Fragment din Pastorala de Paşti (2005) a IPS BARTOLOMEU ANANIA
Iuda Iscarioteanul apare pe scena biblică în vremea ultimelor zile ale Domnului. Ştim că Iisus şi cei doisprezece ucenici ai Săi trăiau viaţă de obşte, că se mulţumeau cu puţin şi că acest puţin provenea în special din anumite danii. Aşa stând lucrurile, Iuda era casierul comunităţii. La el veneau daniile în bani, tot prin el se făcea plata cumpărăturilor şi din aceeaşi pungă se făceau daniile către săraci. Desigur, totul se petrecea pe încredere, nimeni nu-i cerea socoteală, deşi unii îl bănuiau de oarecare necinste, în sensul că el „vămuia” punga comună, reţinând pentru sine câte ceva. Se pare însă că faptul acesta nu era de natură să tulbure. Neavând simţul proprietăţii, apostolii nu-l aveau nici pe acela al pagubei.
Năravul lui Iuda devine semnificativ într’o împrejurare puţin obişnuită. Iisus Se află în Betania, împreună cu ucenicii Săi, ca oaspete al prietenului Său Lazăr, pe care tocmai îl înviase din morţi. În timpul mesei I se apropie Maria, sora lui Lazăr, purtând un vas de alabastru cu mir de nard (adică un ulei foarte scump, preparat cu esenţă extrasă din rădăcină de nard, o plantă aromatică din India) şi revarsă mirul pe picioarele lui Iisus. Toţi cei de faţă sunt surprinşi, nedumeriţi, dar Iuda are o reacţie de împotrivire: „De ce nu s’a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?” Reacţia lui Iisus e cu totul alta: „Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat; că pe săraci îi aveţi pururea cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi pururea”.
Gestul Mariei, prin gingăşia şi semnificaţia lui, e unul din cele mai emoţionante din câte pot fi întâlnite în istoria omenirii. Prin nu ştim ce revelaţie sau intuiţie, această splendidă femeie a presimţit că Iisus nu va avea parte de ritualul obişnuit al înmormântării şi, asumându-si rânduială de mironosiţă, a uns picioarele ce aveau să poarte semnul cuielor. Domnul îi oferă lui Iuda această explicaţie, dar ucenicul nu o acceptă. Gândul lui se îndreaptă în altă parte, şi nu prea departe. El ştie că învierea lui Lazăr, săvârşită în văzul a o mulţime de martori, împinsese până la culme ura preoţilor iudei faţă de Iisus. Condamnarea Lui la moarte fusese deja hotărâtă la un sfat de taină în casa arhiereului Caiafa. Singura lor grijă este aceea ca arestarea acestui Iisus, care se bucură acum de o imensă popularitate, să nu se facă la lumina zilei, în văzul mulţimii. Ei contează pe labilitatea psihologiei maselor: când victima e ameninţată, îi sar în apărare; când o văd în cătuşe, o părăsesc. Este exact ceea ce vor face înşişi ucenicii în grădina Ghetsimani.
Această grădină („grădină” e un fel de a spune; în fapt, era un crâng) se afla undeva în afara Ierusalimului, dincolo de pârâul Cedrilor. Se pare că acolo era locul de taină unde Iisus obişnuia să meargă, din când în când, cu ucenicii Săi. Evident, Iuda îl cunoaşte. Planul e croit la repezeală. Disidentul se furişează în casa arhiereilor şi le face oferta de colaborare: el promite că le va deconspira locul unde Iisus poate fi arestat fără martori incomozi, iar ei acceptă ca pentru acest serviciu să-i plătească suma de treizeci de arginti.
Următorul episod dramatic se petrece la Cina cea de Taină. Iisus îşi vesteşte încă o dată patima şi moartea. Şi tot atunci enunţă legea iubirii, îndemnându-Şi ucenicii să rămână întru iubirea Lui.
Unsprezece apostoli ascultă înfioraţi, dar de inima lui Iuda nu se lipeşte nimic. Iisus i-o cunoaşte şi găseşte că e momentul s’o şi spună: „Unul dintre voi Mă va vinde”. Apostolii se zbat între uimire şi nelinişte şi se întreabă unii pe alţii cam cine ar putea fi. Vestea pare incredibilă, greu de suportat. Iuda are neobrăzarea de a întreba şi el: „Nu cumva sunt eu, Învăţătorule…?”. Iisus îi răspunde: „Tu ai zis”, ceea ce în limbajul vremii înseamnă: „Aşa e, ai spus-o chiar cu gura ta”.
