Comori Nemuritoare

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Nenorocirea cea mai mare nu-i atunci când omul nu ştie nimic, ci este atunci când ştie rău.
Rătăcirea cea mai primejdioasă nu este a celui care merge cu teamă, necunoscând drumul… căci acesta, îndată ce va întâlni pe cineva care ştie, îl va întreba şi-l va afla.
Ci rătăcirea cea mai primejdioasă este a celui care a apucat pe un drum rău, dar este încredinţat că acela este drumul cel mai bun. Acela nu numai că nu va mai întreba şi nu va asculta pe nimeni care l-ar îndruma bine, dar chiar va dispreţui pe toţi cei care nu vor merge pe drumul lui. Şi îi va osândi ca fiind toţi nişte rătăciţi.
Pe un astfel de om nici Dumnezeu Însuşi nu-l mai poate salva, fiindcă el merge voit şi încăpăţânat la pierzarea sa, nemaias-cultând de nimeni.

Când cineva este în stare să spună: Chiar dacă drumul meu ar fi rău, eu tot pe el vreau să mă duc! – atunci e limpede că nu mai ai ce-i face.
Când cineva îţi pune înainte părerea lui mai dinainte formată, împotriva oricărei păreri bune pe care i-ai arătat-o, acela, cu cât îi vorbeşti despre calea cea bună, cu atâta se va împotrivi mai mult. O va urî mai puternic. Şi va lupta contra ei mai înverşunat.

Aceasta a fost atitudinea formalismului păgân, aceasta a fost cea a formalismului iudeu şi aceasta este şi astăzi atitudinea oricărui formalism, fie a vechilor, fie a noilor sectanţi creştini, faţă de primenirea naşterii din nou adusă de Evanghelia Mântuitorului Hristos. Şi faţă de lucrarea cea vie şi rodnică a Duhului Sfânt în Biserica Sa. Începând din chiar primele ei zile şi până astăzi.

Până când omul nu cunoaşte neprihănirea lui Dumnezeu, desigur, nu e un nenorocit. Fiindcă nu se poate vorbi de o mântuire a cuiva, decât din clipa când el începe să cunoască neprihănirea prin care Dumnezeu îi făgăduieşte omului această mântuire. | Continuare »

Hristos – Răscumpărătorul nostru (Meditaţii, rugăciuni şi cântări la Sfânta Evanghelie după Ioan – Capitolul 18)
În lecrura autorului Traian DORZ

Simon Petru, care avea o sabie, a scos-o, a lovit pe robul marelui preot şi i-a tăiat urechea dreaptă. Robul acela se numea Malhu.

Printre puţinele locuri din Sfânta Scriptură, care ne este foarte greu să le înţelegem, este şi acest loc.
Ne întrebăm: de ce oare Sfinţii Apostoli a trebuit să aibă şi două săbii la ei? (Luca 22, 38).
Să se apere de rău-făcătorii care erau atât de mulţi prin acele locuri pe toate drumurile, oare?
Dar cine le putea face lor vreun rău, dacă erau cu Iisus?
Apoi, chiar dacă i-ar fi atacat cineva, ce-ar fi făcut ei în clipa aceea mai degrabă?
Ar fi ascultat de cuvântul Domnului care le spusese: Dacă-ţi ia cineva haina, lasă-i şi cămaşa; şi dacă-ţi răpeşte cineva ale tale, nu i le lua înapoi; să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău (Matei 5, 39-40)
sau s-ar fi apărat, cum le spunea glasul instinctului pus în firea omenească, lovind?
Nu ştim…

În acest moment, iată că aşa au făcut. N-au ascultat cuvântul Domnului, care îi oprea să întoarcă cuiva rău cu rău.
Acum, iată, Sfântul Petru răspunde, în primul moment, la sabie cu sabia.
Ce greu învăţăm noi că Adevărul n-are nevoie de săbii ca să se impună. Cuvântul are o putere mai mare decât orice armă. Şi este mai ascuţit decât orice sabie (Evrei 4, 12).
Că dragostea este neînvinsă şi că nimic pe lume n-o poate nimici (Rom. 8, 37-39).
De aceea, în ce priveşte Adevărul şi Credinţa, ucenicii Domnului n-au avut, nici nu vor avea nici voie, nici nevoie, niciodată, de nici un fel de arme lumeşti de lovire sau de apărare.
Numai de Cuvântul şi de dragostea lui Hristos.
Prin astea a biruit poporul lui Dumnezeu şi Biserica Sa.
Şi numai prin acestea vor birui şi mai departe, până la sfârşit.
Căci Hristos n-a venit să piardă nici sufletele, nici trupurile oamenilor, prin nici un fel de violenţă şi de constrângere, ci a venit să le mântuiască prin Dragoste şi prin Adevăr, în lumină şi în pace (Luca 9, 56). | Continuare »

Hristos – Răscumpărătorul nostru (Meditaţii, rugăciuni şi cântări la Sfânta Evanghelie după Ioan – Capitolul 18)
În lecrura autorului Traian DORZ

A zis lucrul acesta ca să se împlinească vorba pe care o spusese:„N-am pierdut pe nici unul din aceia pe care Mi i-ai dat“.

