Comori Nemuritoare

Traian Dorz, Numele Biruitorului

[…] Pe omul care cobora din Ierusalim spre Ierihon şi care a căzut între tâlhari nu l-a putut ridica decât milostivul Samaritean care s-a aplecat spre el, de lângă el.
S-a aplecat ca să-l înţeleagă,
s-a aplecat ca să-l mângâie,
s-a aplecat ca să-l ridice.
Nimeni nu-l poate ridica pe un semen căzut dacă nu se apleacă el însuşi mai întâi până la starea celui căzut.

Omenirea întreagă, căzută în robia diavolului şi în ghearele păcatului, ar fi pierit în starea aceasta dacă Domnul Iisus Hristos, Marele nostru Samaritean Milostiv, nu S-ar fi aplecat până la noi, făcându-Se Om, ca noi.
O, din ce prăbuşire nenorocită ne-a izbăvit pe noi Dumnezeu!

El Singur S-a aplecat spre noi…
El ne-a cercetat rănile noastre…
El a turnat peste ele untdelemn şi vin (Lc 10, 34).
Untdelemnul, care este mângâierea Lui cea dulce,
şi vinul, care este mustrarea şi îndrumarea Lui cea dreaptă şi vindecătoare.
Întâi untdelemnul, apoi vinul.
Întâi încurajarea, apoi îndreptarea. | Continuare »

Traian Dorz, Numele Biruitorului

Omul nemilos nu cunoaşte nici un alt drept decât dreptul pumnului şi dreptul fiarei. Când tiranul este şi viclean, iscodeşte destule lozinci şi formule făţarnice pentru a-şi ascunde sub acestea sălbatica lui poftă de putere şi de stăpânire şi blestemata lui foame de aur şi de glorie, – astfel ca cei stăpâniţi şi chinuiţi de el şi de legile lui să nu mai simtă chiar aşa de dur jugul şi lanţurile sale. Cea mai crudă fiară este un astfel de om.
Când frâul şi zăbalele sunt împodobite, calul se umflă de o prostească mândrie şi îşi scoate sufletul alergând sub biciul stăpânului din şa care îl laudă, care îl îmboldeşte, alergându-l  cu laudele mai crunt decât cu loviturile. Cât de nenorocit este un astfel de dobitoc!
Când cel care stă în spatele calului va fi nemilos, viclean şi nelegiuit, el va avea pentru cel de sub el numai zăbale, numai bici, numai pinteni.
Cine se mai gândeşte atunci la foamea, la setea, la oboseala bietului truditor care, fiind nedreptăţit pretutindeni, nu mai poate striga decât spre Dumnezeu, fie animal, fie om? Este totuşi pentru fiecare o măsură şi o plată!

Omul care nedreptăţeşte vreo creatură a lui Dumnezeu va fi judecat de Dumnezeu, Care a creat-o! Tu, cel care chinuieşti şi exploatezi vreo biată fiinţă care nu ştie sau nu poate să-şi strige durerea, nici să-şi caute dreptatea împotriva ta, care o chinuieşti şi o nedreptăţeşti, nu auzi tu oare cum durerea aceasta apăsată şi sugrumată cu silnicie de către tine strigă către Dumnezeu? | Continuare »

Traian Dorz, Săgeţile biruitoare

1. Adevăratul credincios caută întâi foloasele Domnului, apoi pe ale semenului său, dar falsul credincios umblă numai după foloasele lui (Flp 2, 21), se gândeşte numai la sine, îi pasă numai de el însuşi, nici nu se gândeşte la voia lui Dumnezeu şi nici nu-şi aduce aminte de sufletul şi de bucuria de-aproapelui său.

2. Ce crudă fiinţă este omul egoist, omul iubitor de sine! Omul care nu-şi vede decât foloasele lui şi care mereu umblă iritat, supărat, nervos, când [ceva] nu-i reuşeşte aşa cum vrea el. Nu există o mai mare nenorocire decât să fie cineva într-o astfel de stare. Şi să ai a face cu el.

3. Un om egoist şi fals, dacă este fiu, nu-i pasă de părinţii lui. Dispreţuieşte sfaturile lor. Cheltuieşte banii lor. Risipeşte averea lor. Râde de lacrimile lor. Înnegreşte zilele bătrâneţii lor.

