Comori Nemuritoare

Traian Dorz, Dorim să fim pg. 94-98

1. Toţi oamenii au nevoie să trăiască, dar au nevoie să şi moară. Cu ce să trăiască au cam toţi, dar cu ce să moară n au decât puţini.

2. Ca să aibă cu ce să trăiască, se luptă toţi oamenii, de la cel dintâi ceas al zilei până la cel din urmă. De la cea dintâi zi a vieţii până la cea din urmă.
Dar ca să aibă cu ce să moară, câţi se luptă şi câţi se îngrijorează?

3. Cel dintâi şi cel mai mare dar pe care l a făcut Dumnezeu oamenilor este lumina. Lumina şi cea trupească, dar mai ales cea sufletească. Fără lumină zadarnice sunt toate darurile celelalte. Fără lumină omul nu ştie cum să le folosească – ori le ar folosi rău.

4. Poate omul să aibă sănătoase şi întregi toate organele trupului ori ale sufletului său; dacă mintea lui este bolnavă, dacă lumina care este în el este întunecată, la ce folos sunt toate celelalte?

5. Chiar dacă de toate celelalte însuşiri ale sale omul este lipsit, câtă vreme are înţelepciunea cea care vine de Sus (Iac 1, 5), omul se orientează bine, umblă cu cumpătare, trăieşte echilibrat şi se strecoară printre necazurile vieţii scăpând cu bine din toate. | Continuare »

O, pământule sfânt în care odihnesc osemintele sfinţilor noştri înaintaşi, fii binecuvântat!
Cu palmele noastre cele mai bătătorite de munca cinstită, dorim să-ţi închidem cât mai moale şi mai blând rănile brazdelor greşite, să-ţi netezim marginile răzoarelor tale dureroase, să-ţi aşezăm cât mai frumos pernele semănăturilor tale.
Pentru ca să ţi se vindece cât mai repede orice durere pe care ţi-am pricinuit-o şi să ţi se liniştească orice rană.
Ca să fii cât mai frumos şi mai fericit, tu, pământule sfânt în care odihnesc ca într-un chivot de altar sfintele oseminte ale minunaţilor noştri înaintaşi sfinţi.

Pe aici, iată, chiar pe aici unde ţin eu picioarele mele înfiorate au călcat picioarele tatălui meu, s-au aplecat genunchii bunicului meu şi au sângerat palmele străbunilor mei.
De aici au luat spicele de aur străbunele mele, bunica şi mama mea, atunci când erau fete tinere, frumoase şi harnice – făcându-şi din ele cununa secerişului şi punând-o peste părul lor bogat, frumos, strălucitor şi auriu, tot ca spicul grâului acestuia
sau ca raza soarelui ceresc
prin care mergeau ele, la fel de frumoase, ca grâul şi ca soarele.
O, ce nalte şi adânci sunt lacrimile şi rugăciunile acestor gânduri! | Continuare »

1. Câte drumuri sfinte s-ar fi putut face în răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu!
La câte suflete s-ar fi putut duce lumina Lui!
Câte suflete unice s-ar fi putut salva numai cu o parte din banii celor nepăsători,
numai cu un strop din bunăvoinţa celor mari,
numai cu o fărâmă din cunoştinţa celor care erau datori să facă şi puteau face,
dar n-au vrut să facă nimic.
Iar când a trecut vremea păcii, cum a venit furtuna şi i-a luat pe toţi aceştia potopul şi i-a prăpădit! Focul trecător le-a ars avuţiile şi vremea lor, – iar focul veşnic îi arde pe ei, fiindcă n-au vrut să asculte şi să facă, atunci când puteau, voia lui Dumnezeu, cu nimic din avuţiile care nu erau ale lor, dar cu care puteau face mult bine în clipa când le aveau…

2. Să nu aşteptăm, fraţilor şi surorilor, vremi mai bune pentru lucru. Să lucrăm acum, cu toată graba şi cu toată puterea, ceea ce încă mai putem,
fiindcă va veni în curând vremea când nu se va mai putea face nimic.
Şi atunci vor plânge veşnic toţi acei ce nu au înţeles acest mare adevăr. | Continuare »

