Comori Nemuritoare

Vorbirea fratelui Popa Petru (Saucani) la nunta de la Ciula – mai 1981

„Adevărat, adevărat vă spun, că cine nu intră pe uşă în staulul oilor, ci sare pe altă parte, este un hoţ şi un tâlhar. Dar cine intra pe uşă este păstorul oilor. Portarul îi deschide şi oile aud glasul lui; el îşi cheamă oile pe nume şi le scoate afară din staul” (În 10, 1-3).
„Ştiu bine ca după plecarea mea se vor vârî între voi lupi răpitori care nu vor cruţa turma; şi se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase…” (Fapte 20, 29-30).
„În ţinutul acela erau nişte păstori care stăteau afară în câmp şi făceau de strajă noaptea împrejurul turmei lor” (Lc 2, 8).

Slăvit să fie Domnul!

Aceste cuvinte ne sunt atât de bine cunoscute tuturora dintre noi! Eram copil în clasa a V-a când am fost într-o piesă cu Ghiţă Brebenel. Atunci Îl aflasem pe Domnul. Şi s-a citit în această piesă aceste cuvinte din Păstorul cel Bun.
De-atunci a trecut o vreme lungă, dar cuvintele acestea mi-au rămas neuitate. Şi cred că şi frăţiile voastre cunoaşteţi tot atât de bine despre Pastor, despre oi şi despre uşă. Atât de drag ne-a fost acest Păstor, încât am vrut să spunem şi noi ca şi David cel tânăr, altădată: „Domnul este Păstorul meu şi nu voi duce nici o lipsă!” Atunci nu mai duci nici o lipsă, frate, când Domnul este Păstorul tău. Atunci poţi răbda, atunci poţi iubi, atunci poţi tăcea, atunci poţi să-i ierţi pe toţi, când Domnul este Păstorul tău.
Ne-am bucurat că Domnul Iisus este Uşa. Că Domnul Iisus este Păstorul.
Şi că El ne duce la „păşuni verzi şi la ape de odihnă” şi „ne înviorează sufletele”, că El ne „povăţuieşte pe cărări drepte”, din pricina Numelui Său.
Dar mai departe, versetul vorbeşte şi despre „staul” şi despre „portar”. | Continuare »

„Fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră“ este o poruncă şi nu numai un sfat, pentru toţi credincioşii lui Dumnezeu. Dar mai ales pentru împreună-lucrătorii Lui (I Petru 1, 15).
Căci mai ales ei trebuie să trăiască înaintea Lui în sfinţenie şi în neprihănire toate zilele vieţii lor (Luca 1, 75).
Îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după Chipul lui Dumnezeu, de o sfinţenie şi o neprihănire pe care o dă adevărul (Efeseni 4, 24).
Şi, după cum Hristos S-a sfinţit El Însuşi pentru ucenicii Săi (Ioan 17, 19), tot aşa şi ei trebuie să se sfinţească pentru ucenicii lor.
Fiindcă numai aşa aceştia vor putea fi sfinţiţi în ade-văr.

Aici trebuie să repetăm ceea ce am mai spus:
Împreună-lucrătorul lui Dumnezeu trebuie să stea totdeauna pe o treaptă mai înaltă decât lucrarea pe care o face.
Luaţi pildă de la zidar: el totdeauna trebuie să fie mai înalt decât zidăria lui.
Numai aşa va vedea bine ceea ce face.
Numai aşa va putea zidi drept şi frumos.
Numai aşa va putea înălţa lucrarea încredinţată lui. Căci ce lucrare ar putea face un zidar, dintr-o stare mai prejos decât lucrarea sa? | Continuare »

Steagul Biruinţei Tale,
Dumnezeule Slăvit,
prin ce lupte, câte veacuri
şi-n ce fel a strălucit!

De când l-a nălţat Golgota
peste şarpele înfrânt,
ce puteri şi ce potrivnici
a zdrobit înaintând!

Ce mâini sfinte-l înălţară
şi-l purtară până az’
tot mai nalt şi tot mai sigur,
mai frumos şi mai viteaz!

L-au stropit cu sânge sfinţii
şi martirii fericiţi,
arşi pe rug sau traşi pe roată,
dar în veci nebiruiţi!