4. Sufletul fals, dacă este soţie, îşi chinuieşte soţul. Îl înşală. Îl dispreţuieşte, îl bate, îl fură, îl minte şi îl părăseşte. Dacă este părinte, bea banii copiilor săi. Îi chinuieşte, îi poartă goi, flămânzi şi murdari. Îi alungă sau îi ucide. O, ce nenorocire este un om fals şi egoist!

5. Linguşitorul este totdeauna un făţarnic. Tot ce vorbeşte cu gura lui este numai spre a avea un câştig trupesc de la cel pe care îl laudă, pentru sine, care mereu se laudă. Oriunde este un suflet linguşitor, el niciodată nu este vrednic de încredere. Înţeleptul îl alungă totdeauna din preajma lui.

6. Cel fals şi egoist, dacă este negustor, umblă numai să înşele; dacă este medic, caută numai banii bolnavului, şi nu sănătatea lui; dacă este judecător, aşteaptă numai mită; iar dacă este meseriaş, vrea numai bacşiş şi plată înainte, ca să nu-şi ţină niciodată promisiunile. | Continuare »

Traian Dorz, Păşunile dulci

1. Maica Domnului fusese aceea care cea dintâi auzise din gura trimisului ceresc Vestea Cea Bună, adică Evanghelia. A fost ea însăşi atât de adânc fiica Adevărului, încât s a putut învrednici să fie Maica Lui!
A fost atât de mult o slujitoare, încât a putut ajunge o veşnică Stăpână.

2. Iată ce mare har pot să fie nu numai părinţii credincioşi pentru fiii lor, ci şi fiii aleşi, pentru părinţii lor.
Binecuvântaţi sunt nu numai fiii, din pricina părinţilor lor sfinţi, ci şi părinţii, din pricina unor copii sfinţi.
Binecuvântat este nu numai credinciosul, din pricina Domnului, ci şi Domnul, din pricina unui adevărat credincios al Său.
Tot ceea ce este binecuvântat de Dumnezeu este şi pricină de binecuvântare pentru El.

3. Dovada cea mai adevărată că un suflet s a umplut de Duh Sfânt este nu numai că el Îl binecuvântează pe Domnul cu gura lui, cu rugăciunea şi cu cântarea lui,
ci mai ales că Domnul este binecuvântat de către alţii din pricina faptelor acestuia. Din pricina binefacerilor lui şi a bunătăţii lui.
Aceasta este şi slujba, dar şi răsplata unui suflet sfânt.

4. Când un credincios Îl binecuvântează pe Domnul cu gura şi cu lucrarea mâinilor sale, este, desigur, o dovadă că are Duhul Sfânt. Căci nimeni nu poate spune „Hristos este Domnul“ decât prin Duhul Sfânt (I Cor 12, 3). Dar când alţii Îl binecuvântă pe Domnul pentru dânsul, aceasta este cea mai înaltă dovadă că el este un vas sfânt.
Şi că Duhul Sfânt i a dat un har nemăsurat. | Continuare »

Traian Dorz, din Calea bunului urmaş

1. Dragostea şi ura, când sunt mari şi adevărate, sunt amândouă sincere şi nu pot fi ascunse inimilor. Iar ele îşi răspund una alteia la fel. Ochii sunt atunci numai o fereastră prin care inimile se privesc şi îşi răspund. De aceea ochii nu pot minţi ca buzele.

2. Arta adevărată nu este numai aceea ce se arată ochilor – deşi este şi asta.
Nu este numai adevărul, sau numai bunătatea, sau numai frumuseţea, sau numai iubirea, – ci este toate acestea, împletite prin fiecare manifestare a fiinţei şi a expresiilor lor.
Căci tot ceea ce este viu şi învietor este plăcut, frumos şi apropiat. Iar ceea ce este aşa este neapărat necesar fiecărei fiinţe, căci aceasta îi întreţine oricui vi-aţa.
Aceasta este adevărata Artă.