1. Un tată adevărat rămâne tată pentru fiii şi fiicele sale în orice vreme. Tatăl nostru Dumnezeu nu poate fi decât bun, iubitor, înţelegător, milostiv şi răbdător faţă de noi toţi, fiii şi fiicele Lui, oricare ar fi starea dintre noi, fiii Lui.
2. Fiii unui tată nu întotdeauna se iubesc şi se înţeleg între ei. Dar tatăl îi iubeşte şi îi înţelege pe toţi. Unii fii se pot lepăda şi se pot despărţi de tatăl lor, dar tatăl adevărat şi inima lui nu se poate despărţi de tot de ei niciodată.
3. Fiul cel pierdut l-a putut jigni pe tatăl său, a putut trânti poarta cu mânie, a putut pleca fără să se uite înapoi şi a putut trăi departe de tatăl său ani de zile, fără să-i pese şi fără să-l dorească.
Dar tatăl n-a putut… El a plâns la despărţirea fiului… l-a durut la trântirea portiţei, l-a zdrobit că fiul pleacă fără măcar să se uite înapoi… Şi a suferit toţi anii depărtării lui, stând adesea cu mâna streaşină la ochii scăldaţi în lacrimi, privind ceasuri întregi pe drumul de unde aştepta să se întoarcă iarăşi dragul lui copil plecat… Până ce s-a întors…
4. Şi când fiul, în sfârşit, s-a întors… cine l-a văzut întâi? Cine i-a alergat de departe înainte, cine i-a căzut pe grumaz şi l-a sărutat mult?… Cine, decât dragostea zdrobită, dar rămasă dulce, a Tatălui?
Inima lui frântă, dar rămasă iubitoare, sânul lui dispreţuit, dar rămas cald, primitor şi bun? Dintre toate iubirile mari, adânci şi răbdătoare, – cea mai mare, mai adâncă şi mai înţelegătoare cred că este iubirea tatălui. Iată Inima Tatălui nostru Ceresc… | Continuare »

Traian Dorz, Lumina iubitului fiu

1. Credinţa care nu te face să porneşti nu-i credinţă.
Dacă tu cu adevărat crezi în Hristos şi în Cuvântul Său, dacă crezi în Evanghelia şi în Dumnezeirea Sa, dacă crezi în judecata şi în răsplata Lui, atunci neapărat trebuie să porneşti.
Să porneşti pe calea întoarcerii din păcate la Dumnezeu,
să porneşti pe calea căinţei, a înfrânării şi a mântuirii,
să porneşti prin rugăciune, prin lacrimi, prin ascultare, prin binefaceri, prin iubire.
Să porneşti acum, să porneşti convins, să porneşti voios.
Să porneşti pentru tine, pentru ai tăi şi pentru alţii.

2. Părinte credincios, oare fiul tău este sănătos sufleteşte?
Oare fiul tău crede în Domnul şi face el parte cu ascultare dintre fiii Domnului, sau nu?
Dacă nu, ce faci tu, mamă, ce faci tu, tatăl lui, ce faceţi voi pentru el? Alergaţi voi oare la Domnul, stăruind în rugăciune şi aşteptând cu răbdare izbăvirea Lui, – sau nici nu vă pasă de pierzarea fiului vostru?

3. Cum puteţi voi, părinţilor, să mergeţi liniştiţi pe căile Domnului când fiul sau fiica voastră merg pe căile lui satana?
Sau nu cumva chiar voi îi gătiţi şi îi trimiteţi la acelaşi potop de desfrâu la care aleargă lumea păcătoşită, ca să fie şi ei „ca lumea“?
Nu vi-e groază că moartea la care îi trimiteţi pe ei vă va înghiţi şi pe voi? | Continuare »

1. Nimic nu m-a amărât mai mult decât când am văzut pe unul care fusese cândva un băiat sărac şi apoi crescut la mesele frăţeşti,
îmbrăcat cu hainele dăruite de surorile evlavioase, adăpostit, miluit, crescut şi învăţat carte înaltă de către dragostea fraţilor şi în Numele lui Hristos,
– iar după ce a ajuns să aibă avuţie, grăsime şi situaţie înaltă, din coşurile lui pline nu s-a îndurat să dea nici două pere la un copil către care nu-i era ruşine să se laude arătându-i perele lui,
deşi vedea cum copilul se uita la grămada lui de pere cu ochii umeziţi de dorinţe şi de ruşine…

2. Ce să mai zici despre o fiinţă nerecunoscătoare? Că e om?
Îţi vine aşa de greu să zici că e om!
Căci până şi un câine ţine minte un bine care i s-a făcut. Şi caută să-şi întoarcă recunoştinţa într-un fel, fie şi numai printr-o prietenoasă clătinare din coadă către cel care i-a dat o bucată de pâine!
Nerecunoscătorul om este mai rău decât recunoscătorul animal.

