ÎNNOIRE

Cuvântul este Apa,
iar Duhul e Puterea
ce fac în om ’nnoirea spre Chipul lui Hristos,
Cuvântul spală mintea prin apa-nvăţăturii,
iar Duhul spală simţul şi inima – crezând.

O minte înnoită
şi-o inimă ’nnoită
sunt omul nou,
făptura cea nouă în Hristos.
Aceasta n-o pot face decât aceste două
puteri ce-s amândouă dumnezeieşti şi vii.

Cuvântul e sămânţa,
iar Duhul este ploaia,
El, munca
şi El, harul
unite-n orice rod,
Iubirea şi-Adevărul
ce numai împreună
desăvârşesc lucrarea dumnezeiască-n noi.

Cuvântul cu-Adevărul lucrând asupra minţii,
iar Duhul cu Iubirea în inimă lucrând
desăvârşesc armonic şi cresc spre mântuire
făptura noastră nouă născută din Hristos.

Iubire-i doar atuncea când este-adevărată
şi Adevăr e-atuncea când este iubitor, | Continuare »

Vrei tu?

– Vrei tu, păcătos pierdut,
să fii azi din nou născut,
vrei iertare-n dar să-ţi dau?
– Vreau, Iisuse, vreau!

– Ştii că multul tău păcat
cu-al meu Sânge l-am spălat
şi-am murit, să fii tu viu?
– Ştiu, Iisuse, ştiu!

– Ia acum asupra ta
izbăvire Jertfa Mea
şi iertarea ce ţi-o dau.
– Iau, Iisuse, iau!

– Apoi du şi tu mereu
vestea despre harul Meu,
şi iertarea ce-o aduc!
– Duc, Iisuse, duc!

Traian Dorz, Cântări îndepărtate

Iisus-cu-Nicodim-7Precum lumina cu sămânţa
unite-n brazdă după ploi
rodesc în spice legănate
belşugul pâinii dulci şi noi,

Primeşte-n suflet cu credinţă
sămânţa Sfântului Cuvânt
şi Duhul Sfânt va creşte-n tine
un rod dumnezeiesc şi sfânt.

Cum soarele unit cu viţa
fac mustul care-ajunge vin
– aşa lucrează-n noi Cuvântul
unit cu Duhul Cel Divin.

Viaţa care izbucneşte
prin naşterea din nou în noi
e-un strop ce-l naşte şi ni-l creşte
acel dumnezeiesc şuvoi.

Cum soarele, fără sămânţă,
nu creşte grâul din pământ,
aşa nici Duhul Sfânt nu-l face
pe nimeni nou fără Cuvânt.

Traian Dorz, Cântări de sus

Iisus-cu-Nicodim-31. Fiul meu, nu te încrede niciodată în omul care nu crede în Dumnezeu.
Căci, dacă el umblă să-L înşele pe Dumnezeu, Cel Care ştie ce este în inima sa,
cum să nu te înşele pe tine, care nu ştii?
Fiul meu, nu te încrede niciodată nici în omul care se grăbeşte să-ţi arate o credinţă linguşitoare;
de cele mai multe ori acesta umblă după un folos de la tine
şi, îndată ce va avea folosul căutat
sau va vedea că nu-l poate avea,
se va grăbi tot aşa de repede să te părăsească
sau să te vorbească de rău.

2. Fiul meu, nu-l crede cu grabă pe un necunoscut,
căci cine se încrede cu grabă într-un necunoscut este un om uşuratic
şi va fi toată viaţa lui furat şi păcălit de toţi.

3. Fiul meu, cu toate ale tale să mergi cât de repede poţi…
şi cu picioarele tale,
şi cu ochii tăi,
şi cu mâinile tale,
şi cu mintea ta.
Numai cu gura ta să mergi încet.
Poţi să te grăbeşti cu toate ale tale, dar cu vorba ta să nu te grăbeşti niciodată.

4. Şi între farisei era un om: Nicodim.
Între aceşti oameni care erau feţe de lei, de vulpi, de catâri, de câini,
mai era totuşi unul care avea faţă de om,
inimă de om,
suflet şi judecată de om. | Continuare »

Iisus-Nicodim-5Cât se tot vesteşte astăzi
şi cu tot mai larg ecou,
în zadar sunt toate-toate
fără naşterea din nou.
Poate să se spună-oricâte
frumuseţi ce sunt sau nu-s,
orişicâţi le spun, zadarnic,
fără naşterea de Sus!

Cât de bine-ar fi, nu-l poate,
cât de mult ar fi, e greu;
în zadar sunt toate fără
naşterea din Dumnezeu!
Nimeni n-a ajuns vreodată
al evlaviei erou,
nici moştenitor al Slavei
fără naşterea din nou.

Însuşi Dumnezeul Veşnic
în Cuvântul Său a spus
că în Cer nu intră nimeni
fără naşterea de Sus.
O, chemaţi la mântuire,
dar spuneţi oricui mereu
că n-o are nimeni fără
naşterea din Dumnezeu!