3. Izvorului îi este tot atât de necesar să curgă cum îi este necesar omului să bea din el. Sufletului însuşi îi este neapărat necesar să fie bun, după cum şi alţii au nevoie de bunătatea sa.
Răutatea omului rău este o crimă în primul rând împotriva lui însuşi.

4. Când într-un suflet credincios trăieşte puternic Hristos, atunci din adâncul lui va izvorî apa vie a binefacerilor neîntrerupte şi puternice.
Harul lui Dumnezeu care îi umple viaţa este de o aşa trăire, încât nu mai poate fi reţinut, să nu se reverse în orice lucru şi cuvânt bun spre alţii.
Trebuie să ţâşnească, fiindcă nu poate altfel, căci Duhul Sfânt este totdeauna viu şi lucrător.

5. Omul Duhului Sfânt vorbeşte nu pentru că nu poate să tacă şi nu doar pentru a spune orice, ci pentru că are neapărat ceva sfânt de spus.
Pentru că are de adus o solie sfântă, are de mărturisit un adevăr ceresc, are în el ceva ca un fulger sau ca un trăsnet.
Aşa este plinătatea Duhului. | Continuare »

1. Întreg Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu este numai înştiinţare pentru fiecare suflet omenesc care a fost adus la harul lui Dumnezeu pe calea mântuirii, ca să se ferească, spre a nu mai păcătui niciodată (I In 2, 1). Dacă totuşi i s-a întâmplat nenorocirea să păcătuiască, să alerge numaidecât la Sângele lui Hristos, spre a-l spăla din nou (I In 2, 1-2).

2. Precum, dintre toate scumpele comori pe care le are omul în chip unic pe acest pământ şi în această viaţă, lumina ochilor este cea mai scumpă pentru el, – aşa trebuie să fie şi învăţătura sfântă. Şi neprihănirea sfântă. Şi ascultarea sfântă.

3. Până ce omul are lumina ochilor curată, oricâte alte neputinţe ar avea, aceasta i le face toate mai uşoare. Binefacerile luminii îl despăgubesc, în mare parte, de toate celelalte neputinţe. Şi i le uşurează.

4. Până ce omul îşi păzeşte lumina ochilor, până şi-o fereşte cu grijă, până şi-o păstrează curată şi şi-o ascultă cu dragoste, – lumina curată a ochilor lui îl înştiinţează de primejdii, îl fereşte de căderi, îl abate de la nenorociri şi de la moarte. Aşa sunt sfintele înştiinţări, pentru inima care le ascultă cu supunere.

5. Când începe să se adune în lumina ochilor sufletului gunoaiele şi infecţiile păcatului, atunci ochii se îmbolnăvesc…
Când nici lacrimile pocăinţei nu mai curăţă ochii şi nici apa vie a Cuvântului Sfânt nu-i mai spală de ceaţă şi gunoaie, atunci lumina ochilor sufleteşti slăbeşte, se întunecă şi se pierde. Iar omul care a avut-o, dar n-o mai are, devine un orb nenorocit, ticălos, sărac şi gol (Apoc 3, 17).

6. O, ce tristă privelişte este un loc de orbi şi ce cutremurătoare privelişte ar fi o casă în care toţi cei ce locuiesc să fie fără lumina ochilor!
Dar ce nenorocire şi mai mare ar fi o ţară de orbi, o lume de orbi! Slavă Domnului că, trupeşte, aşa ceva nu lasă Dumnezeu să fie. Însă ce trist este că, sufleteşte, aceste mari nenorociri se pot vedea pretutindeni! | Continuare »

Traian Dorz, Poruncile iubirii

1. Chiar dacă, la rugăciunile noastre, nu s-ar trezi niciodată nici unii din fraţii noştri cei morţi duhovniceşte, aceasta va fi totuşi semnul că, cel puţin, noi n am murit faţă de ei. Şi nu ne-am schimbat. Numai să avem într-adevăr grijă să nu murim la ei. Şi cu ei. Şi ca ei.

2. La mormântul lui Lazăr, Iisus plângea. Nu există un alt tablou mai sfâşietor decât acesta: Iisus plângând. …O, câtă durere şi câtă dragoste care ne cutremură sufletul se desprinde din priveliştea aceasta: Iisus plângând!

