Comori Nemuritoare

După suspendarea foilor «Ecoul» şi «Alarma» de la Făgăraş, Lucrarea Oastei ajunsese iarăşi la un impas greu. Ce era de făcut?
Domnul i-a îndreptat gândul Părintelui spre foaia «Ostaşul Domnului» din Bucureşti, care încetase a îndeplini rolul său mare o dată cu apariţia foii «Isus Biruitorul», la începutul anului 1935.
Autorizaţia de apariţie nu-i fusese anulată şi dreptul de tipărire rămăsese urmaşilor părintelui Vasile – văduvei şi copiilor lui.
– Vom alerga iarăşi la «Ostaşul Domnului» – zise Părintele. Frate Marinel, gată-te de drum!
Astfel apăru, după o lună, în 17 octombrie 1937, nr. 1, anul III, din foaia «Ostaşul Domnului», noul curier frăţesc pentru Oastea Domnului…
Pe prima pagină, Părintele Iosif scria ca şi la numărul cu «Isto¬ria unei jertfe»: „Cu ochii ţintă la Căpetenia luptei noastre: Iisus cel Răstignit“… (Traian DORZ, din ISTORIA UNEI  JERTFE)

Sfânta maică noastră Parascheva, numită „cea Nouă”, de la Iaşi, „a Moldovei luminătoare” şi lauda întregii Ortodoxii, s-a născut în satul Epivat din Tracia răsăriteană, nu departe de Constantinopol, pe la începutul secolului al Xl-lea, din părinţi binecredincioşi şi de bun neam.
Cei doi copii, Eftimie şi Parascheva, au primit în familie o aleasă creştere şi educaţie religioasă. Astfel, Eftimie, fratele mai mare al cuvioasei, a intrat înaintea ei în nevoinţa monahală. Apoi, pentru sfinţenia vieţii lui, ajunge episcop al Matidiei şi păstoreşte bine Biserica lui Hristos până la sfârşitul vieţii. La fel şi Sfânta Parascheva, iubind mai mult decât orice pe Hristos, la vârsta de aproape 15 ani, a intrat într-o mănăstire de fecioare din oraşul Ieraclia Pontului. După cinci ani se închină la Mormântul Domnului şi se nevoieşte mai mulţi ani într-o mică mănăstire de călugăriţe pustnice de pe Valea Iordanului.
La vârsta de 25 de ani, luând poruncă de la îngerul Domnului, s-a reîntors în patrie şi s-a nevoit încă doi ani lângă biserica satului natal, Epivat. Pe la jumătatea secolului XI, anul 1050, la vârsta de 27 de ani, Sfânta Parascheva şi-a dat sufletul în mâinile Domnului şi a fost înmormântată aproape de malul mării. Mai târziu, în urma unor minuni la mormântul ei, moaştele Cuvioasei Parascheva au fost aflate întregi în pământ şi s-au pus în biserica Sfinţilor Apostoli din satul Epivat, spre cinstire şi închinare. Aici au stat sfintele ei moaşte aproape 175 de ani. | Continuare »

Ce-ai semănat cu lacrimi
ai să culegi cântând,
oricât de lung e drumul,
el va sfârşi-n curând!

– Nu plânge după anii
ce trec şi nu mai vin,
fii răbdător în chinuri,
nu-i cerul tot senin!

Alege din durere
adâncul ei folos,
tărie-ţi dă privirea
răbdării lui Hristos.

Nu piere niciodată
un bine semănat,
când mai în lipsă fi-vei
îţi vei primi ce-ai dat.

Nu piere Adevărul
mărturisit şi viu,
el nu e niciodată
zadarnic şi târziu,

Nici plânsul rugăciunii,
nici micul milei dar,
nici jertfa dusă-n taină,
nimic nu-i în zadar,

Căci orice bob rodeşte
şi-n tot ce vine-i rând,
– ce-ai semănat cu lacrimi
ai să culegi cântând!

