Comori Nemuritoare

Preot Iosif TRIFA, Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an

Pilda cu talanţii este foarte cunoscută, însă prea puţin înţeleasă şi, mai ales, prea puţin pusă şi trăită în viaţa noastră. În chipul slugilor din evanghelie, cărora stăpânul le-a împărţit talanţii, suntem noi, creştinii, cărora Dumnezeu ne-a împărţit şi ne împarte mulţi şi feluriţi talanţi. Un talant de la bunul Dumnezeu este, spre pildă, şi sănătatea omului, mintea, priceperea. Un talant de la Dumnezeu e şi averea omului. Un talant de la Dumnezeu sunt apoi şi diferitele daruri ce le au unii oameni. Unul are darul de a cânta frumos, altul are dar de a vorbi frumos, unul are dar de a scrie în versuri, altul, de a cânta în violină sau alt instrument etc. Toate acestea sunt daruri primite de la Dumnezeu şi omul e dator să le pună în slujba Domnului şi a mântuirii sufletului său. Nu tuturora li s-au dat pe o măsură aceşti talanţi. Unora li s-a dat numai un singur talant: sănătatea şi mintea; altora (spre pildă, cărturarilor) li s-au dat mai mulţi talanţi. Toţi însă trebuie să „negustorească“ pentru Domnul cu aceşti talanţi şi să scoată din ei dobândă de mântuire sufletească.
O, ce lucru frumos şi, o, ce viaţă minunată ar fi în această lume când fiecare om ar „negustori“ pentru Domnul cu talanţii ce-i are de la El! O, cum s-ar schimba înfăţişarea acestei lumi când – de la ministru, până la primarul din sat – fiecare slujbaş şi ar da seama că slujba lui e un talant cu care trebuie „să lucreze ca pentru Domnul“ şi să-şi dea seama înaintea Domnului despre „negustoria“ sufletească ce a făcut-o cu talantul ce i s-a dat. O, cât s-ar face de buni şi plugarii şi toţi oamenii când toţi talanţii lor ar „negustori“ pentru Domnul! Însă ce vedem noi azi în lume? În toate părţile vedem pe oameni risipind şi îngropând talanţii ce-i au de la Dumnezeu. Ici, iată, un beţiv îşi îngroapă sănătatea, mintea, averea şi sufletul. | Continuare »

Cele două porunci

În porunca iubirii de Dumnezeu şi de oameni zicea Iisus că „se cuprind toată Legea şi toţi proorocii“. În această poruncă se cuprinde şi toată Evanghelia, căci şi Evanghelia nu este altceva decât dragostea lui Dumnezeu-Tatăl şi Fiul, descoperită oamenilor pe pământ. Ca să poţi avea dragoste creştină, adevărată, vie şi lucrătoare, trebuie să cunoşti mai întâi şi să afli mai întâi dragostea lui Dumnezeu-Tatăl faţă de noi, făpturile Lui. Izvorul şi puterea dragostei noastre este Însuşi Dumnezeu, precum aşa de bine a spus acest lucru Apostolul Ioan în cuvintele: „Întru aceasta este dragostea: nu că am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre. Dacă Dumnezeu ne-a iubit, aşa şi noi datori suntem să ne iubim unii pe alţii“ (I Ioan 4, 10-11). „Cine nu iubeşte pe fratele său n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire“ (I Ioan 4, 8). Această învăţătură a dragostei creştine a predicat o neîncetat Iisus Mântuitorul şi pe urmă a întărit-o cu însăşi Jertfa Sa cea sfântă. | Continuare »

Sfântul Nicolae Velimirovici

Cine îşi bate joc de Dumnezeu, de sine îşi bate joc, iar Dumnezeu şi mai mult Se slăveşte. Cine caută să umilească pe cel drept, până la sfârşit pe sine se umileşte, iar dreptul şi mai mult se înalţă. Cine aşează o piatră în calea dreptului se împiedică el însuşi de ea – iar dreptul mai sus urcă şi încă şi mai departe vede. Cine suflă în focul dreptului ca să-l stingă, mai mult îl înteţeşte, iar de stins se stinge al lui.