O, ce mare preţ are fiecare vorbă pe care o spunem noi!
Noi nici nu ne putem gândi ce mare însemnătate are fiecare cuvânt pe care îl rostim, fiindcă ne-am obişnuit să vorbim atât de mult şi atât de multe, încât noi înşine nu mai dăm, de cele mai multe ori, nici o însemnătate cuvintelor noastre.
De aceea promitem repede şi promitem mult, cât nu putem împlini. Şi uităm tot aşa de repede chiar şi ce am promis.
Ne legăm prin făgăduinţe şi găsim uşor dezvinovăţiri când suntem întrebaţi.
Facem adeseori juruinţe grele şi nu le respectăm întocmai. Sau poate chiar deloc…

Oricine are de dat telegrame, ştie câtă grijă se cere pentru a spune tot ce ai de spus, în cuvintele cele mai puţine şi mai potrivite.
Un proverb din Israel spune aşa:
Dacă-n douăzeci de vorbe ai ceva să ne spui nouă
şi poţi spune-n două vorbe, află-le pe-acestea două.
Asta trebuie să ne înveţe şi pe noi câtă grijă trebuie să avem când spunem fiecare vorbă, fiindcă fiecare este un legământ de un fel, pentru care va trebui să plătim, pentru care va trebui să dăm seamă.
Iar după ce am spus-o, şi mai multă grijă trebuie să avem, spre a împlini ceea ce am spus. Fiindcă fiecare cuvânt este greu în faţa lui Dumnezeu. Noi vom vedea aceasta numai în Ziua Judecăţii.

Domnul Iisus, dându-Se pe Sine celor ce veniseră să-i prindă pe toţi, a căutat să-Şi ia asupra Lui toată răspunderea, numai să-i scape pe ucenicii Săi, după cum promisese în rugăciunea Sa lui Dumnezeu.
Domnul Iisus, nici în cele mai grele clipe, nu uită ce a promis, ci doreşte să-Şi ţină vorba dată.
Nici în faţa morţii nu Se leapădă de ceea ce a vorbit. | Continuare »

Hristos – Răscumpărătorul nostru (Meditaţii, rugăciuni şi cântări la Sfânta Evanghelie după Ioan – Capitolul 18)
În lecrura autorului Traian DORZ

Iisus a răspuns: „V-am spus că Eu sunt. Deci, dacă Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi pe aceştia să se ducă“.

Desigur că gloata înarmată cu care venise Iuda era numeroasă.
Sfântul Matei spune că era o gloată mare (Matei 26, 47).
Sfântul Marcu spune că era o mulţime de oameni (Marcu 14, 43).
Aceştia trebuie să-i fi înconjurat dintr-o dată pe Domnul şi pe ucenicii Săi cu strigăte, cu urlete, cu tot felul de zgomote, spre a îngrozi şi a slăbi pe cei urmăriţi.
Venind pe furiş, când au ajuns lângă Domnul şi lângă ai Săi, trebuie să-i fi înconjurat dintr-o dată cu strigăte: Drepţi! Mâinile sus! Predaţi-vă! Nici o mişcare!…
Şi lângă fiecare se vor fi repezit doi sau trei, sărindu-le în spate, prinzându-i de mâini sau de gât, după cum este obiceiul când se întâmplă astfel de lucruri cu făcătorii de fărădelege.
Când li se spune că vinovatul căutat este atât de periculos, când ordinele primite sunt atât de drastice şi când slujbaşii sunt atât de înrăiţi, cum să se petreacă lucrurile altfel?

Ucenicii Domnului, oameni nevinovaţi, cu suflete sincere şi simple, oameni neumblaţi prin astfel de stări şi ne¬cunoscători ai acestor metode, trebuie să se fi înspăimântat de ei, dintr-o dată, ca de năvala neaşteptată a unei haite de lupi turbaţi.
În astfel de împrejurări, nimeni nu-şi poate închipui prin ce stări trece un suflet nevinovat şi neobişnuit cu ele şi cu ei.
Dacă ucenicii Domnului ar fi fost nişte oameni care să mai fi avut de-a face cu slujbaşii legii pentru vreo călcare de lege,
ar fi fost oarecum mai obişnuiţi cu astea şi n-ar fi fost atât de nepregătiţi cum au fost. | Continuare »