„A luat ramuri de finic şi i-a ieşit în întâmpinare, strigând: «Osana! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului, Împăratul lui Israel!»“ (Ioan 12, 13)
Hristos venea înspre Ierusalim, iar poporul a ieşit în întâmpinarea Lui.
Ce minunat pornise să se înfăptuiască dorinţa lui Dumnezeu şi aspiraţiile poporului însetat după fericire, în întâlnirea lui Hristos cu poporul – şi a poporului cu Hristos!
Prin învăţătura Sa, Iisus ar fi rezolvat fericit toate problemele poporului: cele religioase, cele politice, cele sociale şi orice alte probleme pe care le aveau mulţimile. Hristos le aducea înfrăţirea binefăcătoare, egalitatea respectuoasă, întrajutorarea iubitoare, toate acestea fiind legile de temelie ale Sistemului pe care îl aducea Hristos.
O, dacă ar fi fost primit acest sistem şi dacă ar fi fost înfăptuit, el, Singurul, i-ar fi putut face fericiţi pe toţi oamenii,
căci tot ce mai au bun în ele toate celelalte sisteme omeneşti au numai ceea ce au luat de la Hristos.
Dar vai, ceea ce a înţeles atunci mulţimea n-au putut să înţeleagă şi conducătorii ei.
Poporul, care era inima gata să întâmpine,
gata să primească,
gata să facă totul,
n-a fost totuşi ajutat de conducătorii lui, care erau mintea îndrumătoare.
În loc să-i dea o îndrumare fericită, „mintea“ cea necredincioasă n-a ieşit în întâmpinarea lui Hristos cu bucurie – ca să preia mai înalt şi mai ordonat elanul inimii, al poporului – ci s-a lăsat stăpânită de întuneric şi vicleşug, zădărnicind tot ce era să fie atât de fericit pentru toţi
şi aruncând totul în cea mai nebunească şi mai monstruoasă dintre rătăciri.
Căci întocmai cum face un om, aşa face şi poporul. | Continuare »
Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
din Meditaţii la Apostolul din Duminica a V-a Postului Mare (a Cuv. Maria Egipteanca)
„…şi a intrat, o dată pentru totdeauna, în Locul prea sfânt, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu Însuşi Sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică.” (Evrei 9, 12)
Să rămânem mai departe la acest adevăr nespus mai însemnat şi mai cutremurător decât oricare altele şi decât toate la un loc. Pentru că nici un fapt din toată istoria mântuirii lui Dumnezeu, din toată lucrarea dragostei Lui pentru răscumpărarea Creaţiei şi a creaturilor Sale nu este atât de profund, de cutremurător, de măreţ şi de însemnat ca acesta.
Dragostea milostivă este în stare să-şi dea banul său, ori pâinea sa, ori haina, ori adăpostul, ori scaunul său pentru cel care este lipsit de acestea. Dar adesea ea nu poate da mai mult.
Dragostea împăciuitoare îşi dă dreptul său, ori folosul său, ori moştenirea, ori întâietatea, ori numele său pentru cel care le pretinde pe acestea. Dar nici aceasta, adesea, nu poate da mai mult.
Dragostea ostenitoare îşi dă odihna sa, oboseala sa, vegherile sale, munca şi plata sa pentru cel care s-ar pierde fără acestea. Dar şi aceasta, de cele mai multe ori, rămâne numai la atât, fiindcă mai mult decât pe acestea ea nu poate da nimănui.
Numai dragostea jertfitoare poate să dea atât de mult cât se cere pentru cel care are cea mai mare nevoie dintre toate nevoile care pot fi, adică nevoie de iertarea păcatelor. Fără de care nu este în vecii vecilor şi nici nu va mai putea fi niciodată, nicăieri, mântuirea nici unui suflet. Fiindcă dragostea aceasta singură este în stare să-şi dea mai mult decât sudoarea sa, decât lacrimile sale, decât averea sa. | Continuare »
Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din Meditaţii la Apostolul zilei)
Duhul Sfânt al Domnului nostru ne aduce mereu aminte de Făcătorul tuturor celor făcute, pentru ca niciodată să nu uităm că toate sunt prin El şi pentru El şi că pentru toate, oricum ar fi ele, trebuie să-I aducem Lui slavă acum şi în vecii vecilor, după cum este scris în Romani 11, 36.
