Sunt aşa de puţini care-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru astfel de stări şi, cu toate acestea, Dumnezeu e bun şi le dă tuturor – şi celor nemulţumitori, şi celor răi – binecuvântările şi binefacerile Sale, aşa cum spune în Evanghelie: „…ca să fiţi fiii Tatălui vostru Care este în ceruri, căci El face să cadă ploaia Sa şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi. Şi face să răsară soarele Lui şi peste cei buni, şi peste cei răi”. El face să se reverse binecuvântarea Sa şi peste cei mulţumitori, şi peste cei nemulţumitori. | Continuare »

Tămăduirea celor zece leproşi

Tămăduirea celor zece leproşi

EVANGHELIA DE DUMINICĂ Se cheamă a celor zece leproşi. Ea ne spune că Iisus a tămăduit zece oameni care purtau o boală înfricoşată. Dar dintre aceşti zece tămăduiţi, numai unul şi-a adus aminte să-I mulţumească lui Hristos pentru darul tămăduirii.
„Ceilalţi unde sunt?”, a întrebat Iisus şi a mustrat pe aceia care uitaseră binefacerea.
Ce vrea să ne înveţe această evanghelie? Să-I mulţumim neîncetat lui Dumnezeu pentru darul cel scump şi nepreţuit al sănătăţii şi priceperii, pentru câştigarea sănătăţii pierdute, pentru sporul şi ajutorul ce-l dă sufletului nostru şi lucrului mâinilor noastre. Să băgăm însă de seamă că noi prea mult şi de prea multe ori uităm această învăţătură a evangheliei.
Dacă Hristos S-ar pogorî azi pe pământ şi într-o duminică ar intra într-una din bisericile Sale şi-ar vedea-o aproape goală, ar întreba şi azi: „Dar ceilalţi unde sunt?” – adică: „De ce n-au venit aici să mulţumească pentru darul şi ajutorul ce l au avut de la Mine o săptămână întreagă?”.
„Ceilalţi unde sunt?”, ar întreba apoi despre aceia pe care i-a scăpat cu viaţă din focul războiului şi care au uitat a mulţumi cu facerea de fapte bune.
Avem noi românii o sucă tare urâtă. Şi anume, de câte ori dobândim ceva sau scăpăm cu bine din vreun necaz, alergăm la aldămaş, adecă nu la rugăciune şi biserică, ci la birt şi băutură.
La noi, românii, să beau atâtea aldămaşuri, încât, dacă nu mai mult, apoi de bună seamă, cu câţi bani se bagă în ele, ar putea trăi şi s-ar putea încălţa şi îmbrăca toate văduvele şi toţi orfanii noştri de război.
Ascultând dar evanghelia de duminică, să ne dăm seama despre datoria ce o avem de a-I da neîncetat mulţumită lui Dumnezeu cu rugăciuni şi fapte bune – nu cu păcate.

Tâlcuitor, «Lumina Satelor» nr. 3 / 29 ian. 1922, p. 3

La mormântul lui Mihai Eminescu

La mormântul lui Mihai Eminescu

Traian DORZ, ISTORIA UNEI  JERTFE vol 4, pg. 511

Şi fiindcă tot eram aici, foarte aproape de cimitirul Belu, unde ştiam că este mormântul marelui poet Eminescu, pe la care nu fusesem de mulţi ani, am mers să-l mai vedem.
Am trecut pe lângă toate celelalte morminte cu nume cunoscute, ale unora dintre cei mai aleşi scriitori ai neamului nostru şi am ajuns la mormântul frumosului luceafăr al poeziei noastre vii. Era acoperit cu flori verzi şi proaspete, ca şi mormântul părintelui Oastei noastre vii.
– Ce-i aducem noi acestui suflet mare, am zis eu, dacă am venit acum pe neaşteptate aici lângă odihna lui zbuciumată? Flori văd că are destule şi văd că mulţi îi aduc flori. Noi să-i aducem ceea ce cred că îi aduc puţini sau poate nimeni. Să-i aducem rugăciunile şi lacrimile noastre.
Şi cu cea mai profundă iubire înlăcrimată, participantă la suferinţa, la dragostea şi la jertfa lui aduse pe altarul frumuseţii şi poeziei adevărate, am aşezat în faţa mormântului lui Mihai Eminescu lacrimile noastre. Şi în faţa Tronului lui Dumnezeu rugăciunile noastre cele mai fierbinţi pentru odihna şi mângâierea în lumea cealaltă a sufletului său atât de zbuciumat în lumea asta.