Pe marea învolburată a acestei vieţi Dumnezeu este stânca de scăpare a drepţilor, de care nelegiuiţii îşi zdrobesc corăbiile lor. Pe marea furtunoasă a vieţii omul cel drept e piatră de poticnire pentru păcătos. Păcătosul o dă la o parte din drumul său şi cade în groapa rămasă în urmă. Cine aruncă praf în vânt orbeşte; cine îngrămădeşte pietre într-un lac se îneacă.
Parcă anume l-a lăsat Dumnezeu pe cel drept slab şi neajutorat în lumea aceasta, ca să dezvăluie şi mai mult tăria Lui şi să aşeze piatră de poticnire în calea puternicilor pământului. De aceea firul celui drept este mai tare decât lanţul celui fără de lege. Tiranul caută să rupă firul celui drept, dar se încurcă în el şi piere.
Satana a vrut să-l piardă pe dreptul Iov, şi l-a ridicat în slavă. Tocmai când părea mai slab, Iov era învingător. Satana a căutat să piardă şi pe Irod, iar Irod nu i s-a împotrivit. Tocmai când părea mai atotputernic, Irod a pierit. Tot lucrul lui Dumnezeu în lumea aceasta pare slab, când de fapt e mai tare ca stelele şi ca oceanul ce tună cu apele sale.

Luaţi aminte şi învăţaţi din cele ce Dumnezeu le-a aşezat faţă în faţă drept potrivnice spre a noastră învăţătură: Moise şi Faraon, David şi Goliat, Iov şi Satana, Ierusalimul si Babilonul, cei trei tineri şi regele Nabucodonosor, Daniel şi Darius, apostolii şi Roma. Dacă înţelegem ce ne dă Dumnezeu a înţelege din pildele acestea, vom striga şi noi de bucurie împreună cu minunatul David: Unii se laudă cu căruţele lor, alţii cu caii lor, iar noi ne lăudăm cu numele Domnului Dumnezeului nostru (Psalm 19, 8). Vom înţelege cu cugetul şi ne vom însuşi cu inima cuvântul Apostolului Pavel: Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari (I Corinteni 1,27). | Continuare »

Sfântul Ioan Gura de Aur

„Ai văzut câtă deosebire este între fiu şi slugi şi în pilda de mai înainte şi în pilda aceasta? Ai văzut cât de mult se aseamănă aceste două pilde, dar şi cât de mult se deosebesc? Şi pilda aceasta ca şi cealaltă arată îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, marea Lui purtare de grijă şi nerecunoştinţa iudeilor. Dar are ceva mai mult decât cealaltă. Vesteşte mai dinainte şi căderea iudeilor şi chemarea neamurilor; în afară de aceasta mai arată câtă nevoie este de o viaţă virtuoasă şi cât de mare e pedeapsa celor ce n-au grijă de purtarea lor.
Si este bine că pilda aceasta vine după cealaltă. Pentru că în pilda de mai înainte Hristos a spus: „Şi se va da neamului care va face roadele ei” (Matei 22, 1-4), în pilda aceasta arată şi cărui neam se va da via; şi nu numai aceasta, ci arată iarăşi şi negrăita purtare de grijă de iudei. In cealaltă pildă se părea că numai înainte de răstignire îi cheamă pe iudei; în pilda aceasta Se sileşte să-i cheme chiar după ce iudeii L-au ucis pe Domnul. Când trebuia să le dea pedeapsa aceea prea cumplită, atunci îi cheamă la nuntă şi-i cinsteşte cu cea mai înaltă cinste. In pilda cealaltă n-a chemat întâi neamurile, ci pe iudei, în pilda aceasta la fel.
Dar după cum în pilda cealaltă atunci a dat altora via când iudeii n-au vrut să-L primească, ci chiar L-au ucis când a venit la ei, tot aşa şi în pilda aceasta, atunci a chemat pe alţii la nuntă când iudeii n-au vrut să vină. Poate fi, oare, o nerecunoştinţa mai mare ca a lor? Să fie chemaţi la nuntă şi să nu vină! Cine n-ar vrea să vină la nuntă, la nunta unui împărat,a unui împărat care face nuntă fiului său?