În Cartea Proverbelor, Fiul lui Dumnezeu este numit Înţelepciune (Prov 8, 22-36). Prin Înţelepciune, Dumnezeu le-a făcut pe toate, după cum este scris: Toate cu înţelepciune le-ai făcut (Ps 103, 25).
Iar Înţelepciunea era Hristos, fiindcă despre El este scris: El a fost făcut pentru noi Înţelepciune… şi toate au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El (I Cor 1, 30; Ioan 1, 3).
– Dar oare ce a fost făcut mai întâi: cerul sau pământul? – s-au întrebat profeţii. Căci într-un loc este scris: La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul (Fac 1, 1), iar în alt loc este scris: Tu ai întemeiat… pământul şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale (Ps. 101, 26).
Şi Duhul i-a luminat:
– Pe amândouă le-a făcut în acelaşi timp, în aceeaşi zi, în aceeaşi clipă. Şi iată cum: la voinţa Tatălui şi la inspiraţia Duhului, Domnul Iisus Şi-a întins Mâna dreaptă în Sus, a făcut un cerc larg – şi atunci a apărut cerul, şi, coborând Mâna Lui stângă, în acelaşi fel, a apărut pământul. Domnul le-a privit şi pe unul şi pe celălalt şi amândouă I-au fost la fel de dragi… Atunci se spune că cerul a început să cânte, iar pământul a început să plângă. Şi Domnul S-a aplecat asupra pământului şi l-a întrebat cu dragoste:
– Pământule, tu de ce plângi?
– O, Făcătorul şi Binefăcătorul meu, se zice că i-a răspuns pământul, plâng pentru că cerul este sus şi el este totdeauna în apropierea Ta. Scaunul Tău de domnie este în el şi Slava Feţei Tale îl luminează totdeauna. Acolo este Împărăţia Ta fericită în care durerea şi moartea nu pătrund. Acolo masa Ta este totdeauna întinsă şi toate ospătează la ea, de aceea el poate să cânte, dar eu sunt jos în umbra Ta, departe de Tine şi tot ce primesc eu îmi vine numai prin cer, prin bunăvoinţa cerului, iar tot ce se află pe mine este rânduit trecerii şi morţii… Atunci, Doamne, oare cum să nu plâng?
Dar Domnul, aplecându-Se cu milă spre el, îi zise:
– Nu plânge şi nu fi întristat… Ai răbdare acum şi credinţă. Va veni o zi când toate acestea pe care le suferi tu acum vor trece, căci printr-un Preţ Sfânt datoriile tale vor fi plătite şi printr-o înnoire strălucită tu vei fi schimbat. Atunci şi tu vei fi ca şi cerul, plin de cântări. Şi imnuri de slavă vor răsuna veşnic şi pe întinderile tale fericite.
Traian DORZ
Slăvit să fie Domnul!
Tot ce vom face și vom spune acum aici, dorim din toată inima să fie spre slava lui Dumnezeu Tatăl și spre cunoașterea Fiului Său Preaiubit, Iisus Hristos, Scumpul nostru Mântuitor, prin inspirația și îndrumarea Sfântului Duh. Dorim prin aceasta să ajutăm la mângâierea și întărirea în credință a fraților și surorilor de pretutindeni, care L-au primit pe Domnul Iisus ca Mântuitor al lor personal, ca să-L iubească și să-L asculte tot mai mult. Iar celor care încă nu L-au primit, dorim să-i ajutăm să-L primească și ei și să fie fericiți cu El aici și-n veșnicie. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
La începutul Evangheliei Sale, în Predica de pe Munte, descrisă de Sfântul Evanghelist Matei în capitolele 5, 6 și 7, Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos a vestit chiar din prima clipă, tuturor celor care vor porni pe calea Lui cea strâmtă și vor lupta să câștige Împărăția Lui Cerească, că vor avea multe ispite și mari împotriviri până la biruința lor finală, dar și că vor avea un mare și sfânt ajutor în calea și lupta aceasta, prin puterea lui Dumnezeu și prin cele trei mijloace de biruință, care sunt: postul, rugăciunea și milostenia, cum spune în Matei capitolul 6, versetele 3, 7 și 17.
