Comori Nemuritoare

Predică la Duminica a XVIII-a după Rusalii
I
Fraţilor, în duminica trecută, am încheiat cu şirul Evangheliilor care se citesc de la Matei. În Duminica de azi, alt evanghelist a venit să ne arate cuvinte şi fapte de-ale Domnului Hristos. Acela a fost Sf. Evanghelist Luca. Deci după cum am ascultat până acum, duminică după duminică, povestirea vieţii Domnului, aşa cum a fost scrisă de unii evanghelişti, tot aşa, şi de acum înainte, să ascultăm povestirea aceleiaşi vieţi, în felul cum a fost scrisă de Sfântul Luca. În adevăr, cu toate că fiecare a scris despre aceiaşi viaţă a Domnului, nu toţi au scris la fel. Pe lângă părţile la fel pe care le au cu toţii, fiecare evanghelist are şi părţile sale deosebite. Asta înseamnă că de la fiecare învăţăm ceva nou, şi de aceia datori suntem să fim cu luare-aminte la cele povestite de fiecare deosebit.
Şi fiindcă din săptămâna aceasta am început a citi evanghelia după Luca, adică după cum a fost scrisă de Sf. Luca, firesc este să auzim unele lucruri iar de la capăt şi să privim viaţa Domnului Hristos de la început.
Aceasta şi este pricina pentru care azi aţi auzit citindu-se Evanghelia despre chemarea apostolilor, adică despre începutul lucrării Domnului Hristos printre oameni, când El se gătea de a-şi alege câţiva bărbaţi cu care să umble împreună pentru a împrăştia cuvântul dumnezeiesc.
II
Fraţilor, în cele citite azi în Sf. Evanghelie, am văzut cum Domnul Hristos a venit la marginea lacului Ghenisaret, sau Marea Galileiei, cum i se mai zicea; am văzut cum a fost îngrămădit de mulţimea care aştepta să audă din gura Lui cuvânt de învăţătură sfântă; cum Domnul a găsit pe apostolul Petru şi pe alţii, muncindu-se în bărcile lor cu uneltele pentru pescuit, cum apoi, s-a suit în barca lui Petru şi a început a învăţa poporul, lăsându-şi toţi lucrul lor şi ascultând cuvintele Domnului. | Continuare »

Predică la Înâlțarea Sfinfei Cruci

Crucii tale ne închinăm, Stăpâne
(Cântare la ziua praznicului)

Fraţilor, ziua de astăzi e zi de post şi întristare, pentru că ne aduce aminte de Patimile Domnului. Însăşi evanghelia pe care aţi auzit-o nu e alta decât evanghelia judecăţii, răstignirii şi patimii Mântuitorului. El îşi varsă sângele cel prea scump pe lemnul crucii, iar noi, muţi de durere, stăm şi privim jertfa Domnului nostru şi sălbăticia oamenilor.
Pentru aceasta crucea nu este o unealtă de chin ca toate uneltele şi un lemn ca toate lemnele, ci e împletită cu simţirile noastre creştineşti prin vărsarea sângelui Mântuitorului nostru. Din pricina aceasta a şi ajuns ea la noi semn sfânt, şi creştinul îşi însemnează totdeauna chipul cu acest semn întăritor.
Dar fiindcă ea e legată cu jertfa de sânge pe care Domnul nostru Hristos a adus-o, să nu uităm, fraţilor, că în însuşi acest sânge a pus el ancora care să ne ţie în părtăşie cu dânsul, ca pe nişte fii răscumpăraţi din ghiarele păcatului. Într-adevăr, la cina cea din urmă cu apostolii Săi, în amurgul serii, când gândurile omului mai uşor se desfac de cele pământeşti, spre a se îndrepta către Dumnezeu, a aşezat Domnul ospăţul sfânt care să ne aducă aminte de patima şi moartea Sa şi să ţie viu în cugetul nostru chipul învăţătorului răstignit, care ne-a învăţat aşa de frumos lucrurile împărăţiei lui Dumnezeu. În adevăr, Domnul Hristos a spus apostolilor Săi la cină: aceasta să faceţi întru amintirea mea (Luca 22, 19). Şi aceasta o facem noi până azi, în amintirea jertfei şi morţii Mântuitorului, căci Sfânta Liturghie nu este altceva decât o neîncetată săvârşire şi preînchipuire a Cinei celei de taină a Mântuitorului cu Apostolii Săi.
În liturghie nouă ni se dă mijlocul de a lua parte la Sfânta Cină a Mântuitorului, pomenind astfel cu umilinţă răstignirea şi moartea Sa pentru noi, după cum zice Sfântul Apostol Pavel: De câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest potir, moartea Domnului vestiţi până ce va veni (I Cor. 2, 26). | Continuare »

Predică la Naşterea Maicii Domnului

Fiule, când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită (Iisus Sirah 2, 1).