3. Sufletele scumpe fac daruri scumpe.
Sufletele mari nu fac daruri mici.
Când un împărat a făcut dar unui prieten al său o comoară de mare preţ, acela i-a zis uimit:
– Maiestate, dar este prea mult!
– Pentru tine poate părea prea mult, i-a zis împăratul, dar pentru mine nu. Eu pot oricât, eu sunt împăratul!
Atunci cât poate Dumnezeu!

4. Suflete al meu, dacă Îl iubeşti cu adevărat pe Hristos, păstrează numai pentru El ceea ce ai tu mai scump: El este Împăratul tău!
Fă-I bucuria numai lui Iisus cu ceea ce ai tu mai de preţ, căci este dovada supremei iubiri, jertfa supremă!
El aşa a făcut pentru noi! | Continuare »

Traian Dorz, din «Porţile Veşniciei»

Doamne, sunt atât de mulţi vrăjmaşii care se ridică împotriva mea? O, dar sunt şi mai mulţi cei care sunt cu mine şi mă apără (II Împ 6, 15-17)! Puterile îngereşti şi duhurile sfinţilor Tăi care mă înconjoară cu bunăvoinţa şi cu prietenia lor sunt nenumărat mai multe (Evr 12, 1-2; Apoc 9, 16). O Doamne, sunt vrăjmaşii mei puternici şi înarmaţi? Dar ce sunt armele lor pe lângă puterea Ta, Puternicul meu Dumnezeu Apărător (Ps 68, 17)? Sunt ei aproape de mine? Dar Tu eşti şi mai aproape! Când Tu stai între ei şi mine – eu n-am de ce să mă mai tem! E grea suferinţa care se apropie de mine şi crucea pe care va trebui s-o ridic şi s-o port? Dar ce sunt acestea pe lângă ale Tale? Şi pe lângă răsplătirile Tale din ceruri pentru răbdarea acestora! E amar paharul pe care trebuie să-l beau eu acum? Dar ce înseamnă acesta pe lângă acela pe care Tu l ai băut în locul nostru şi pentru noi? Şi pe lângă slava de care va fi urmat calvarul pătimirilor mele! E atât de greu să rabd nedreptatea – şi să tac? Batjocura – şi să iert? Trădarea – şi să uit? Chinuirea – şi să iubesc? – Poate că sunt grele! Dar Tu, Doamne, cum ai putut totul? Dar alţii ai Tăi cum au putut? Ajută-mă şi pe mine, la fel! Alergând astfel la Hristos, vei fi totdeauna salvat, vei fi totdeauna întărit, vei fi totdeauna biruitor! Vei putea să te odihneşti liniştit la umbra Domnului Iisus, în orice vreme şi în orice loc. Chiar dacă eşti acolo unde alţii tremură şi gem! | Continuare »

Traian Dorz, Cununile slăvite

1. O, Marele nostru Dumnezeu, Ocrotitorul părinţilor noştri,
Tu Singur ai fost Salvatorul neamului nostru şi Singurul lui loc de adăpost, din an în an şi din generaţie în generaţie, până azi.
Poporul nostru, chiar de la naşterea lui, a fost luminat de cunoaşterea Ta
şi istoria lui s-a născut o dată cu credinţa lui cea dreaptă în Tine, pe care au mărturisit-o părinţii noştri până astăzi.
Sub Scutul Tău s-au adăpostit în toată crâncena lor istorie, din care cea mai mare parte este îngropată şi azi în cel mai nepătruns întuneric.
Ajută-ne şi nouă să Te credem şi să Te iubim ca ei!

2. O Doamne, cât de recunoscător ar trebui să-Ţi fie Ţie tot neamul nostru
şi cât de nedespărţit de Tine ar trebui să fie sufletul lui pe totdeauna!
Căci numai datorită bunătăţii şi grijii Tale, Doamne, pe care Tu i-ai arătat-o în chip cu totul deosebit, a rămas neamul nostru cu viaţă până azi.