L-au scăldat în lacrimi ochii
sfintelor fecioare, mii,
– toţi cei ce-au murit privindu-L
pentru veci de veci sunt vii.

– El e Steagul Oastei noastre,
după El suim luptând,
cu El vom intra-n Cântarea
Biruinţei în curând!

Traian Dorz, Cântarea biruinței

Traian Dorz, Cântări îndepărtate

O, Duhule Preasfinte, Ceresc Mângâietor,
revarsă vieţii noastre Tu harul sfinţitor.

Preschimbă viaţa noastră în Chipul lui Iisus
şi fă-ne să ne-ncredem în tot ce El a spus.

Sfinţeşte râvna noastră pe drumul Tău cel sfânt
să creştem în iubirea curatului Cuvânt.

Sfinţeşte simţământul ce-n inimă-l purtăm,
să poţi din partea noastră primi oricând ce-Ţi dăm.

Sfinţeşte rugăciunea şi jertfa de cântări,
dă roade înmiite iubitei adunări.

Când ochii storşi de lacrimi privesc în gol, departe,
şi nu mai vezi pe nimeni din câţi îţi trec prin faţă,
o, cine-ţi umple-n suflet un gol lăsat de moarte
şi cine-ţi dă privirii o rază de viaţă?

Credinţa, doar credinţa,
ea-i singura putere
ce mântuie fiinţa,
prin cruce, spre-nviere.

Când frânt ţi-aduni tristeţea ca cioburile sparte
din viaţa răvăşită de-a urii vijelie,
o, cine-ţi mai întoarce nădejdile din moarte
şi cine-ţi dă vieţii o nouă temelie?

Când lupta ţi-e pierdută şi zările-s deşarte,
iar gheara disperării viaţa ţi-o zugrumă,
o, cine-ţi mai aduce o mântuire-n moarte
şi cine înspre-o altă iubire te îndrumă?

Credinţa, doar Credinţa… ea singură împarte
viaţa, despicând-o în două pe vecie:
o parte, prin nădejde, nălţând-o peste moarte,
iar pe cealaltă dând-o iubirii pe vecie.

Traian Dorz, Cântări de sus

Pe vremea când apostolii predicau Evanghelia Mântuitorului, Grecia, cu capitala ei Atena, era capitala culturală a lumii întregi. Cultura vremilor de atunci era aşa de înaintată, încât ea a rămas până în ziua de azi temelia ştiinţei şi filosofiei. Dar era aceasta o cultură fără Dumnezeu, o cultură ce nu ţinea seamă de dorinţele şi lipsurile sufletului şi de aceea oamenii de pe atunci, cu toată cultura, nu erau fericiţi. Lumea era plină de frământări sufleteşti şi filozofii căutau un reazem sufletesc. Prin ajutorul minţii lor, filozofii ajunseseră a înţelege că este şi trebuie să fie un altfel de Dumnezeu de cum erau idolii lor ciopliţi din piatră şi metal. În căutarea acestui Dumnezeu şi în cinstea lui, atenienii ridicaseră şi o biserică pe care scria „Necunoscutului Dumnezeu“. În această Atenă „plină de idoli“ ajunge Apostolul Pavel şi începe a-L predica pe Iisus Hristos prin sinagogi şi pe stradă. La început filozofii râdeau de el dar mai târziu îşi ziseră: „Hai să vedem ce vrea acest limbut“. Şi l-au invitat pe Pavel să vorbească în areopag, adică în locul unde învăţaţii țineau adunări şi vorbeau poporului. În fața învățaților şi a poporului, Pavel, stând în picioare astfel a grăit:

„Bărbaţi atenieni, întru toate vă văd pe voi ca şi cum ați fi mai cucernici. Pentru că, trecând şi privind închinăciunile voastre, am aflat şi un jertfelnic întru care era scris: «Necunoscutului Dumnezeu». Pe Care, necunoscându-L voi Îl cinstiți, pe Acesta eu Îl vestesc vouă. Dumnezeu a făcut lumea şi toate cele ce sunt într-însa. Acesta fiind Domnul cerului şi al pământului… El dă tuturor viață şi suflare şi toate. Şi a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc să locuiască peste toată fața pământului, așezând vremile cele mai înainte rânduite şi hotarele locuinţei lor; ca să-L caute oamenii pe Domnul, că doară L-ar simți pe El şi L-ar afla, măcar că nu este departe de fiecare dintre noi. Căci întru Dânsul viem şi ne mişcăm şi suntem, precum şi oarecare dintre poeții voştri au zis: că neamul lui Dumnezeu suntem…“ | Continuare »