Fraţilor, când soarele îşi arată discul său luminos în zarea galben-roşiatică, razele sale într-o clipă ajung până la tine şi-ţi răspândesc veselia în inimă. Dar el nu răsare pe neaşteptate, ci trimete vestitorul său, care încredinţează pe cel ce priveşte la Răsărit că soarele vine grăbit să lumineze şi să aurească culmile dealurilor şi vârfurile copacilor. Cine este însă acest vestitor al soarelui? cine ne spune că discul de foc vine să răspândească lumină şi căldură peste firea adormită?
Este îngânarea de lumină şi întunerec înainte de ivirea soarelui, este amestecătura de ceaţă uşoară şi fum subţire, care, îmbrăcată în veşmânt roşiatic, poartă numele de revărsatul zorilor. Ea ne vesteşte că soarele e gata să răsară.
Dar împreună cu firea, cu lumea aceasta văzută, fraţilor, pe care soarele o veseleşte, trăieşte şi o lume nevăzută: este lumea sufletelor noastre. Şi ea are soarele ei, care a trezit-o din adormirea păcatului. Păcatul lui Adam o vârâse în întunerec, în noapte neagră. A venit însă soarele cu lumină orbitoare, Hristos Domnul, alungând negura păcatului şi încălzind sufletele.
Soarele de pe bolta cerului ne bucură cu răsăritul său numai după o noapte de câteva ceasuri. Cu cât mai mare bucurie a trebuit să aducă soarele Hristos, când răsări după o noapte de mii de ani! Răsăritul acesta a fost băutura răcoritoare care a alinat inima, a mângâiat sufletul şi a udat gâtlejul ars şi uscat al omenirii. Pentru aceasta şi pe soarele Hristos noi creştinii îl numim soarele dreptăţii, căci el n-a venit numai să aducă lumină şi căldură, ci mai cu seamă, pace, dreptate, bine şi adevăr.
De aceia şi naşterea Mântuitorului noi o serbăm cu bucurie mare, ca răsăritul soarelui dreptăţii nesfârşite.
Dar după cum soarele din înaltul cerului este vestit că are să răsară de zorile dimineţii, tot aşa ne este vestit şi răsăritul soarelui dreptăţii. Şi după cum omul şi firea toată se bucură când văd zorile, vestitorul soarelui, tot aşa creştinul saltă de bucurie când vede zorile care-i vestesc venirea soarelui dreptăţii, Hristos. | Continuare »

Predică la Duminica a X-a după Rusalii

Mare grijă a purtat totdeauna sfânta noastră Biserică de a pune înaintea fiilor săi învăţăturile frumoase şi mântuitoare. Cine a fost cu luare-aminte la slujba Domnului poate zice că a fost drept către suflet ca şi către trupul său. Într-adevăr, trupul omului are nevoie de hrană în tot timpul. Dar şi sufletul are nevoie de hrană; a-l lipsi de dânsa, nu înseamnă oare a fi nedrept? Pentru aceasta este de tot folosul ca, împreună cu trupul, să hrănim şi sufletul. Aceasta făcând, lucrăm spre binele şi mântuirea noastră.
Un îmbelşugat izvor pentru hrana sufletului este Sfânta Evanghelie. Cu multă înţelepciune mama noastră a tuturor, care este Biserica, la fiecare slujbă dumnezeiască ne citeşte dintr-însa câte o bucată plină de nepreţuite învăţături. Iar noi datori suntem să ne pătrundem sufletul de dânsele, ca şi albina care niciodată nu se întoarce deşartă, ci încărcată cu mierea cea dulce culeasă din flori.
Şi în Sfânta Evanghelie de astăzi multe lucruri sunt de învăţat. Ca omul harnic, fraţilor, să ne punem la lucru, să scoatem învăţătura cea bună, s-o întoarcem pe toate feţele, ca nimic să nu ne fie străin.
Ce ne spune cuvântul Domnului prin Sfânta Evanghelie de azi – un om a venit la Mântuitorul şi, căzându-i în genunchi, s-a rugat să mântuie pe fiul său, că de multe ori cade în foc şi în apă.
Ce era acesta? — Fără îndoială un lunatec. Se scula, umbla nopţile şi, unde se trezea, acolo cădea. Tatăl acestui lunatec, care ruga pe Mântuitorul pentru vindecarea fiului său, îi spune: L-am adus la Apostolii tăi, şi n-au putut să-l vindece. Domnul Hristos însă numai decât l-a vindecat, iar Apostolii, minunaţi, îl întrebară că de ce n-au putut face şi ei aşa?
Atunci Mântuitorul le spune: fiindcă n-aţi avut credinţă, iar această boală nu se vindecă decât prin post şi rugăciune.
Aţi auzit, fraţilor? Post şi rugăciune! Mari şi sfinte vorbe! Pentru fiecare trebuie o cuvântare întreagă ca să te adânceşti într-însele. De aceia să stăm de vorbă azi numai despre una dintr-însele, şi anume despre rugăciune. | Continuare »