3. Tu, Doamne, ai avut un plan binevoitor şi milostiv cu neamul nostru şi cu poporul nostru.
De aceea i-ai trimis atâtea înştiinţări şi chemări minunate.
Nu înceta, Doamne, să-l iubeşti şi să-l chemi, până va veni la Tine.

4. Tu, Doamne, ai trimis neamului nostru şi solia Oastei Tale, spre a-i da astfel un mijloc binecuvântat prin care să poată a Te sluji mai fericit.
O Doamne, ai milă şi nu ne lăsa acum să ne lăsăm de Tine,
ci dăruieşte-i acestui popor o minte sănătoasă cu care să vină iarăşi într-o şi mai fierbinte dragoste la Tine.
Şi apoi să rămână pe veci la Tine.

5. Cele mai multe păcate le face omul pe faţă,
– dar cele mai mari le face în ascuns.
Oricât de căzut ar fi cineva în stricăciune, tot mai are o parte de ruşine şi de frică în săvârşirea unor păcate
şi nu le face chiar în văzul altora…

6. Deşi, în nebunia lui, omul care păcătuieşte cu uşurinţă de multe ori se laudă cu păcatele lui,
– totuşi sunt unele păcate pe care până şi celui mai ticălos om îi este greu să şi le spună cu glas tare.
Aceste păcate întrec orice margine.
Făptaşul lor le ascunde cât se poate mai tare şi cât se poate mai mult,
fiindcă acestea sunt păcatele în urma cărora ar avea de suferit pedeapsa ce-i aduce ruşine din partea tuturor.

7. Dar oricât de bine ar căuta făptaşul să se ascundă, este totuşi Cineva care îl vede şi îl urmăreşte pas cu pas.
Cineva care îl ştie în tot ce face
şi chiar atunci când se aşteaptă mai puţin îi dă pe faţă tot ce căutase el atât de mult şi atât de bine să ascundă.
Păcate ascunse ani de zile ies dintr-o dată la iveală din te miri ce nimic.
Asta este numai lucrarea lui Dumnezeu. | Continuare »

1. Când credincioşii Domnului care sunt dincoace de hotarul veşniciei sunt cu adevărat într-o stare după voia lui Dumnezeu, ei sunt în Hristos cu tot felul lor de gândire, de simţire şi de umblare. Fiindcă ei sunt plini atunci de Duhul Sfânt Care este sfinţirea lor.

2. Credincioşii de dincoace sunt un singur trup cu credincioşii Domnului care sunt dincolo de hotarul timpului, în veşnicie. După cum mădularele inferioare ale trupului sunt unite cu mădularele superioare ale aceluiaşi trup, prin aceeaşi inimă, prin acelaşi sânge, prin aceiaşi nervi. Duhul Sfânt face legătura între noi, cei de jos, şi cei de sus, după cum sângele unui trup întreţine şi îndrumarea tuturor.

3. Evanghelia nu ne mai spune despre alţii, care ar mai fi fost chemaţi în acelaşi timp la slujba apostoliei, decât despre cei doisprezece. Dar se poate presupune că Mântuitorul, căutând, îi va mai fi chemat şi pe alţii până ce s-a întregit numărul. Însă alţii n-au primit chemarea acestei apostolii, decât ei. După ce s-a împlinit numărul, poate că ar mai fi venit şi alţii, dar acum numărul se umpluse.

4. Spune Evanghelia că Domnul i-a chemat mereu şi pe alţii la felurite slujbe pentru care i-ar fi pregătit. Dar unul ar fi dorit să-i dea loc să se odihnească…
Altul, să-şi vadă şi de treburile pământeşti. Iar altul nu se putea despărţi de ai lui (Lc 9, 57-62). Şi pentru că I-au pus condiţii lui Dumnezeu, El s-a lipsit de toţi aceştia.

5. Când te cheamă Domnul, nu-I pune nici o condiţie lui Dumnezeu. Nu spune: Te voi urma, Doamne, dar numai dacă îmi faci cutare avantaj. Sau: dacă îmi dai cutare şi cutare lucru. Cine Îi pune astfel de condiţii lui Dumnezeu, la acela El renunţă, fiindcă inima unui astfel de om nu va fi niciodată în întregime predată Domnului, iar în partea de inimă nepredată lui Dumnezeu, satana va aşeza totdeauna un păcat sau mai multe. Iar omul acela va face numai rău. | Continuare »