Dar cei unsprezece încă nu se dezmeticesc, nu-şi cred auzului. Acum Iisus i se adresează de-a dreptul lui Iuda: „Ceea ce vrei să faci, fă mai degrabă!…”. Dar – ne spune Evanghelistul – nimeni din cei ce şedeau la masă n’a înţeles pentru ce i-a zis aceasta; fiindcă unii, deoarece Iuda avea punga, gândeau că Iisus îi spune: Cumpără ceea ce ne trebuie la sărbătoare!… sau să dea ceva la săraci”.
Ca să fie şi mai explicit, Iisus adaugă: „Acela este, căruia Eu, întingând bucătura de pâine, i-o voi da”. „Şi întingând bucătura de pâine, a luat-o şi i-a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul”. Evanghelistul Ioan, care a fost de faţă, încheie astfel acest episod: „Deci, după ce a luat acela îmbucătura de pâine, îndată a ieşit. Şi era noapte.”
Într’adevăr, iubiţii mei, noapte era. Înnoptate erau sufletele apostolilor; chiar atunci, la Cină, Iisus le spusese: Rămâneţi întru iubirea Mea! Şi acum, unul dintre ei plecase copleşit de ură. Noapte este acum şi în sufletul lui Iuda. El aleargă prin beznă la arhierei, le descoperă locul unde Iisus poate fi arestat în aceeaşi noapte. Iar pentru cazul că nimeni nu l-ar fi recunoscut sau că nu ar fi fost sigur asupra persoanei, stabileşte consemnul: „Cel pe care-l voi săruta, acela este; prindeţi-l”.
Noapte este în crângul din marginea Ierusalimului. Iisus Se desprinde de ucenici, Se roagă singur, tremură pentru o clipă în faţa crucii care I se apropie, Se întoarce la ai Săi, îi trezeşte din noaptea somnului, clipa a sosit. Crângul e invadat de ostaşi înarmaţi care, la lumina faclelor, caută pe cineva. Îl caută şi adunătura de preoţi care-i însoţeau pe ostaşi. „Pe cine căutaţi?” îi întreabă Cel-Căutat. „Pe Iisus Nazarineanul”, răspund ei. „Eu sunt!” le răspunde Acesta. Ei, deprinşi să caute un hoţ care se ascunde, minte şi încearcă să fugă, se descumpănesc în faţa Acestui infractor neobişnuit şi ezită să pună mâna pe El. Acum ţâşneşte din beznă Iuda Iscarioteanul. Se apropie de Iisus şi dă să-L sărute pe obraz. Iisus tresare şi-l mustră: „Iuda, prin sărutare Îl vinzi tu pe Fiul Omului?” Iuda însă nu şovăie. Prin noaptea sa, un fulger din iad îi scapără din gură: „Bucură-te, Învăţătorule”! Şi-L sărută. Acum, o altă mustrare: „Prietene, pentru ce ai venit?” Cu alte cuvinte: Nu pentru o sărutare te afli tu aici, ci ca să dai o mână de ajutor la arestarea Mea. Lasă jocul şi fă-ţi treaba!
Iisus este legat, dus în cetate, judecat şi condamnat la moarte pe cruce. Iuda află, are o scurtă mustrare de conştiinţă, aleargă la arhierei şi vrea să le înapoieze banii: „Greşit-am vânzând sânge nevinovat”. Aceştia rânjesc a batjocură, nu-i primesc banii şi-i spun cu cinism: „Ce ne priveşte pe noi? De-acum e treaba ta…”. Umilit de moarte, trădătorul aruncă banii în templu, după care merge undeva şi se spânzură.
Dragii mei, aşa s’au petrecut faptele. Iuda rămâne până astăzi un personaj nu numai tragic, dar şi controversat, de vreme ce nimeni nu poate preciza motivul real al trădării.
Unii cred că el nu a fost altceva decât instrumentul prin care trebuia să se plinească profeţiile; aşadar, fusese predestinat morţii, ceea ce îi prezumă nevinovăţia. Numai că profeţiile se puteau plini nu neapărat prin el, ca persoană, ci prin altcineva, sau prin alte mijloace. Singurul interes al arhiereilor era să cunoască locul secret al lui Iisus, iar pentru aceasta puteau să angajeze un spion care să-L urmărească.