Postul – puternica armă de biruință a credincioșilor Domnului – a fost instituit încă din grădina Edenului, în prima poruncă a lui Dumnezeu dată omului, când i-a zis: „Din acesta să nu mănânci! Acesta este oprit” (Gen 2, 17). Fiindcă Dumnezeu a vrut ca omul să știe că, oriunde ar fi, nu toate îi sunt îngăduite. | Continuare »
Traian Dorz, HRISTOS — DUMNEZEUL NOSTRU (Meditaţii, rugăciuni şi cântări la Sfânta Evanghelie după Ioan – Capitolul 1)
„«De unde mă cunoşti?» – I-a zis Natanael. Drept răspuns, Iisus i-a zis: «Te-am văzut mai înainte ca să te cheme Filip, când erai sub smochin.»“
Cu câtă bucurie întâmpină Domnul pe omul nefăţarnic!
Cu câtă bucurie întâmpină Domnul Iisus pe Natanael când vine cu Filip la Dânsul!
Se vede cât de mult îl aşteptase Domnul şi cât îl dorea să vină la El.
Toate bănuielile şi neîncrederea din inima lui Natanael se risipesc pe totdeauna numai la un cuvânt pe care i-l spusese Domnul: „Te-am văzut mai înainte… sub smochin!“
Ce uluitoare descoperire pentru Natanael! Nimeni în afară de Dumnezeu nu a putut şti ce făcuse el sub smochin…
Trebuie să fi fost ceva atât de tainic şi de hotărâtor ceea ce se petrecuse acolo, încât el n-a mai avut nevoie de nici o altă dovadă pentru a se convinge de Dumnezeirea Mântuitorului, Care nu le putea şti pe acelea dacă nu era Dumnezeu.
Poate el sub smochin făcuse un lucru bun, poate făcuse un lucru rău.
Poate se rugase mai stăruitor ca oricând lui Dumnezeu, ca să-i arate dacă acest Iisus, despre Care aude atâtea lucruri uimitoare, este sau nu este ceea ce se vorbeşte despre El. Dacă este El Mesia cel aşteptat sau nu.
Sub acest smochin, într-un tainic colţ al grădinii sale, Natanel se va fi rugat mai fierbinte şi mai stăruitor ca oricând pentru limpezirea acestui lucru atât de însemnat pentru mântuirea lui şi a neamului său.
Iar Dumnezeu, Care ascultă totdeauna rugăciunile sincere ale acelor care Îi cer cunoaşterea Adevărului numai pentru a-L urma, a întocmit toate lucrurile în aşa fel, încât Natanael să ajungă la Dânsul pe drumul cel mai scurt. Căci nici o întâmplare în viaţă nu este întâmplătoare.
Nu este întâmplător nici faptul că această carte a ajuns acum în mâinile tale, iubite cititor, şi aceste cuvinte au ajuns la urechile tale.
Că un prieten ţi-a dat-o sau un străin ţi-a vândut-o sau un frate ţi-a spus. –
Principalul este că ai ajuns să o citeşti. Acesta este scopul: să te întâlneşti astfel cu Hristos, acum şi aici. | Continuare »
Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii aţintiţi spre răsplătire. (Evrei 11, 26)
Ceea ce vă spun acum nu este o taină şi totuşi este una dintre cele mai adânci şi mai minunate taine ale lui Dumnezeu. Această taină, cu putinţă a fi văzută, cunoscută şi ştiută de toţi, este marea putere transformatoare a Jertfei lui Iisus Hristos, Domnul şi Mântuitorul nostru. Această taină este asemenea tainei naşterii din nou, dar este mai mare decât ea, fiindcă taina naşterii din nou tot prin taina puterii transformatoare a Jertfei lui Hristos se poate face. Este mai mare şi decât taina învierii morţilor, pentru că şi aceasta tot prin taina puterii transformatoare a Jertfei lui Hristos se va putea împlini. Este mai mare decât toate celelalte taine care se petrec în viaţa creştinului, în viaţa Bisericii şi în viaţa omenirii, căci şi acestea toate numai şi numai prin lucrarea tainei puterii transformatoare a Jertfei lui Hristos se pot împlini.