Poate că cineva m-ar întreba:
– Pentru ce Hristos a vorbit aici de nuntă?
– Ca să cunoşti câtă grijă are Dumnezeu de noi, cât de mult ne doreşte; ca să cunoşti câtă strălucire au cele din împărăţia Sa; că acolo nimic nu-i trist, nimic dureros, ci toate sunt pline de bucurie duhovnicească. De aceea şi Ioan Botezătorul îl numeşte pe Hristos Mire; de aceea şi Pavel spune: „Că v-am logodit unui singur bărbat (II Cor. 11, 2)”; şi iarăşi: „Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică (Efes. 5, 32)”.
– Dar pentru ce spune că mireasa nu-i logodită cu Tatăl, ci cu Fiul? | Continuare »

Ioan MARINI

Câţi nu întorc pe dos sfatul acesta ca să păcătuiască şi să nu se cutremure…Nechibzuinţa, lipsa de cugetare şi băgare de seamă trebuie să fie unul din motivele pentru care oamenii sunt atât de nebuni, încât dispreţuiesc pe Hristos şi resping cu ură harul ce li se oferă. Ah, de-ar tăcea odată patimile lor şi de s-ar linişti, pentru ca astfel înconjuraţi de liniştea solemnă, să-şi arunce privirea asupra trecutului şi să cugete la pieirea neînlăturată care îi aşteaptă! Un om care cugetă ar trebui să fie atât de înţelept, ca să recunoască prostia păcatului şi deşertăciunea tuturor poftelor lumeşti.
Stai pe loc, păcătosule nechibzuit, stai pe loc şi te gândeşte mai înainte de a face ultima săritură în pierzare. Nu arunca sufletul tău pentru un nimic! Îngăduie judecăţii şi minţii tale să-ţi vorbească. Pentru ce trăieşti pe lume? Lasă zgomotul lumii să tacă o clipă şi dă voie sărmanului tău suflet să vorbească cu tine, ca să-ţi vii în fire mai înainte ca să-i pecetluieşti soarta şi să-l arunci în pierzare veşnică. Păcătosule, opreşte-te o clipă! Gândeşte-te, cât mai este timp, la ceea ce-ţi slujeşte ţie spre pace.
Spune şi tu, cum spuneau sfinţii de odinioară: Mai degrabă moartea, dar păcatul nu! Un credincios de demult obişnuia să spună: Eu nu mă tem decât de păcat! Aruncându-ne la picioarele lui Iisus să spunem: | Continuare »

Cornel RUSU, «Casa sufletului tău»

Inima omului poate fi sau un templu sfânt în care să locuiască Domnul Iisus Hristos, sau o casă de necurăţii, o peşteră de tâlhari.
În simplitatea acestei fericiri, Mântuitorul Se referă la păstrarea sfinţeniei sufletului pe temeiul curăţiei lăuntrice a inimii. Ne atrage astfel atenţia că adevărata curăţie sufletească o au numai acei cu inima curată, pentru că întotdeauna adevărata înnoire se face dinlăuntru în afară. La o astfel de curăţenie interioară şi deplină e necesar să năzuiască şi să se silească tot creştinul…

Pe Domnul Iisus nu-L mulţumeşte să avem doar o viaţă frumoasă la suprafaţă, care să fie pricina laudelor omeneşti. El nu vrea morminte văruite frumos pe dinafară, iar înăuntru să fie pline cu oase moarte şi cu toată necurăţia (cf. Mt. 13, 27). Cei ce au doar pe buze Legea Domnului, iar înăuntrul fiinţei lor sunt plini de fiere amară, aceia sunt nişte făţarnici, care caută să placă oamenilor. Pe unii ca aceştia Mântuitorul îi mustră că se îngrijesc doar de partea din afară a blidului, dar înăuntru sunt plini de răpire şi de necumpătare (cf. Mt. 23, 25).