Predică la Duminica VI după Cinzecime

După cum într-un singur trup avem multe mădulare şi n-au toate mădularele aceiaşi lucrare, într-acelaş chip şi cei mulţi un trup suntem în Hristos, iar flecare unul altuia mădulare (Romani 12, 4-5).

I
Fraţilor, cuvintele acestea sunt ale Sf. Apostol Pavel, scrise de el în Epistola sa către Romani. El a fost cel mai aprig răspânditor al credinţei creştine după înălţarea Domnului la ceruri şi, în dorul lui înfocat de a vedea pe toţi închinându-se lui Iisus Hristos, nu s-a liniştit o clipă de a împrăştia învăţătura creştină până în ţinuturile cele mai depărtate.
Pe când se afla în toiul unui lucru fără odihnă, scrise el şi Epistola către Romani, din care am luat aceste cuvinte. El voia să se ducă la ei pentru a vesti şi acolo numele Domnului răstignit şi, neputând face aceasta, din pricina altor treburi grabnice care-l chemau în altă parte, se mulţămi să le scrie. Gândul lui era să întărească pe aceşti creştini, care acum începeau a se înmulţi în toate ţinuturile, şi să pună viaţa lor în rânduială. Voia să vadă tovărăşii sfinte, care să ţină pe oameni legaţi unii de alţii şi să nu se piardă din lipsă de îngrijire şi legătură. De aceia pe drept Sf. Apostol Pavel este privit ca cel ce a pus toate în rânduială la începutul întemeierii Bisericii şi a statornicit o îndrumare trainică pentru toată viaţa creştinătăţii.
Pentru cei de atunci, cuvintele Apostolului erau lucruri noi; pentru noi, cei de azi, care ne-am născut creştini şi trăim în Biserică, cuvintele lui ar trebui să fie lucruri demult ştiute şi înţelese. Cu toate acestea nu e aşa, fiindcă mulţi dintre noi trăiesc departe de Biserică şi se lipsesc de bogăţia de învăţături care au fost adunate într-însa de Apostol şi de Sfinţii Părinţi pentru buna călăuzire a oamenilor în viaţă. De aceia slujitorii Bisericii şi bunii creştini care mai sunt în ziua de azi, au datoria să tot pomenească lumii de vechile învăţături şi s-o înştiinţeze că nicăieri nu găseşte altele mai bune şi mai înviorătoare de inimi. | Continuare »