Una din aceste taine minunate, care din durere face bucurie, din slăbiciune face biruinţă şi din ruşine face slavă, este taina transformării minunate a ocării lui Hristos într-o bogăţie mai mare decât toate comorile lumii. După cum a fost pentru Moise, după cum a fost pentru Sfântul Apostol Pavel când zicea: În adevăr în toată curtea împăratului şi pretutindeni aiurea, se ştie că sunt pus în lanţuri din pricina lui Hristos… şi nimeni nu-mi va răpi această pricină de laudă (Fil 1, 13; II Cor 11, 10). Şi tot aşa a fost şi pentru părintele nostru în Hristos, care, când a fost dispreţuit, a zis: Mi s-au luat numele şi haina de preot… Aceasta este o ocară a lui Hristos pentru mine, dar slăvit să fie Domnul că mie aceste lucruri mi se întâmplă nu pentru că aş fi săvârşit vreun lucru nevrednic sau păcătos, ci numai şi numai pentru că am mărturisit şi am căutat să-L mărturisesc pe Iisus cel Răstignit cu toată puterea sufletului meu Bisericii mele, ţării mele şi neamului meu. Singură aceasta este vina pentru care sufăr eu acum ocara lui Hristos, dar încă o dată slăvit să fie Domnul pentru această ocară. Mă închin până la pământ înaintea Domnului meu Iisus Hristos Care mă învredniceşte astfel şi pe mine de o parte din ocara Lui. El să mă ajute să o port până la sfârşit, ca să mă pot bucura apoi şi de împărăţirea cu El, după cum este scris: Dacă răbdăm împreună cu El (şi pentru El), vom şi împărăţi împreună cu El. Dacă ne lepădăm de El şi El Se leapădă de noi (II Tim 2, 12). | Continuare »
Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din meditaţii la Apostolul din Duminica Lăsatului sec de brânză – a Izgonirii lui Adam din Rai)
„… ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi nu purtaţi grijă de firea pământească pentru ca să-i treziţi poftele.“ (Romani 13, 14)
Există trei stări de credinţă şi trei feluri de credincioşi. Credinţă nestatornică, credinţă luptătoare şi credinţă neclintită. Creştini care au ajuns cu Hristos, creştini care umblă lângă Hristos şi creştini care trăiesc în Hristos.
În starea cea dintâi sunt cei care s-au predat Domnului, dar nu în totul. Şi-au predat viaţa, dar nu şi-au predat firea. În umblarea lor cu Domnul încă mai lucrează mult şi de multe ori firea lor cea veche, pornirile lor dinainte, care au ca rod gânduri şi fapte ce îi depărtează adeseori de Domnul Iisus şi de felul Lui de a fi. Aceştia seamănă cu un copil care umblă cu tatăl său, dar adeseori o ia prea înainte, ori rămâne prea în urmă. Unui astfel de copil i se întâmplă de multe ori să cadă, fiindcă el nu se ţine de tatăl. Şi uneori cade chiar foarte rău, dar cu toate acestea tot nu învaţă şi, îndată ce scapă dintr-un necaz, cade iarăşi în altul. Umblând când cu Domnul, când fără El, sufletul acesta nestatornic este când ici, când colo. El nu are o credinţă neclintită şi de aceea uşor este atras când de o părere când de alta. Când de o învăţătură, când de alta, când de o adunare, când de alta. Şi, de cele mai multe ori, rămâne ori într-o rătăcire, ori în alta.
Astfel de credincioşi nu ajung decât foarte puţini să aibă ca sfârşit al credinţei lor mântuirea pentru care au venit şi ei la Hristos când au fost chemaţi la Evanghelia dintâi. Cei mai mulţi degeaba au crezut (I Cor 15, 2). Şi suferă în zadar (Gal 3, 4).