Alţii cred că Iuda, fiind singurul negalileean din ceata apostolilor, nu era de acord cu mesianismul universalist al lui Iisus, ci cu mesianismul naţionalist al căpeteniilor iudaice. Acestui argument i se poate răspunde că pentru aşa ceva nu era nevoie de calea trădării, ci de aceea, mult mai simplă, a despărţirii.
Alţii, dimpotrivă, îi atribuie lui Iuda chiar intenţia sublimă de a provoca arestarea lui Iisus, pentru ca Acesta să-Şi poată demonstra dumnezeirea în fata judecătorilor. Dacă însă acesta ar fi fost scopul, de ce nu şi l-a urmărit până la capăt? Suprema demonstraţie a dumnezeirii lui Iisus, aşa cum în batjocură o invocau arhiereii, ar fi fost ca El să Se coboare de pe cruce. Or, la vremea răstignirii Mântuitorului, Iuda era deja mort.
Se încearcă absolvirea lui Iuda şi prin temporara sa căinţă. Desigur, aceasta ar fi fost salvatoare dacă el ar fi alergat la Învăţătorul său şi i-ar fi cerut iertare. Dacă ar fi cerut-o, e sigur că i s’ar fi dat. Dar n’a făcut-o, ci a preferat să se sinucidă.
Cea mai populară şi mai acreditată ipoteză este aceea a lăcomiei. Având punga, Iuda se obişnuise să ciupească din banii comunităţii apostolice, punându-şi-i deoparte pentru el. Aşa se explică reacţia lui negativă la ungerea din Betania. Se risipea un mir aromat care preţuia trei sute de dinari, adică plata unui lucrător pentru un an de muncă. Dacă aceşti bani ar fi intrat în punga comună, el îşi putea însuşi întreaga sumă sub pretextul că a împărţit-o la săraci. Unde-i hoţie e şi minciună. Nimeni nu l-ar fi controlat. Această sumă insă s’a risipit pe picioarele Învăţătorului. Iuda are sentimentul că Iisus, acceptând gestul femeii, i-a furat banii.
Acum îi trece prin minte gândul trădării. Iniţiativa nu le aparţine arhiereilor. Ca instituţie judiciară, sinedriul putea folosi metoda recrutării unui informator. Iniţiativa îi aparţine lui Iuda. El este cel ce se oferă. Dar nu pentru raţiunile politice ale unui naţionalist dezamăgit. Dacă ar fi fost aşa, o făcea, bucuros, pe gratis. Nu. El cere bani. Arhiereii „se învoiesc” să-i dea bani şi îi oferă treizeci de arginti. Arestarea lui Iisus, însă, era o miză uriaşă; arhiereii ar fi pus în joc o sumă pe măsură. Ei însă oferă ceea ce oferă spre a-L umili pe Iisus (care, în ochii lor, n’ar merita mai mult) şi, pe de altă parte, îşi dau seama pe cine au în faţă. Iuda nu este un negustor abil. Furtişagurile lui nu au nimic spectaculos. Atât prin ciupelile din pungă, cât şi prin preţul derizoriu al trădării, Iuda pare mai mult un biet găinar, un prostănac care se înşală pe sine. Dacă presupunem că prin trădare vrea să-şi recupereze banii pierduţi prin mirul din Betania, şi aici se înşală. Ştim că vasul de alabastru conţinea o litră de mir de nard curat, un produs foarte rar şi extrem de scump. Iuda acceptă treizeci de arginti, adică suma cu care se vindea un sclav în piaţă.
Slăbiciunea lui Iuda este, într’adevăr, lăcomia, dar lăcomia nu este un procedeu comercial, ci un viciu. Lacomul nu urmăreşte îmbogăţirea posibilă, ci adaosul necesar. Când băutorul devine alcoolic, se îmbată din te-miri-ce. Dependent de propriul său viciu, omul şi-a pierdut libertatea şi poate fi vânat de oricine. Aici cred eu că se află cheia trădării lui Iuda.