Predică la Duminica V După Rusalii

I
Una din marile binefaceri, pe care Domnul Hristos le-a adus oamenilor, a fost aceia de a vindeca pe bolnavii lor. Pe vremea aceia, nu erau orânduieli medicale ca acum; nu se pomenea de spitale. Din pricina aceasta, oamenii sufereau cu mult mai mult ca acum. Mila de oameni însă, sădită de Mântuitorul, a făcut ca ea să ducă la înfiinţarea de aşezăminte pentru căutarea bolnavilor.
Pe când Domnul Hristos se afla în apropierea unei ape mari, pe care Sfânta Evanghelie o numeşte Marea Galileei, iată înaintea lui un soi de bolnavi care nu se văd totdeauna. Erau aşa numiţii îndrăciţi. Aceştia se tăvăleau pe jos, spumegau şi se zvârcoleau într-un chip care umplea de groază pe cei ce erau de faţă.
Domnul Hristos însă niciodată nu s-a neliniştit. A biruit puterea boalei care se afla într-înşii, a alungat duhul de răutate care stăpânea şi chinuia pe cei izbiţi de asemenea boală. Apoi îi întorcea iarăşi în mijlocul semenilor lor, sănătoşi şi în stare de a se apuca de lucrul cel cinstit, de la care boala îi îndepărtase.
Pe ziua de azi, Sf. Evanghelie ne vorbeşte de doi îndrăciţi cu o înfăţişare cumplită, din ţinutul zis al Gherghesenilor. De răul lor, nu mai putea trece nimeni pe calea aceia. Acum, de oarece povestirea despre îndrăciţii din ţinutul acela, care afla lângă Marea Galileei, ne învaţă multe şi pe noi, să ne oprim la ea şi să culegem învăţăturile pe care le putem scoate dintr-însa.
II
Fraţilor, venirea Domnului Hristos în lume a însemnat înmulţirea binefacerilor şi scăderea suferinţelor. El abia a venit pe lume, pentru a se apuca de lucrul mântuirii omului, şi îndată diavolul i-a stat împotrivă. A căutat să-l abată de la drumul pe care şi-l trasase, adică acela de a învăţa şi a îndrepta pe oameni.
Ştim că Mântuitorul, mai înainte de a se apuca să vestească lumii cuvântul Evangheliei, a stat în pustie şi a fost ispitit de diavolul. În toate chipurile acesta s-a silit să abată gândurile Domnului în altă parte şi şă-L biruie prin puterea frumuseţelor şi bogăţiilor pământului. Dar Mântuitorul a rămas neclintit pe temelia Sa dumnezeiească şi a alungat pe diavolul ispititor. | Continuare »

Predică la Duminica IV după Rusalii

Voi, părinţilor, nu întărâtaţi pe copiii voştri spre mânie, ci creşteţi-i în învăţătura şi îndreptarea Domnului (Efeseni 6, 4).

I
Fraţilor, când legea Domnului nostru Iisus Hristos a pus femeia pe o treaptă de cinste, pe care n-o mai avusese până atunci, a făcut o faptă de cea mai mare dreptate. Dar odată ce a dăruit-o cu cinste, odată ce legătura dintre bărbat şi femeie a sfinţit-o, trebuia să meargă mai departe.
Când unirea bărbatului cu femeia este deplină? – Fără îndoială că atunci când e încununată de copii. Apoi, fraţilor, dacă legea noastră creştinească a ridicat din ruşine femeia, sfinţind legătura ei cu bărbatul, tot aşa a chezăşuit şi pentru copil o stare de cinste, ca unul ce are să ajungă om deplin. Învăţătura creştină cere ca omul să fie înfrumuseţat cu toate podoabele sufletului.
Dar înţelegeţi bine că nu poate să ajungă aşa când va fi om mare, dacă din copilărie nu-l vom învăţa şi nu-i vom sădi în suflet gândurile bune şi de folos. Dar asupra cui cade această datorie decât asupra părinţilor? Ei au însărcinare de la Dumnezeu pentru buna creştere a fiilor. Aceasta ne-o spune şi Sf. Apostol Pavel: Creşteţi-i în învăţătura şi îndreptarea Domnului. Din nefericire, deseori părinţii lasă pe fiii lor să ajungă nedrepţi, înşelători, şi pe urmă încep să se mire zicând, că de unde oare au înhăţat atâtea răutăţi? Aceasta este însă vorbă uşoară, pentru că datoria lor era să apuce înainte, să nu deschidă copiii ochii spre cele rele, sau, când îi vor deschide, ei să fie dinainte îndrumaţi spre cele bune.
Dar cât de puţini sunt acei care socotesc aceasta ca o datorie! Cei mai mulţi nu se îngrijesc decât să aibă copii, – încolo… ce-o da Dumnezeu! Dar lucrul acesta nu e deloc înţelept, fiindcă aici nu e vorba să ai copii mulţi, ci acei câţi îi ai, să-ţi fie buni. Ce folos vei avea de la mulţi şi răi? N-ai să doreşti mai degrabă să fie puţini şi buni? Se înţelege că mai mare merit este să ai mulţi şi buni, dar lucrul înţelept este să-i ai întâi buni şi apoi mulţi.
Ceia ce Biserica noastră ne învaţă despre creşterea copiilor e de aşa mare însemnătate, încât trebuie să ne adâncim tot mai mult într-însa, mai cu seamă că sunt mulţi care nu prea o bagă în seamă. | Continuare »

Predica la Duminica I după Rusalii

Fraţilor, Cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu de el înaintea Tatălui Meu care este în ceruri (Matei 10, 33).