Traian Dorz, Cântarea anilor

Semănaţi sămânţa bună fără odihnire
şi cu mâna cea mai plină, pentru grea rodire;
şi de-a lungul, şi de-a latul holdelor, în cruce,
peste tot unde sămânţa se mai poate duce.

Semănaţi sămânţă multă – căci din umbre sure
sunt atâtea răpitoare care vin s-o fure
şi prin locuri de ispite, multe pietre grele
vin cu arşiţe, să piardă câte cad în ele.

Apoi spinii-ngrijorării câte mai îneacă,
toate câte cad acolo n-ajung să se coacă.
Numai cea de-a patra parte cade-n brazdă bună,
dar şi-aceasta prea puţine roade azi adună.

Semănaţi sămânţa bună cu bogată mână,
după ce trei părţi s-or pierde – una să rămână;
după ce răpeşte lumea, spinii şi-ncercarea,
să mai şi rămână-o roadă Celui cu Lucrarea.

Doamne-ajută-ne cu timpul bun de semănare
şi-nmulţeşte-Ţi lucrătorii buni de pe ogoare,
şi-apoi dă sămânţă multă celor ce-o aruncă,
s-aduni roade fericite după sfânta-Ţi muncă.

Traian Dorz, Cântarea viitoare

Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI (Meditații la Apostolul zilei)

„Dar dacă, în timp ce căutăm să fim socotiţi neprihăniţi în Hristos, şi noi înşine am fi găsiţi ca păcătoşi, este oare Hristos un slujitor al păcatului? Nicidecum!“ (Galateni 2, 17)

 Toate darurile lui Dumnezeu, dar mai ales adevărul şi dragostea, sunt promise numai celor care au un cuget curat şi o inimă smerită. Numai acelora care în căutarea lor umblă totdeauna fără vicleşug, fără prefăcătorie, fără gânduri ascunse, fără păcate ascunse şi fără scopuri ascunse.
Cine umblă necinstit cu Dumnezeu sau cu fraţii,
cine caută cu prefăcătorie adunarea frăţească, sau încrederea frăţească, sau pomana frăţească,
cine predică într-un fel, dar umblă în alt fel,
cine are când o învăţătură, când alta, când o adunare, când alta, când o încredinţare, când alta,
– acela niciodată să nu aştepte decât osânda, iar nu mântuirea de la Dumnezeu.

În timp ce căutăm adevărul, dacă nu iubim curăţia, ochii noştri nu-l vor afla niciodată.
În timp ce căutăm mântuirea, dacă nu o preţuim mai mult decât lumea întreagă, nu o vom dobândi niciodată.
Şi în timp ce Îl căutăm pe Hristos, dacă nu-L sfinţim în inima noastră ca Domn prin totala noastră ascultare, nu-L vom avea niciodată.
Toată reuşita noastră în căutarea lui Dumnezeu depinde de felul cum Îl căutăm. De sinceritatea cu care Îl căutăm, de dragostea şi dorinţa cu care Îl căutăm pe El.
Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima, zice Domnul (Ier 29, 13).
Dar dacă în timp ce zicem că Îl căutăm pe Domnul, sau pe fraţi, sau împăcarea, sau mântuirea, sau înţelegerea, noi umblăm cu vicleşug sau cu prefăcătorie, să nu ne aşteptăm decât la osândă şi ruşine atât din partea lui Dumnezeu, cât şi din a oamenilor.
Dacă în timp ce propovăduim apă, noi bem vin,
şi în timp ce vorbim despre împăcare, noi urzim uneltiri, | Continuare »

Iubesc pe-ai mei cu-ntregu-mi suflet,
mai mult ca viaţa mea-i iubesc;
pentru iubirea lor, Iisuse,
suspin, mă rog şi mă jertfesc.

Iubesc fiinţele ce-n lume
cu-a mea fiinţă s-au unit,
purtându-le o neschimbată
iubire până la sfârşit.

