Comori Nemuritoare

Predică la Duminica Mironosiţelor

Fraţilor, suntem în a treia Duminică de la Paşti. Ca şi un copăcel care, până dă căldura, stă înnegrit, fără pic de verdeaţă, cu mugurii închişi, aşa am fost şi noi. Am trecut prin tristeţea Postului Mare şi am stat cu inima strânsă, ca şi copăcelul în timpul frigului. Cum s-ar putea creştinul bucura, când se gândeşte că se apropie patimile Mântuitorului? De aceia postul e cel mai potrivit lucru pentru tristeţea inimii lui. Ajuns la Sfânta Zi a Învierii Domnului, creştinul trece de la întristare la bucurie. Inima lui se deschide, după cum şi mugurii copăcelului încep a se deschide la venirea căldurii. Dar căldura se tot înteţeşte şi mugurii se tot deschid, se fac frunze, cât colo iaca şi florile.
Dar nici cu creştinul nu e altfel, fraţilor. Inima lui, înveselită la Paşti, merge înainte tot veselindu-se, ca mugurele.
Din duminică în duminică, sfânta mamă Biserica îi tot pune înainte învăţături frumoase din viaţa Mântuitorului, desfătându-i urechea în acelaşi timp în îngerescul cântec „Hristos a Înviat”. Am trecut Înălţarea, îndată ajungem şi la Duminica Mare. În această zi, putem spune că sufletul creştinului e ca şi un pom înflorit. De la Paşti şi până în această zi, el a tot crescut ca mugurele, s-a desfăcut, iată-l şi la floare.
Ei, fraţilor, dar pomului i se dă căldură fără s-o caute el. Creştinul însă trebuie el să vină la sfânta casă a Domnului, şi aci trebuie să fie şi cu sufletul, nu numai cu trupul. Cum să încălzească şi înflorească biserica sufletele noastre, când noi îi închidem urechile! Iată, suntem între Paşti şi Rusalii. Trebuie la toate să luăm aminte ca, până la ziua Pogorârii Sfântului Duh sau Duminica Mare, să ajungem într-adevăr înfloriţi. Timpul care se scurge între Paşti şi această zi este cel mai frumos din întregul an creştinesc. Parcă şi firea toată se bucură cu noi. Abia încălzită pe la Paşti, ea ajunge la căldură deplină la Rusalii. Însă, ca să te bucuri şi tu, suflet creştin, trebuie să creşti neîncetat în bucurie. N-ai să ajungi în vârful scării până nu te-ai suit pe trepte. Iată, azi suntem într-o astfel de treaptă. Ne aflăm în Duminica a treia de la Paşti, pe care Biserica o numeşte Duminica Mironosiţelor. Să ascultăm învăţăturile ei, ca să creştem neîncetat ca şi mugurii la razele soarelui, şi aşa, din treaptă în treaptă, să tot trecem mai sus, ca să putem culege roadele vieţii noastre creştineşti. | Continuare »

Predică la Duminica Tomii

Pentru că m-ai văzut Tomo, ai crezut; fericiţi sunt cei ce n-au văzut şi au crezut (Ioan 20, 29).

Fraţilor, după strălucita şi înălţătoarea sărbătoare a Paştelui, iată-ne adunaţi în sfânta casă a Domnului; iată-ne din nou dinaintea altarului sfinţit, unde neîncetat se săvârşeşte jertfa trupului şi sângelui Domnului, sub chipul pâinii şi a vinului. Acelaşi şir de duminici şi sărbători încep a curge de la Paștele trecut şi până la cel viitor. Dar fiecare duminică şi sărbătoare are însemnătatea ei. Una nu seamănă cu alta. La fiecare învăţăm ceva deosebit. Toate însă se aseamănă într-aceea că ne dau învăţături mântuitoare pentru suflet, măcar că într-un chip deosebit.
Iată o învăţătură de cea mai mare însemnătate în duminica de azi, pe care Biserica o numeşte a Tomei, în amintirea apostolului Toma, care n-a crezut că Mântuitorul a înviat, până nu l-a văzut şi pipăit. Evanghelia ce-aţi auzit-o ne spune că Mântuitorul i-a spus: Numai fiindcă M-ai văzut, Tomo, ai crezut. Pentru aceia fericiţi toţi cei ce n-au văzut şi au crezut.
Cu adevărat, fericiţi sunt aceştia. Dar nu e de ajuns, fraţilor, numai să vă spun acestea. Trebuie să vi le şi dovedesc, trebuie să vă aduc la încredinţarea că într-adevăr aşa este şi nu altfel. Pentru aceasta cer să-mi daţi ascultare, să luaţi aminte la cele ce vă voi spune, cer chiar să aveţi dorinţa de a vă lumina.
I
Fraţilor, fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut, ne spune Mântuitorul. El laudă, credinţa şi mustră necredinţa lui Toma. Aceasta s-o facem şi noi. Să arătăm greutăţile pe care le aduce necredinţa şi fericirea care este împreunată cu credinţa.
E tristă viaţa omului care trăieşte pe lume fără credinţă. Viaţa noastră, dacă are unele plăceri, are însă şi greutăţile ei. Omului îi trebuie un adăpost, unde să alerge în zilele când nevoia îl copleşeşte. Acest adăpost este credinţa. Ea întăreşte pe om şi-l ajută să lupte cu putere în valurile vieţii. Care din voi, în zilele de mare cumpănă, nu şi-a ridicat ochii spre cer zicând: ,,Doamne, ajută!“ Câţi în timpuri de suferinţă nu şi-au găsit alinarea şi uşurarea în credinţa care le înălţa gândurile la Dumnezeu? Fericiţi cei ce au crezut!
Ce fac însă cei ce nu cred, cei a căror credinţă este slăbită? | Continuare »