Toată taina mântuirii stă în a ni-L face prieten pe Dumnezeu. Dacă putem crede că e de ajuns a ne „boteza“ în apa ce ne-o oferă oamenii pretinşi credincioşi ai unor culte, fără să-I slujim Domnului cu o inimă curată în Biserica Sa cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească, trăindu-ne Botezul primit în ea, atunci nu dovedim că ne-am împrietenit cu Dumnezeu şi la nimic nu ne va folosi orice altă strădanie. | Continuare »

Preot IOSIF TRIFA, Biblia – Cartea Vieţii

Biblia conţine cea mai uşoară mâncare,
dar şi cea mai grea

Vom spune numai atât – pe scurt – că Biblia, fiind Cartea lui Dumnezeu, trebuie citită cu credinţă, cu rugăciune şi cu ajutorul Duhului Sfânt, Care este Autorul şi Scriitorul ei.
Pe lângă acestea, după cum s-a spus mai înainte, la citirea Bibliei trebuie să ţinem seama de un lucru: Biblia este o Carte pe care o poate înţelege oricine. Ea cuprinde o hrană uşoară, pe care o pot primi şi copiii.
În acelaşi timp însă, în Biblie sunt şi mân-căruri duhovniceşti mai grele, pe care nu le pot lua decât „oamenii mari“. Astfel de mâncăruri nu sunt pentru toţi.
De câte ori vei da peste un loc greu din Biblie, să zici: Asta-i o mâncare prea grea pentru mine! Şi să treci mai departe, căci, slavă Domnului, avem aici, în Cartea aceasta, mâncare destulă.

Însă, durere! Foarte mulţi creştini, care intră în şcoala cea mare a Bibliei, tocmai în greşeala aceasta cad: se opresc tocmai în locurile cele grele, pe care le răstălmăcesc spre pierzarea lor. Băgăm de seamă că şi aceasta este o ispită a diavolului. Eu m-am gândit în mine că astfel de creştini sunt ca omul care s-a apucat să mănânce peşte. Acesta, având masa încărcată cu peşte gras şi frumos şi hrănitor, se apucă să aleagă numai pe cel cu oase. El flămânzeşte ciugulind pe oasele unui peşte, în loc să se hrănească din hrana cea bogată ce-i stă înainte.

Exact aşa sunt şi unii creştini, cititori în Biblie. Biblia stă în faţa lor cu hrană multă şi uşoară. Ei însă aleg peştele cu oasele cele mai multe. Ei se încâlcesc în aceste oase şi flămânzesc lângă ele, în loc să se hrănească cu hrana cea bogată care le stă înainte. | Continuare »

Părintel Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an

Ce vrea să ne înveţe evanghelia aceasta? Nu cumva să credeţi că ne-ar învăţa evanghelia că toţi bogaţii trec în iad şi toţi săracii dobândesc raiul (sunt şi între săraci atâţia beţivani, suduitori şi prăpădiţi). Nu avuţia l-a trecut pe bogatul din evanghelie în iad, ci l-a trecut inima lui cea rea şi împietrită.
Bogatul din evanghelie este pus înaintea noastră ca învăţătură să băgăm de seamă că avuţia, dacă apucă a ne stăpâni ea pe noi, se face o piedică pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Pe unii avuţia îi trage în spinii grijilor şi ai alergărilor trecătoare (Luca 18, 20), pe alţii îi bagă în boala zgârceniei şi, iarăşi, pe alţii, ca pe bogatul din evanghelia de mai sus, îi aruncă şi îi îneacă în valurile desfătărilor, beţiilor şi plăcerilor. Pentru acestea zicea Iisus că „anevoie vor intra bogaţii în Împărăţia lui Dumnezeu“ (Marcu 10, 22). | Continuare »