Cu acelaşi sunet plăcut şi plin de iubire, glasul Mântuitorului ne cheamă la Dânsul. El ne-a chemat spre fericirea vieţii şi neîncetat Biserica Sa ne strigă spre sarcina uşoară a învăţăturii Mântuitorului.
Dar ce deosebire între un timp şi altul! Sf. Apostol Petru, numai printr-o cuvântare, a adus cândva câteva mii de oamenii în staulul Domnului. De atunci timpurile tot au curs, s-au schimbat şi azi am ajuns la aceia că mulţi trăiesc fără să mai gândească că e un Dumnezeu pe lume şi sunt surzi la învăţăturile Evangheliei. Greutăţile de tot felul ale traiului zilnic nevoiesc pe omul muncitor să caute tot spre pământ pentru îndestularea trebuinţelor lui. El pierde deprinderea de a se mai uita spre cer şi, de la o vreme, se trezeşte că parcă nici nu mai înţelege graiul cerului.
Drept aceia vedeţi, fraţilor, că trebuinţele lumeşti înăbuşă pe cele cereşti. Dar starea aceasta nu e bună, pentru că viaţa trupului, fără viaţa sufletului, e viaţă de vită. Oamenii, trăind adunaţi pe o întindere de pământ, îşi duc zilele cu atât mai uşor, cu cât viaţa sufletească e mai întărită într-înşii. Asta îi face mai buni, mai îngăduitori, mai binevoitori. Îi face să rabde mai cu uşurinţă greutăţile şi nevoile traiului.
Viaţa trupească, fără aceea sufletească, înduşmăneşte mai mult pe oameni. Aţi văzut cum câinele, când mănâncă, sare la tovarăşul său. De ce? Fiindcă la dânsul nu-i viaţă sufletească.
Tot ca şi câinele, fraţilor, ajunge şi omul care trăieşte numai cu trupul. El nu vede decât nevoia lui şi îndată ce altul se apropie, îl urăşte. Cu cât se stinge viaţa sufletească, cu atât omul îşi pierde din omenia lui şi se apropie mai mult de dobitoacele fără cuvânt. | Continuare »

Predică la Duminica Samarinencii

Fraţilor, pe timpul când Mântuitorul răspândea sfintele Sale învăţături pe pământ, erau două popoare care nu se înţelegeau unde este mai bine să se închine lui Dumnezeu. Acestea erau Evreii şi Samarinenii. Sfânta Evanghelie de azi v-a spus că, fiind Mântuitorul Hristos pe marginea unui puţ, a venit o femeie samarineancă să scoată apă şi l-a întrebat: „Doamne unde trebuie să ne închinăm?“ Ea ştia că evreii ziceau într-un fel, iar samarinenii în altul. Evreii ziceau că numai în biserica din Ierusalim se cuvine a se închina lui Dumnezeu. Samarinenii aveau un munte pe care-l socoteau sfânt şi ziceau că numai acolo se dă închinarea cuvenită lui Dumnezeu. Vedeţi că nici unii, nici alţii, nu se gândeau la ceea ce face adevărata putere a închinăciunii. La dânşii, dacă te-ai fi închinat în locul ştiut, dacă gura tot spunea la vorbe, iar inima rămânea ca piatra, închinăciunea era bună. A trebuit să vină Domnul Nostru Iisus Hristos care să lumineze lumea.
În închinăciune, ca lucrul cel mai de preţ, a pus mişcarea inimii, cugetul curat. Asta înseamnă cuvintele să ne închinăm în duh şi în adevăr. Toate celelalte vin mai pe urmă. Şi tocmai asta n-o înţelegeau evreii. Ei puneau în frunte ceia ce era de mai puţin preţ, iar ce era mai însemnat nu băgau în seamă. În legea lor totdeauna s-au ţinut numai în lucrurile de deasupra. Inima nu era amestecată, chiar când era plină de toate fărădelegile. Pentru aceasta Mântuitorul i-a mustrat de nenumărate ori, numindu-i morminte văruite, care numai pe din afară sunt curate, iar pe dinăuntru pline de toată necurăţia. Când mustră pe Iudei, Domnul Hristos nu mustră supunerea lor la poruncile legii, ci fapta că nu pun buna pornire a sufletului ca temelie la ascultarea legii.
Să pătrundem şi noi mai adânc în această învăţătură ca să vedem ce înseamnă adevărata închinare de Dumnezeu.
Fraţilor, nu sunt oare şi azi creştini care ar trebui mustraţi tot aşa cum mustra Mântuitorul pe evrei? Nu sunt şi azi mulţi care cred că au făcut totul când au îndeplinit datoriile de din afară ale legii? | Continuare »