Cei mai mulţi comentatori emit tot felul de presupuneri, precum cele pomenite mai sus, dar ocolesc un fapt extrem de important: Iuda este un om demonizat. Doi sunt evangheliştii care menţionează acest fapt: Luca şi Ioan. Demonizarea lui Iuda ca trădător al lui Iisus s’a făcut pe fondul propice al lăcomiei. Ea cunoaşte două faze. Prima se petrece îndată după ungerea din Betania, când lui Iuda i se strecoară gândul de a intra în legătură cu arhiereii. Acest gând îl stăpâneşte şi în prima parte a Cinei celei de Taină. Aşa se explică impertinenţa cu care întreabă dacă nu cumva el este cel care îl va vinde pe Iisus, ştiind bine că el va fi. Sângele rece atinge culmea în clipa în care Iisus îl anunţă ca trădător pe cel căruia îi va întinde îmbucătura de pâine. I-o întinde lui Iuda, iar acesta o ia fără nici o tresărire de conştiinţă, confirmând astfel că el este trădătorul. Sfântul Ioan precizează: „După îmbucătura de pâine, atunci a intrat Satana într’însul”.
După ce i-a bântuit gândul, diavolul intră acum în posesia lui totală şi ireversibilă. De ce ireversibilă? vă veţi întreba; dacă Domnul vindecase atâţia demonizaţi, oare nu putea să-l vindece şi pe el?… Diferenţa e radicală: cei vindecaţi erau victime, Iuda e complice. Între el şi Satana s’a făcut un pact. Înainte de a-l vinde pe Iisus, Iuda îşi vânduse propria-i libertate. Dumnezeu nu-l mântuie pe om împotriva libertăţii lui.
Iuda are acum un alt statut moral decât al celorlalţi oameni. El nu e doar un ins viclean, ipocrit, şiret, prefăcut, duplicitar, făţarnic, ca mulţi alţii; el este un om corupt, pervers, perfid, modelat pe talia celui ce-l stăpâneşte. Numai aşa se explică incredibilul, cutremurătorul gest din grădina Ghetsimani: sărutarea. Există situaţii în care omul îl surprinde chiar pe Atotştiutorul Dumnezeu. Amintiţi-vă de sutaşul din Capernaum care-I ceruse lui Iisus să-i vindece servul chiar de la distantă, ca un comandant cu porunci executorii. La auzul acestor cuvinte, care descopereau credinţa unui păgân, Iisus, pur şi simplu, S’a minunat. Aici, în Ghetsimani, Iuda Îl surprinde pe Iisus prin gestul său de a-L săruta. Era oare sărutarea necesară pentru identificarea lui Iisus? Nicidecum. Semnul era pur convenţional, putea fi un deget arătător, o mână pe umăr, atingerea cu o crenguţă, sau orice altceva. Mai mult, nici nu era nevoie de un semn de recunoaştere, oricare ar fi fost el, de vreme ce împreună cu ostaşii veniseră şi arhierei, bătrâni şi căpetenii care-L văzuseră de atâtea ori pe Iisus în templu si-L cunoşteau. Şi în cazul acesta, ca şi în acela al trădării, Iuda era cel ce avusese iniţiativa. El inventase trebuinţa unui semn, el stabilise, ca semn, sărutarea. Iisus ştia că Iuda Îl va trăda, o spusese răspicat şi explicit, dar sărutarea e de natură să-L surprindă. Întrebarea pe care i-o pune are în ea, deopotrivă, uimire şi dojană: „Iuda, prin sărutare Îl vinzi tu pe Fiul Omului?…
Dar faptul e mult mai grav. Înainte de a-L săruta, Iuda Îl salută mieros prin cuvintele: „Bucură-te, Învăţătorule!” Nu se poate, nu se poate ceva mai pervers! Cuvântul „Bucură-te!”, care ieşea din gura lui Iisus ca un balsam, din gura lui Iuda iese ca un şarpe. Ţineţi minte: Fapta care l-a condamnat definitiv pe Iuda nu a fost trădarea negociată, ci sărutarea perfidă. Satana i-a inspirat-o, şi tot Satana îl va împinge la sinucidere. Şi putem anticipa că’n clipa când Iuda îşi va da duhul cu laţul de gât, Satana îi va şuiera, dulce, în ureche: Bucură-te!
Iubiţii mei fii sufleteşti,
Din nefericire, Iuda nu e doar personajul unui anume moment istoric, ci şi un personaj al istoriei de după el, multiplicat peste tot, la scară planetară, în ipostaza sărutării care acoperă trădarea.