3. Domnul Iisus n-a plâns niciodată în lovituri, în primejdii şi în ameninţări, în foamete şi în lipsuri… El n-a plâns nici în cele mai grele ceasuri ale patimii şi morţii Sale, – dar lângă durerea şi lacrimile unor suflete încercate, lângă inimile zdrobite ale celor preaiubiţi ai Săi, Iisus plângea.
Preaiubitul Prieten şi Mântuitor suferea şi plângea. Participarea noastră la durerea celor iubiţi ai noştri trebuie să fie la fel.

4. Plânsul în faţa vrăjmaşului sau în faţa greutăţilor este o ruşine, o dovadă de nevrednicie pentru un suflet credincios; – dar plânsul pentru cei iubiţi, lângă cei iubiţi şi zdrobiţi este cea mai înaltă dovadă de simţire, de iubire, de alipire de ei. | Continuare »

1. Cine umblă în lumină umblă în Hristos şi n-are de ascuns nimic.
Numai cine nu umblă în Hristos, acela are mereu ceva ascuns sau ceva de ascuns.
Cine lucrează după voia lui Hristos, acela nu-şi ascunde decât binefacerile, nu ascunde decât ceea ce este spre lauda sa. Ori spre ruşinea de-aproapelui său.

2. Tot ce ascunzi cu teamă sau cu ruşine este rău.
Ceea ce este bine n-ai nici voie şi nici nevoie să ascunzi.
De aceea nu trebuie niciodată să te ruşinezi sau să te îngrozeşti de lumină. Ci, dimpotrivă, s-o doreşti.
Căci dacă se va face şi va veni lumina, ea nu va arăta altceva decât, şi mai limpede, frumuseţea caracterului tău şi curăţia virtuţii tale. Dacă umbli cu adevărat în ea.

3. Meritul cel mare al adevăraţilor ucenici ai lui Iisus este că ei nu s-au despărţit niciodată de El.
Oriunde a mers Iisus au mers şi ucenicii Lui, orice a făcut El au făcut şi ei, tot ce a pătimit El au fost gata să pătimească şi ei.
Fiind mereu cu Hristos, prezenţa Lui i-a ferit de căderi, i-a învăţat toată înţelepciunea şi le-a făcut strălucitoare viaţa şi nemuritor numele.
Aşa face Hristos oricui rămâne statornic şi merge ascultător după El. | Continuare »

Traian Dorz, Prietenul tinereţii mele

1. Domnul şi Mântuitorul meu, iată, şarpele mă pândeşte totdeauna, dar văd că el îndrăzneşte să se apropie de mine doar când sunt singur. După cum a făcut şi faţă de mama mea Eva, când şi ea era tot singură.
2. Ce primejdioasă este totdeauna singurătatea pentru o femeie, adică pentru sufletul fără soţ, pentru sufletul cel mai slab!
3. Singurătatea, pentru suflet, este ca vântul pentru foc: pe cel tare îl face mai puternic, pe cel slab îl împrăştie de tot.
4. Prietenul singurătăţii mele şi al tăriei mele, nu-mi lăsa inima singură niciodată!
5. Nu mă părăsi când sunt mai slab, căci şarpele numai atunci îndrăzneşte să se apropie de mine. Şi ispita numai atunci mă poate birui.
6. Tatăl, Care m-a luat din coasta Ta, m-a dat Ţie, spre a-Ţi purta o însoţire veşnic nedespărţită şi a-Ţi face totdeauna bucurie cu gingăşia dragostei mele.
7. El mi-a rânduit astfel toată bucuria mea numai în Tine şi cu Tine.
8. Dar, într-o clipă nefericită, când, în umblările prin Edenul nostru, Ţi-am rămas în urmă, mi-a apărut în faţă şarpele.
9. Şi, în loc să alerg după Tine, m-am apropiat de el.
10. În loc să ascult de înştiinţările Tale, am ascultat la şoaptele lui.
11. Şi, în loc să-mi întind braţele spre Tine, am întins mâna spre el, iar mâna mea întinsă spre şarpe s-a uscat aşa.
12. De atunci, n-am mai putut înălţa niciodată mâna aceasta spre ceruri, în rugăciune slobodă şi caldă. | Continuare »