O ÎNTREBARE

O ÎNTREBARE

Părintele Vasile Ouatu, ostașul jertfirii de sine, pg. 335-340

„În mijlocul vostru stă Acela pe care voi nu-L cunoaşteţi” (In 1, 27)

Dragul meu frate, cunoşti tu oare pe Domnul Iisus?
Iată o întrebare asupra căreia tu trebuie să te opreşti o clipă, să te gândeşti cu toată seriozitatea şi să-ţi dai un răspuns hotărât. O, de L-ai cunoaşte cu adevărat… câtă fericire se va revărsa asupra sufletului tău zbuciumat şi frământat!… Ştiu – şi parcă te aud spunându-mi: „Desigur că-L cunosc, că doar sunt creştin!”. O, de-ar fi aşa!… Dar ia gândeşte-te bine, ce fel de cunoaştere ai tu? Nu cumva ea este numai o umbră de noapte întunecoasă?
Deschizând Cartea lui Dumnezeu, vedem că nu toţi oamenii L-au cunoscut cu adevărat. Cei mai mulţi au avut o cunoaştere cu totul greşită despre Domnul. Chiar din primele clipe ale venirii Sale pe pământ, oamenii s-au împărţit. Irod împăratul vedea în Iisus pe Acela care-i va lua împărăţia, din care cauză s-a turburat şi apoi s-a umplut de mânie, dându-se la uciderea pruncilor. (Mt 2, 16-18).
Nicodim, un fruntaş al iudeilor, vedea în Domnul Iisus un învăţător de la Dumnezeu (In 3, 2; Mt 19, 16).
Femeia Samarineancă, un iudeu oarecare sau, cel mult, un proroc (In 4, 8).
Unii dintre oameni vedeau în Domnul Iisus pe unul din proroci: Ilie sau Ioan Botezătorul (Mt 16, 14) sau chiar pe un altul (In 6, 14). Alţii vedeau pe unul din feciorii lui David (Mt 22, 42), pe fiul tâmplarului Iosif (Mt 14, 15), iar alţii, în frunte cu fariseii, vedeau în Domnul un vrăjmaş al Legii (In 5, 16), un om păcătos (In 9, 25) şi chiar un samarinean care are drac (In 8, 48), din care cauză L-au prigonit şi asuprit, iar în cele din urmă, suferinţele Lui au culminat cu răstignirea de pe cruce. | Continuare »

Iată noaptea Anului Nou 1923

HotarareTraian DORZ, din «ISTORIA UNEI  JERTFE»

Această noapte de hotar între ani este, de obicei, pentru toţi oamenii, prilejul unui cutremurător bilanţ. Prilejul în care ne vedem cu toţii nu numai grăbita trecere a vieţii pământeşti, ci şi felul în care am folosit această parte din viaţa scurtă, pe care o încheiem la sfârşitul fiecărui an şi o deschidem la începutul altuia.
Într-o astfel de ultimă noapte a anului trecut – şi de primă a noului an – cine oare îşi mai face atât de necruţător bilanţul luptei sale trecute şi planul luptei sale viitoare, ca omul de conştiinţă aşezat de Dumnezeu într-acest loc de aşa mare răspundere – cum era el, Iosif? Şi ca preot la un amvon – în slujba lui Dumnezeu, şi ca redactor de gazetă, la o tribună – în slujba poporului!
Era târziu şi el era singur. În noaptea asta, când nimeni nu doarme, mulţi fac voia diavolului, dar puţini fac voia lui Dumnezeu.
La masa de lucru din locuinţa sa de la orfelinat, unde locuia acum, Părintele Iosif stătea în faţa foilor albe, cufundat în gânduri şi privind departe. Şi nu ştia cum să înceapă.
Iată, gândea el, au trecut treizeci şi patru de ani din viaţa mea. Şi cu ce mă pot eu înfăţişa, cu adevărat, acum în faţa lui Dumnezeu, Stăpânul şi Judecătorul meu? Ce am făcut eu, cu adevărat, pentru Dumnezeul meu Căruia I-am juruit legământul cutremurător al preoţiei, făgăduindu-I slujire şi roadă? Ce am făcut eu, cu adevărat, pentru poporul meu căruia îi juruisem tot devotamentul meu în conştiinţa mea?
Cu un amar simţământ de durere şi de ruşine, vedea stările în care se zbăteau ţara şi poporul. Şi, la fel, neputinţa lui în faţa acestor stări.
Din tot elanul cu care se luptaseră fiii acestei ţări, de secole înainte, pentru împlinirea marelui nostru ideal naţional, acum parcă nu mai rămăsese nimic. | Continuare »