Printre noi, cei ce beneficiem de civilizaţie, de cultură, de progres ştiinţific, de libertate, de bunurile pământului şi de harurile cerului, printre noi se instaurează, încetul cu încetul, un duh perfid care răstoarnă valorile şi perverteşte limbajul. Anormalul devine normal, viciul devine virtute, minciuna devine adevăr, furtul inteligent devine profesie onorabilă, sodomia se cheamă orientare comportamentală, cuvinte nobile precum prietenie, prieten, prietenă se degradează în conotaţii dubioase, pervertirea tineretului se intitulează program de sănătate antiSIDA, destrămarea familiei se numeşte planificare familială, crimele ingineriei genetice se fac în numele vindecărilor miraculoase, prostituţia se legitimează prin libertatea femeii de a face ce vrea cu propriul ei trup, proxenetismul se reclamă de meditaţia transcendentală, sărăcirea spiritului devine globalizare, invadarea unei ţări se cheamă război preventiv, terorismul îşi reclamă valenţe divine, înfeudarea economică se numeşte credit bancar, pomana politică devine act de caritate. Şi multe altele.
Iuda se plimbă nestingherit prin societate, prin istoria omenirii, dar şi prin creştinătate. Isprava lui cea mai mare este aceea că dintr’o singură Biserică a făcut mai multe. Din mai multe a făcut o puzderie. Şi continuă s’o facă, prin ceea ce îi este propriu: lăcomie, invidie, orgoliu. Se adaptează uşor, şi-a rafinat metodele. Lucrează la lumina nopţii şi comunică prin unde herţiene. E un iscusit importator de religie, oferind-o concurenţial pe piaţa bunurilor de consum. Altfel, e un ecumenist convins. Când nu lucrează pe furiş, te invită la dialog frăţesc. Dacă-l refuzi sau dacă te aperi, te pomeneşti intolerant, conservator, fundamentalist, retrograd.
Cunoaşte bine Biblia, are studii universitare, vorbeşte câteva limbi străine. El ştie că Iscarioteanul era unul din cei doisprezece care au ascultat şi memorat învăţătura lui Iisus. Dacă ar fi avut curăţie şi talent, putea să scrie o Evanghelie tot atât de bogată ca a lui Matei.
A scris-o postum, în cheia sărutării perverse. Iuda e un excelent teolog, aşa cum este şi patronul său din Qarantania, care Îi oferea lui Iisus citate din Scriptură.
Iuda e tot atât de zelos printre ai săi, de vreme ce instinctul dezbinării îl mobilizează peste tot, oriunde s’ar afla. Partenerul trebuie mai întâi sedus, dominat, şi numai după aceea nimicit. Iuda îşi abordează semenul cu graţia cobrei care, întâlnind o viperă în junglă, o invită la un dans aerian, fascinant, ameţitor, pe durata căruia îşi calculează cu precizie secunda muşcăturii mortale. Iuda e un maestru al crimei perfecte.
Iubiţii mei fii sufleteşti,
Duhul necurat al sărutării lui Iuda, oricât ar fi el de perfid şi stăruitor, nu ne poate umbri bucuria pascală, aşa cum dramatica experienţă a ucenicilor nu i-a lipsit de bucuria învierii Domnului lor; dimpotrivă, le-a sporit-o. Noi suntem urmaşii celor unsprezece apostoli, ai celor şaptezeci, ai sfintelor femei, ai tuturor celor ce I-au rămas Domnului credincioşi şi prieteni. Poate că şi noi, asemenea lui Iacob şi Ioan, am râvnit la slavă lumească; poate că şi noi, asemenea lui Petru, ne-am lepădat de Domnul prin laşitate şi frică; poate că şi noi, asemenea lui Toma, ne-am îndoit în credinţă. Dar dacă Ioan s’a învrednicit de prietenia Răstignitului, dacă Petru s’a căit plângând, dacă Toma a îngenuncheat crezând şi dacă toţi au trăit bucuria învierii, părtaşi ai bucuriei lor suntem şi noi, cei de astăzi.
Fie ca bucuria pascală să ne facă mai treji, mai atenţi, mai curaţi, mai curajoşi şi mai încrezători în biruinţa finală a Mielului înjunghiat. Hristos a înviat!