Predica la Duminica Floriilor

„Osana Fiul lui David! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului“ (Matei 21, 9).

Fraţilor, omul, ca fiinţă simţitoare, e mişcat spre veselie sau tristeţe, după lucrurile care-l înconjoară. Când afară e frig, viscol, eşti oarecum posac. Când vin vremile reci de toamnă, cu ploaie şi umezeală, toată firea parcă e tristă. Omul simte în sufletul lui o tristeţe neînţeleasă. Urâciunea vremii de afară i se varsă în sufletul lui simţitor.
Sunt însă vremi frumoase, când în văzduh totul pare zâmbitor. O revărsare de veselie pare a pluti în larguri. Ea cuprinde toate făpturile şi pe om.
Iată-ne astăzi, fraţilor, într-o astfel de revărsare veselă, în sărbătoarea măreaţă care cuprinde, mişcă şi înveseleşte firea întreagă, toată lumea aceasta a lui Dumnezeu, toate făpturile, toată creştinătatea. Duminica Floriilor e sărbătoarea Dumnezeirii, sărbătoarea creştinilor, sărbătoarea celor mai mici făpturi, sărbătoarea întregii firi care înverzeşte şi înfloreşte.
Acum totul se primeneşte, se găteşte, se îmbracă, se înveseleşte, spre a mări strălucirea sărbătorii noastre creştineşti. Împrejurul nostru toate se bucură, totul ne sileşte să ne veselim.
O sărbătoare e cu atât mai mare, cu cât mai mulţi iau parte la dânsa. Pentru aceasta Duminica Floriilor e sărbătoare mare: întâi pentru însemnătatea ei în legea creştinească, şi al doilea fiindcă e sărbătoarea întregii lumi, întregii firi care zâmbeşte de mulţumire împreună cu noi.
Iată soarele, care prinde tot mai multă putere, îşi trimete razele sale şi alungă vremea tristă şi aspră a iernii! Iată pomii, iată florile care se îmbracă în veşmântul nădejdii şi nevinovăţiei! | Continuare »

Predică la Duminica V din Postul Mare

Se cuvine ca acela să crească, iar eu să scad. (Ioan 13, 30)

Fraţilor, în Sf. Evanghelie din Duminica de azi, a cincea a Postului Mare, Biserica ne pune înainte vremurile când Domnul Hristos se apropia de Patima Sa. După ce învăţase poporul ani de-a rândul, despre împărăţia lui Dumnezeu şi despre vieţuirea cinstită, se gătea acum să sufere Patima pe cruce, la care avea să-l supuie oamenii răi şi păcătoşi, pe care-i mustrase pentru păcatele lor.
Domnul ştia toate cele ce aveau să se întâmple. De aceia, pe drumul spre Ierusalim, a vestit ucenicilor lui că va fi dat în mâna mai marilor Iudeilor, care-l vor ucide.
În acest timp, au venit la Dânsul doi dintre ucenicii lui, care l-au rugat să le dea două slujbe mai de seamă, când va fi să întemeieze împărăţia sa pe pământ.
Mulţi ucenici ai Domnului Hristos. n-au înţeles bine învăţătura sa şi au greşit. Aşa şi aceşti doi. Ei socoteau împărăţia lui Dumnezeu, de care vorbea Mântuitorul, drept o împărăţie ca cele de pe pământ, cu domnitori şi stăpâni şi pază şi slujbaşi şi toate câte sunt într-o împărăţie.
După această rânduială din lume, fiecare vrea să aibă un loc mai de frunte. Totdeauna omul doreşte lucruri mai mari decât puterile iui şi vrea să i se încredinţeze sarcini mari, fără a se întreba, dacă are el atâta putere pentru a îndeplini ceia ce i se va cere.
Avem pofte mari şi dorim multe, dar nu ne gândim dacă suntem în stare a îndeplini măcar datoriile mai mici ale noastre.
Faţă de această stare a omului, care se vede şi la cei doi ucenici ai Domnului, despre care ni s-a cetit azi, găsim învăţătură în altă parte din Evanghelie. Pe aceasta s-o ascultăm astăzi, pentru ca să nu greşim prin pofte după lucruri mari, când noi nu suntem în stare să îndeplinim nici cele mici ale vieţii. | Continuare »

Predica la Duminica II din Postul Mare

Eu sunt păstorul cel bun.
Păstorul cel bun sufletul îşi pune pentru oi (Ioan 10, 11).