VORBIREA FRATELUI TRAIAN DORZ LA ADUNAREA DE REVELION 1988 DE LA SIBIU

VORBIREA FRATELUI TRAIAN DORZ LA ADUNAREA DE REVELION 1988 DE LA SIBIU

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
După cum am spus la început, când nu eram nici jumătate din câţi suntem acum aici, sărbătorim în noaptea aceasta un prilej unic. De aceea, am dori din toată inima ca toată desfăşurarea mai departe a programului nostru să se facă sub acest gând şi în această atmosferă.
Sărbătorim în noaptea aceasta 65 de ani de la înfiinţarea Oastei Domnului. Într-o noapte ca asta, în noaptea de revelion a anului 1923, Părintele Iosif se afla aici om trimis de Dumnezeu cum era Moise în pustiul acela când i S-a arătat lui Domnul într-un rug aprins şi de-acolo i-a rostit o poruncă mare; şi, cu această clipă, a început o lucrare uriaşă de eliberare a unui popor întreg şi a multor altor popoare prin acest popor binecuvântat. Cam în felul acesta s-a petrecut, în noaptea de 1 ianuarie 1923, lucrurile şi aici cu Părintele Iosif, cum s-au petrecut în ziua aceea sau în noaptea aceea… Că, de fapt, noaptea se vede focul când arde şi când nu se mai mistuie… Aşa a fost şi în noaptea aceasta.
Şi, pentru că sunt foarte mulţi dintre noi care nu cunosc începuturile acestea, am dori din toată inima ca, mai ales voi, cei mai tineri, pe care Dumnezeu v a chemat în această Lucrare şi v-a sortit la o răspundere şi la o activitate sfântă în Lucrarea aceasta, să cunoaşteţi cum a început Lucrarea din care faceţi parte, cum a făcut Dumnezeu minunea şi revelaţia aceasta prin Părintele Iosif în noaptea de revelion a anului 1923.
Aici noi am alcătuit o lucrare care, cu ajutorul Domnului, va fi să ajungă cândva şi în mâinile altora… Dar am vrea acum, din multul material privitor la Lucrarea Oastei Domnului, să vă citim ceva din cele ce trebuie neapărat să le cunoaşteţi.
Cum am mai spus, sărbătorim în anul care vine, în 1988, multe evenimente importante din istoria Oastei.
Întâi, noaptea de revelion. În noaptea aceasta se împlinesc 65 de ani din noaptea în care Domnul a făcut cunoscut Părintelui Iosif să pornească Lucrarea Oastei Domnului. Atunci a pornit. | Continuare »

[Irod se dă în mâna diavolului şi începe lupta împotriva lui Dumnezeu]

Fragment dintr-o vorbire a fratelui Popa Petru, Săucani – 1981

… Şi când a sosit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să-i răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea (Gal 4, 4-5).

Cerul începe să se însenineze. Iadul se cutremură. Îngerii vin să aducă păstorilor vestea dulce a izbăvirii. Şarpele se duce la Irod şi vrea să înceapă lupta cu al doilea Adam, Care-l va zdrobi şi-l va birui. Vine la Irod – unealtă mai puternică decât Eva cea dintâi, biruită – cu gelozia, cu ura: „Vezi, Iroade, ce ai făcut! Împărăţia ta, scaunul tău, titlul tău sunt în mare primejdie! (Mincinosul nu zice: „împărăţia mea”, ci „a ta”). S-a născut un Împărat! Vezi unde şi cum, până nu-i târziu. Caută să lichidezi cu El”.