Traian Dorz – Cântările din urmă

NICODIM – NICOLAE STEINHARDT

ÎN CREDINŢA PĂRINTEASCĂ – Traian DORZ

[„Cine nu se naşte din apă şi din Duh”] – Popa Petru (Batiz)

NAŞTEREA DIN NOU – Traian DORZ

[Să ne folosim de dreptul de a ne face copii ai lui Dumnezeu] – Traian DORZ

PĂRTĂŞIA ADUNĂRII… – Traian DORZ

Crucea Domnului nostru Iisus Hristos – Traian DORZ

NU CA SĂ JUDECE – Traian DORZ

IA JUGUL LUI HRISTOS – Traian Dorz, Cântarea ca meditaţie

 

 

ev cu tanarul bogatMitropolitul Augustin de Florina

Iubiţii mei, Evanghelia de astăzi spune că un om vine la Hristos. Este tânăr (vezi Matei 19, 22), este sănătos, este „bogat”, este chiar „dregător” (Luca 18, 23, 18). Patru bunuri de care atât se mai minunează oamenii, adunate într-o singură persoană. Ce altceva vroia? Sănătate avea, tânăr era, bogăţie avea, dregătorie avea. Cu toate acestea, nu era mulţumit. Înăuntrul său ceva îl preocupa şi o întrebare îi veni pe buze : „Ce să fac? …”. Aduceţi-vă aminte! Aceeaşi întrebare am auzit-o şi din gura unui alt bogat, a bogatului nebun (vezi Luca 12,17), întrebare pe care şi-o pun şi mulţi dintre bogaţii de astăzi, deoarece şi aceştia se îngrijesc de bogăţia pământească. Dar întrebarea „Ce să fac?” a bogatului din Evanghelia de astăzi se deosebeşte mult de a celorlalţi. Aceia se neliniştesc pentru lucrurile mici şi lipsite de importanţă. Acesta se interesează şi întreabă de ceva mare. Dorinţa lui era viaţa cea veşnică. Viaţa veşnică, iad şi rai!… Ce sunt acestea? Poate că unii domni moderni vor spune: Auzi colo, „viaţă veşnică”, cuvinte ale celor proşti!… Şi totuşi, iubiţii mei, viaţa veşnică există. Există? Dar aveţi dovezi? Desigur că avem. Care dovezi? Nu vom face aici o conferinţă filosofică, istorică sau psihologică. Vom spune pe scurt următoarele.

*** Dacă veţi deschide Istoria Universală, din primele pagini, din adâncul Antichităţii şi până astăzi, constatările de pe urma săpăturilor arheologice, monumentele şi mormintele, ca şi cel care s-a descoperit în Verghina, cu inscripţiile şi obiectele ce le conţinea, mărturisesc şi demonstrează că omul trăieşte şi dincolo de mormânt. Toţi cred că omul nu este asemenea animalului care piere, iar după ce trupul i se descompune, nu mai rămâne nimic din fiinţa lui. Omul are suflet nemuritor, trăieşte veşnic. Dacă lăsăm la o parte istoria şi cercetăm filosofia şi ştiinţa, vom vedea acelaşi lucru. Dacă vom întreba nu pe aşa-numiţii oameni de ştiinţă ai zilelor noastre, care după ce au luat o diplomă au închis cărţile şi joacă biliard şi cărţi, ci pe aceia cărora le-au albit tâmplele studiind, şi dacă vom întreba pe marii filozofi, ca Socrate, Platon, Aristotel, dacă le vom pune întrebarea „Există viaţa veşnică?”, ne vor răspunde: Există! Istoria răspunde DA. Ştiinţa şi filosofia răspund DA. Dacă vom întreba şi psihologia şi ea va răspunde DA. | Continuare »

PREA PUŢIN

Prea puţin credinţa noastră
este-a unor fii cereşti
şi prea mult a unor oameni
slabi, nevrednici şi lumeşti.

Prea puţin ni-e rugăciunea
ca un soare cald pe cer
şi prea mult ne e ca norii
ce se-mprăştie şi pier.

Prea puţin e postul nostru
ca al sfinţilor smeriţi
şi prea mult e rar şi rece,
postul unor prea grăbiţi.

Prea încet suntem spre bine,
prea grăbiţi suntem spre rău,
voia Domnului uitând-o
şi călcând Cuvântul Său.

Prea gol sufletul ne doarme
fără-al harului olei
şi, prea plini de duhul lumii,
lenevim cu ochii grei.

…Doamne, ce vom face-n clipa
când va arde unde stăm?
Când Îţi vom vedea Venirea,
cum o să Te-ntâmpinăm?