I
Fraţilor, în această Duminică, a doua a Postului Mare, se citesc două Evanghelii; una a Duminicii, zi în care noi totdeauna sărbătorim învierea Domnului, şi alta a Sfântului Grigorie Palama, pe care il sărbătorim şi-l cinstim astăzi, adică la două săptămâni după ce s-a început Postul Mare.
Fiecare din aceste Evanghelii are frumuseţea sa şi e plină de cugetări adânci. În cea a Duminicii, ni se vorbeşte despre vindecarea săvârşită de Domnul Hristos asupra unui om cu mâinile şi picioarele slăbănogite, de nu se mai putea mişca; în cea de a doua, ni se cetesc cuvinte spuse de Mântuitorul şi cuprinse în Evanghelia după loan. Ele cuprind învăţături adânci, bune de luat în seamă şi de îndeplinit de toţi cei ce au în mâna lor călăuzirea altora.
A vorbi despre înţelesul bogat care se află în amândouă bucăţile pomenite, nu ne va fi cu putinţă. După cum piatra scumpă numită diamant aruncă fără încetare raze luminoase, aşa şi un singur rând din Sf. Evanghelie ajunge pentru a scoate dintr-însul învăţătură ca dintr-o fântână nesecată. De aceea noi ne oprim la una singură din bucăţile citite şi vom căuta să sorbim dintr-însa rouă plăcută pe care Domnul Hristos a turnat-o în ea.
Să îndreptăm mintea noastră la bucata pomenită din Sfânta Evanghelie dela Ioan şi să scoatem învăţătura cea de bună călăuzire pentru noi.
II.
Fraţilor, Domnul Hristos a avut multă dragoste de unele cuvinte pe care le-a întrebuinţat des în învăţătura Sa. Când a vorbit de cei care trebuiau să urmeze glasului Său, i-a numit oi. Precum ştiţi, oaia este un dobitoc blând, fără răutate şi care primeşte lovitura fără a lovi. Aşa-i voia Domnului Hristos: de a avea pe ai săi blânzi şi buni. De aceia îi numeşte oi. | Continuare »

Predica la Duminica I a Postului Mare (Duminica Ortodoxiei).

Fraţilor, în această Duminică, cea dintâi a Postului Mare, Biserica ne pune înainte una din luptele aprige purtate de dânsa cu duşmanii săi. Astăzi serbăm biruinţa împotriva acelora ce aruncau icoanele din sânul ei.
Cum să nu sărbătorească ea această biruinţă, când cu atât amar a câştigat-o! Cum să nu puie sub ochii fiilor săi trecutul care dovedeşte cât de mult ea s-a îngrijit să-i îndrumeze cu mijloace sănătoase pe calea dreptăţii!
Ceia ce s-a câştigat cu luptă, cu sudoare, cu sânge, nu trebuie să piară din amintirea noastră. Un lucru cu atât îţi este mai scump, cu cât l-ai căpătat cu mai multe osteneli. Aşa şi aci, să preţuim mai mult ceea ce învăţătoarea noastră, Biserica, cu mult zbucium a adus până la noi. Să nu ne arătăm nepăsători pentru ceea ce ea a ţinut de sfântă datorie să nu lipsească pe fiii săi. Toţi care nu ţin în seamă cât s-au ostenit părinţii cu dânşii, nu sunt fii buni. Tot aşa creştinii care nu se uită la lucrurile pentru care mama lor, Biserica, s-a ostenit, nu simt buni creştini.
Icoanele au fost odorul pentru care mult timp s-a luptat Biserica noastră. Aspră a fost şi mult timp a ţinut lupta, pentru că se găsiseră firi rele şi oameni fără Dumnezeu care nu primeau icoanele, le aruncau, le ardeau, ascultând mai mult de obiceiurile păgâneşti decât de cele ale Bisericii. A voit Dumnezeu însă ca, la urma urmei, biruinţa să fie a ei. Ea ridică sus steagul biruinţei şi aşează această zi, cea întâi Duminică din Postul Mare, ca amintire în nesfârşirea timpurilor. Ea a vrut să fie o zi care să amintească creştinului lupta purtată de dânsa pentru cinstirea icoanelor. Apoi tocmai despre această cinstire pe care-o datorăm sfintelor icoane, să vorbim şi noi azi.
I
Fraţilor, când un om iubeşte pe cineva, nu se naşte oare într-însul o dorinţă vie de a-i avea chipul zugrăvit pe ceva? Cu câtă plăcere primeşti şi ţii chipul prietenului cu care ţi-ai petrecut cei mai frumoşi ani ai copilăriei! Cu câtă duioşie păstrezi chipurile fratelui iubit şi depărtat, ale surorii scumpe, ale rudelor de inimă! Nu numai atâta, păstrăm cu cinste şi chiar cu mulţămire chipul fruntaşilor neamului nostru, al celor ce şi-au vărsat sângele pentru ţară, al capului ţării, ale domnilor care au fost părinţi pentru neamul nostru. | Continuare »