Predică la Duminica Slăbănogului

Doamne, nu am pe cine să mă bage în scăldătoare (Ioan 5, 17).

Fraţi creştini, unul din cei mai nenorociţi oameni, de care ni s-a vorbit vreodată, a fost, fără îndoială, acest paralitic sau slăbănog, de care ne-a vorbit astăzi Sfânta Evanghelie a apostolului Ioan. Ascultaţi şi vă veţi încredinţa de cele ce vă spun.
Treizeci şi opt de ani erau de când acest slăbănog zăcea plin de durere lângă marginea unei scăldători, numită Scăldătoarea oilor. Dacă zăcea el de atâţia ani, fără îndoială, era ştiut de toţi câţi veneau pe acolo ca să se lecuiască sau numai să vadă bolnavii. Într-o aşa lungime de vreme, toţi îl vor fi văzut cu faţa ca de mort, cu ochii în fundul capului; în loc de carne, numai pielea pe oase.
Zăcerea nesfârşită nu-l putea aduce în stare mai bună. Îmbrăcămintea îi va fi fost numai zdrenţe. Nu ne mai îndoim că, cu glas slab de tot şi cu căutătura rugătoare, va fi mişcat de milă şi compătimire până şi pietrele. Pe de altă parte, nu era nevoie decât de scurta osteneală a unui om ca să-l scape din durerile lui.
În scăldătoarea aceia, odată pe an, se scobora îngerul Domnului şi turbura apele. Cel întâi bolnav, vârât într-însa, se lecuia. Deci ce era de nevoie. Pentru vindecarea slăbănogului, decât ca un om să-l cufunde în scăldătoare, când îngerul o turbura!
Dar în cei 38 de ani de zăcere nu s-a găsit nicio fiinţă milostivă care să se ostenească pentru el, numai cât ai adăpa o vită. Apoi, fraţilor, vă întreb eu acum: n-am dreptate să spun că era o mare nenorocire pentru chinuitul bolnav? Şi băgaţi de seamă că pentru uşurarea sa, nu era nevoie să cheltuieşti averi cu leacurile şi medicii. Dacă i-ar fi trebuit cine ştie ce ierburi scumpe, căutate prin ascunzişurile munţilor, dacă i-ar fi trebuit vreo pasăre sau lighioană rară şi grea de găsit, cum ne pomenesc poveştile strămoşilor, – nu ne-ar părea de mirat că vedem pe bolnav în aşa părăsire.
Dar când te gândeşti că nu se cerea alta, decât să alerge cineva la un timp potrivit şi, cu o singură împinsătură să-l arunce în apă, nu e de mirat că în 38 de ani nu s-a găsit niciun prieten binevoitor, nicio rudă iubitoare, niciun om milostiv care să-l ajute?
Ba încă mai este ceva. Sfânta Evanghelie spune că scoborârea îngerului în apă era la un timp ştiut. Deci omul milostiv, care ar fi vrut să ajute pe slăbănog, nu era nevoit să-şi piardă multă vreme. N-avea decât să vie la timpul ştiut, să bage pe bolnav în scăldătoare, şi gata. Şi totuşi an după an a trecut, an după an a aşteptat slăbănogul, şi nimeni nu s-a milostivit de el. Deci dreaptă a fost spusa noastră la început că nenorocirea acestui om era nemăsurată. | Continuare »