În starea a doua sunt cei care s-au predat şi ei Domnului Iisus şi au făcut un pas mai departe, au ajuns până lângă Hristos. Şi-au întins mâna spre Mâna Domnului, se ţin chiar uneori strâns de Domnul, dar şi aceştia au adeseori clipe şi stări când se scapă de Domnul, când se poticnesc de câte ceva şi pentru că nu Domnul Iisus îi ţine pe ei, ci ei Îl ţin pe El, mâna lor slabă se desface şi ei cad. | Continuare »
„A doua zi Ioan a văzut pe Iisus venind la el şi a zis: «Iată Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii!»“ (Ioan 1, 29)
Când, în Exod 12, 3, Domnul poruncea, ca început al iz-băvirii poporului Său care gemea în robie, jertfa mielului, El Însuşi alesese chipul acesta şi mijlocul acesta atât de mult-spunător pentru lucrarea izbăvitoare a mântuirii lumii pe care avea să o facă la timpul Său chiar El.
Mielul — simbolul nevinovăţiei, răbdării şi tăcerii — a fost ales de Domnul, ca să-L preînchipuie pe El şi Jertfa Sa.
Domnul poruncea atunci ceea ce El Însuşi avea să facă…
Simbolul Jertfei Sale, sacrificarea mielului ispăşitor, a căpătat valoarea şi puterea izbăvitoare prin tainica acoperire a Jertfei de pe Cruce. Care, prin faptul că fusese acceptată, era ca şi făcută. Având deja puterea de mântuire prin ea, chiar dacă nici Moise, nici poporul de atunci nu aveau de unde să ştie şi să înţeleagă acest lucru!
Dar lui Ioan Botezătorul i-a fost dat să cunoască mai mult decât cunoscuse Moise atunci. Şi de aceea el a arătat pe Iisus Hristos, cu toată puterea încredinţării, când L-a văzut umblând şi a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!
Făgăduinţele făcute de veacuri, privitoare la venirea aştep-tatului Mântuitor, îşi căpătau, în sfârşit, strălucita împlinire.
Mesia venise! Ioan, cu ochii luminaţi, L-a văzut primul. Şi, în clipa supremei revelaţii, a strigat, el însuşi transfigurat: Iată-L! | Continuare »
„Ei i-au mai pus următoarea întrebare: «Atunci de ce botezi dacă nu eşti Hristosul, nici Ilie, nici proorocul?»“
A fi un trimis adevărat al Domnului, este un lucru mare şi de mare răspundere.
Nu oricine spune el însuşi că este trimis al Domnului este şi cu adevărat trimis! Ba tocmai acela care prea tot spune despre sine acest lucru mai degrabă nu este.
Trimis al Domnului este acela care, prin fapta şi prin toată trăirea sa, dovedeşte acest lucru. Care are nu numai trăirea vieţii, ci şi harul alegerii acestei isprăvnicii (1 Cor. 4, 1-2).
El nu este numai slujitor al lui Hristos, ci este şi ispravnic al Tainelor lui Dumnezeu.
Dacă şi le însuşeşte cu credincioşie pe amândouă aceste chemări, el este vrednic de toată preţuirea şi supunerea. Şi poţi să-i fii ascultător şi urmaş, căci te va duce pe urma lui Hristos (Filip. 3, 17; 1 Petru 5, 1-5).
Dacă cineva nu trăieşte şi nu lucrează după porunca Domnului şi totuşi pretinde sau ocupă un astfel de loc, vai de el (1 Cor. 9, 16-17).
Mai bine, dacă nu se poate stăpâni şi nu poate trăi aşa cum pretinde locul pe care îl ocupă, să plece la altă meserie. Şi să lase acest loc de cutremurătoare răspundere altuia care poate trăi în sfinţenie acolo.
Un Sfânt Părinte, când a fost ales episcop, îngrozit de răs-punderea cea mare a unei astfel de slujbe, a fugit şi s-a ascuns plângând. Şi, cu toate stăruinţele Bisericii, n-a voit — el, cel mai vrednic de această slujbă — să primească, din pricina nevredniciei pe care spunea el că şi-o simte…
Ce mari oameni a avut odinioară Biserica Domnului! Dar astăzi cine mai face aşa? — deşi răspunderea de astăzi e şi mai mare! | Continuare »