Iubesc prietenii ce paşii
uniţi şi-i duc cu paşii mei
cu-o dragoste oricând în stare
să facă totul pentru ei.

Iubesc pe fraţii mei cereşte,
cum numai sufletu-mi iubesc;
de ei mă leagă pe vecie
un legământ dumnezeiesc.

Iubesc, ca pe ai mei, vrăjmaşii,
rugându-Ţi mântuirea lor
şi simt c-aş face pentru dânşii
mai mult de cât aş fi dator,

– Dar în iubirile acestea,
în toate-i un hotar ceresc,
o margine la care toate
se sting, se şterg şi se sfârşesc,

Numa-n iubirea Ta, Iisuse,
n-am nici hotar şi nici sfârşit,
pe Tine Te iubesc atâta
pe cât eşti Tu: Nemărginit.

Traian Dorz, Cântarea cântărilor mele

Sub Crucea Ta ne-am întâlnit, Iisuse,
cu Tatăl nostru cel Ceresc şi Sfânt,
când ne-ai chemat – şi dragostea ne-aduse,
ca înfiaţi de-un veşnic legământ.

Sub Crucea Ta ne-ai dat împărtăşirea
cu Duhul Sfânt prin Care-am fost sfinţiţi;
prin El Ţi-ai pus pe noi pecetluirea,
la jertfă şi la slavă rânduiţi.

Sub Crucea Ta noi ne-am predat viaţa,
acelaşi jug şi sarcină primind,
ca să-Ţi vedem cu bucurie Faţa
când Tu vei fi pe veci la noi venind.

Sub Crucea Ta păstrează-ne întruna,
oricât am fi de mici şi de străini,
ca Tu să poţi să ne aşezi cununa
pe fruntea unde-au stat atâţia spini!

Să cântăm Domnului, nr. 30

O, slăvită cruce aspră, simbol şi mijloc divin
al durerii şi-al izbânzii date jertfă mântuirii,
numai tu mă faci şi astăzi să-nţeleg prin ce preţ vin
liniştile conştiinţei şi luminile sfinţirii.

Tu-mi dai harul de-a-nţelege că al biruinţei nimb
nu-l ating decât prin jertfa cea mai naltă cu putinţă,
că suprema izbăvire pot s-o am doar dând în schimb
tot ce poate fi mai unic şi mai scump pentru-o fiinţă.

Că nu pot avea lumina cea de-a pururi pe deplin
decât când înving puternic toate nopţile din mine
şi când orişice nelinişti, care uneori mai vin,
nu-mi mai tulbură adâncul limpezimilor senine.

Dar, ca să rămân acolo nalt şi liniştit mereu,
ţine-mi totdeauna tare hotărârea despărţirii,
numai dezlegat de toate sunt unit cu Dumnezeu;
înfrângându-mi nimicirea, sunt deasupra nimicirii.

Traian Dorz, Cântările din urmă

Eu eram copil, Iisuse, glasul când Ţi-am înţeles,
drumul Crucii, drumul Crucii cum ai spus Tu l-am ales.

La-nceput, când era pace, calea plină de popor,
drumul Crucii, drumul Crucii era dulce şi uşor.

Dar când a venit furtuna şi-ncercarea, mai târziu,
drumul Crucii, drumul Crucii ajunsese-aşa pustiu!…

Crucea se îngreuiase, spinii sângerau amar,
drumul Crucii, drumul Crucii ajunsese un calvar…

Am căzut… dar mâna-Ţi dulce, blând, m-a ridicat în sus,
drumul Crucii, drumul Crucii mi Te-a arătat, Iisus.

Tu mi-ai arătat Golgota şi-nţelesul ei mi-ai dat,
drumul Crucii, drumul Crucii trebuia întreg urcat.

Crucea-i grea, dar ce înseamnă Tu mă faci să înţeleg.
Drumul Crucii, drumul Crucii fă să pot să-l sui întreg!…

Traian Dorz, Cântările dintâi