Irod-uciderea-pruncilor-14000
Iar Irod se dă îndată în mâna diavolului şi începe lupta împotriva lui Dumnezeu. Şi, folosind toate metodele, caută să lupte, să nimicească şi să-L biruie pe Dumnezeu, Care vine să salveze făptura căzută în lupta cu şarpele. În ura lui înverşunată, se foloseşte de puterea pe care o aveau soldaţii cu săbii, dar nu numai de atât. Se foloseşte de sinceritatea magilor, de la care află vremea Naşterii. Se foloseşte de oamenii legii şi ai religiei, pe care îi aduce şi de la care află locul unde era [profeţit] să Se nască noul Împărat. | Continuare »

Traian Dorz , Hristos – mărturia mea

CopMarturia

Mi-am ales Calea lui Hristos chiar din clipa când mi s-a arătat prima dată această Cale. Am primit Adevărul Lui chiar în ziua când mi s-a vestit acest Adevăr. Şi mi-am predat Lui inima în întregime, chiar aşa cum mi s-a spus să-L iubesc pe Iisus – cu gândul cel mai sincer şi mai hotărât. Tot ce am întâlnit apoi în viaţa mea, eu am primit sau am respins numai în funcţie de această Cale, de acest Adevăr şi de această Iubire.
Poate că au fost şi în viaţa mea împrejurări când n-am putut vedea pentru o clipă totul limpede, dar acestea n-au ţinut decât puţin. După aceea totul s-a limpezit statornic şi mai frumos. Şi nimeni n-a regretat asta mai mult ca mine însumi, fiindcă am dorit ca toată mărturia vieţii mele să fie o laudă vrednică adusă scumpului meu Mântuitor Iisus Hristos, Salvatorul acestei vieţi. Şi am vrut ca lauda aceasta să fie o cântare nemuritoare adusă dragostei Lui şi Jertfei aduse de această dragoste pentru noi toţi. Şi pentru mine în primul rând.
Nu ştiu cât am reuşit. Domnul şi Mântuitorul meu Iisus o va spune (Mt 10, 32-33).

PRIN NAȘTEREA ÎN LUMEA ASTA

Traian Dorz la18 aniPrin naşterea în lumea asta noi am venit într-un exil,
Tu ne-ai trimis pentru-o slujire – şi timpul rânduindu-ni-l.
Când slujba noastră şi când timpul cel hotărât va fi-mplinit,
noi, fericiţi, ne vom re-ntoarce la locul drag făgăduit.

Dar chiar şi-aici, ce dulci popasuri ne-ai rânduit din când în când,
ce minunat ne-a fost tot drumul spre muntele slăvit urcând,
de-am fi ştiut privi nainte cum ştim acum privi napoi
cu cât mai plin de bucurie şi-ncredere-ai fi mers cu noi!

Şi-acum când ceva ni se-ntâmplă şi trec prin noi nişte fiori,
deşi nu ştim nimic nainte, stăm liniştiţi şi-ncrezători;
va fi, sau nu va fi, – Tu Singur ştii numai ce ne-ai rânduit,
la ce răscruce stăm! – şi totuşi ce pace ne-ai statornicit!

De câte ori am fost nainte la vreo răscruce ca acum
eram atât de plini de teamă şi ne feream de-acest greu drum,
iar azi, când asta, omeneşte, ar fi să fie şi mai grea,
cu câtă linişte ne umpli fiinţa chiar privind la ea!

Nu-i oare chiar şi asta, Doamne, un semn dumnezeiesc şi sfânt
că tot ce ni se-ntâmplă-i planul ce-l ai cu noi pe-acest pământ?
Şi chiar încrederea cea tare ce-ai pus-o-n noi în voia Ta
nu-i oare tocmai ea dovada că Tu eşti Cel Ce vei lucra? | Continuare »

« Older Posts