Traian Dorz, Cântarea viitoare

Vorbirea şi rugăciunea fratelui Traian Dorz la o adunare de Botez – Strângeţi firimiturile, vol 3

0004web(…) O veche înţelepciune românească spune: „Amintirile sunt banii noştri albi pentru zilele negre”. Din calea şi din umblarea noastră cu Hristos, amintirile scumpe pe care le-avem despre adunările fericite, despre fiinţele iubite pe care le-am cunoscut, despre cuvintele alese şi învăţăturile deosebite pe care le-am primit de fiecare dată şi cu fiecare prilej sunt, pentru noi, o zestre sufletească din care totdeauna ne îmbogăţim cu putere, cu bucurie, cu ajutor, pentru lupta şi munca mântuirii noastre pe care fiecare dintre noi o avem de dus în viaţa aceasta scurtă, lungă, uşoară, grea, cum a rânduit Dumnezeu s-o avem pe faţa acestui trecător pământ, spre pământul cel nou şi cerul cel nou, spre Ierusalimul cel nou şi care este mama noastră, cum spune Sfântul Apostol Pavel la Galateni. Căci noi suntem într-adevăr – nu numai trupeşte, ci şi sufleteşte – călători prin lumea aceasta, prin viaţa aceasta, spre viaţa veşnică, spre Împărăţia cerească, spre locul nostru cel veşnic. Aici noi n-avem loc veşnic; aici avem loc trecător. Curând lăsăm casele noastre, curând lăsăm avuţiile noastre, curând lăsăm toate scaunele noastre şi comoditatea noastră, şi sărăcia noastră din lumea aceasta şi ne ducem spre un alt loc. Mulţi zic mormântului „locul veşnic”. Nu-i adevărat însă! Nici mormântul nu este locul veşnic. Şi de-acolo, va veni o zi când glasul lui Hristos ne va striga pe nume, pe fiecare. Şi vom ieşi, căci este scris: „…şi morţii vor învia”, ca să stea la judecata Lui Dumnezeu.
Locul al treilea în care vom merge din faţa Judecăţii lui Hristos, acela va fi locul nostru veşnic: în împărăţia întunericului sau în Împărăţia luminii; după cum am iubit şi-am căutat: calea luminii sau calea întunericului, faptele luminii sau faptele întunericului, să fim fii ai luminii sau fii ai întunericului, prin alegerea noastră liberă pe care Dumnezeu ne-a rânduit-o fiecăruia dintre noi când ne a pus în faţă Sfântul Său Cuvânt şi-a zis: „Iată, pun înaintea ta calea vieţii şi calea morţii. Alege!”.
Şi, din cea dintâi zi a vieţii noastre şi până la cea din urmă, aceste două căi stau deschise în calea fiecăruia dintre noi; şi noi avem libera voinţă să o alegem ori pe una, ori pe cealaltă. Cei mai mulţi se înşală de ispita vrăjmaşului care, prin amăgirile lui şi prin înşelăciunile sale, ne promite fericirea în lucrurile de pe pământ, în lucrurile păcatului; să le iubim mai mult decât trebuie, să adunăm mai mult decât avem nevoie. Şi, prin înşelăciunea păcatului, ceea ce trebuie să avem noi faţă de Dumnezeu, să avem faţă de aceste lucruri. Şi să ne îngropăm astfel bunul cel mai sfânt, sufletul nostru, în căutarea şi în dobândirea acestor lucruri pieritoare, (…) [în loc să le căutăm pe cele] care sunt bunurile mântuirii sufleteşti, despre care spunem că învăţăm să le cunoaştem în întâlnirile noastre, din Cuvântul lui Dumnezeu, din experienţele înaintaşilor noştri şi din tot ceea ce Sfânta Evanghelie şi învăţătura noastră dreaptă, a credinţei lăsate de strămoşii noştri, ne-a luminat deplin în alegerea şi-n căutarea lor. | Continuare »

Traian Dorz

Scurtă şi sfântă povestire a vieţii mele sau Istoria unor cântări nemuritoare

Mi-am ales Calea lui Hristos chiar din clipa când mi s-a arătat prima dată această Cale. Am primit Adevărul Lui chiar în ziua când mi s-a vestit acest Adevăr. Şi mi-am predat Lui inima în întregime, chiar aşa cum mi s-a spus să-L iubesc pe Iisus – cu gândul cel mai sincer şi mai hotărât. Tot ce am întâlnit apoi în viaţa mea, eu am primit sau am respins numai în funcţie de această Cale, de acest Adevăr şi de această Iubire.
Poate că au fost şi în viaţa mea împrejurări când n-am putut vedea pentru o clipă totul limpede, dar acestea n-au ţinut decât puţin. După aceea totul s-a limpezit statornic şi mai frumos. Şi nimeni n-a regretat asta mai mult ca mine însumi, fiindcă am dorit ca toată mărturia vieţii mele să fie o laudă vrednică adusă scumpului meu Mântuitor Iisus Hristos, Salvatorul acestei vieţi. Şi am vrut ca lauda aceasta să fie o cântare nemuritoare adusă dragostei Lui şi Jertfei aduse de această dragoste pentru noi toţi. Şi pentru mine în primul rând.


| Continuare »