La un nou hotar, la o nouă comemorare a înaintaşului nostru drag, fratele Traian Dorz parcă ne întreabă, cu nedumerire, ceva, de dincolo de mormânt…

Tu, Oastea mea dragă,
Ce zări să te-atragă?
Ce goarnă să sune?
Ce vânt să te-adune?
Ce dor să te lege?
Ce plâns să te-nchege?
Ce jertfă să ardă
Să nu ţi se piardă
Întâia iubire
Şoptită-n uimire
Ce-ai pus neştiut
În primul sărut?

O, fraţii mei, care
Uitată cântare
S-aducă-n potire
Pierduta iubire
Şi feţele pline
De răni să le-aline?
Şi spuneţi, pe unde
Să poată pătrunde
Fioru-nfrăţirii
Din sânul jertfirii
Cu rodul născut
Din primul sărut?

O, strânge-te iară,
Oştire hoinară,
Mormântul meu plânge,
O, vino, te strânge
Pe urmele dragi
Urmaşi să-ţi atragi…
Nu vreau slava-ntreagă,
Oştirea mea dragă,
De nu ne-ncunună
Pe toţi împreună
Cel fără-nceput
Cu-n singur sărut!

Lidia Hamza, Blid de lut

Traian Dorz, Cântări Luptătoare

Conştiinţa unităţii cu toţi fraţii tăi de-un gând
să trăiască-n tine-aprinsă până-i inima bătând;
pâinea ta, viaţa însăşi, jertfa ta pe-a luptei căi
nu-s nimic pe lângă preţul unităţii cu ai tăi.

Pentru unitate, luptă, rabdă şi jertfeşte tot,
unitatea şi credinţa orice-nving şi orice pot.
Făr’ aceasta nici izbândă, nici rodire, nici har nu-i,
Dumnezeu stă numai unde-i unitate între-ai Lui.

Nu-ţi permite-nvăţătură diferită de ai tăi,
nici părere dezbinată, nici umblare pe-alte căi,
nici cuvinte, nici prieteni, nici nimic din ce nu ţin
fraţii tăi cu care una trebuie să fii deplin.

Pentru dragul unităţii, luptă-te să ai oricând
cu ai tăi acelaşi cuget, crez şi inimă, şi gând.
Dacă Dumnezeu aceeaşi cale v-a lăsat s-aveţi,
conştiinţa unităţii să vă fie mai de preţ.

Traian Dorz, Cântări Luptătoare

Unde-ţi este unitatea,
dacă eşti ostaş, cum spui,
care-ţi este misiunea,
cui asculţi şi te supui?
Unde-i steagul tău şi locul,
care-i haina ta acum,
care-i ţinta ta,
spre unde trebuie să mergi?
Şi cum?
Unde-i sabia şi scutul,
semnul tău că eşti ostaş,
unde-ţi este conştiinţa?
Cum te lupţi, cu ce vrăjmaş?
Unde eşti acum?
Şi unde trebuie-n sfârşit să fii?
Care-i drumul?
Unde-s fraţii,
dacă-i ai şi dacă-i ştii?
Dacă nu le ştii pe-acestea
hotărât şi luminos,
nu te înşela, tu nu eşti
un ostaş al lui Hristos!
Nu-s ai Domnului ostaşii
dezertori şi nesupuşi,
nici acei ce nu ascultă
şi-s de orice valuri duşi.
De eşti astfel – fără ţintă,
fără cale,
fără fraţi,
tu eşti fiul rătăcirii,
prins de cel viclean în laţ,
căci ostaş curat e-acela
care ştie orişicând
unde-i steagul lui şi fraţii,
unitatea-n veci păstrând.
Ştie care-i sunt vrăjmaşii
şi se luptă ne-abătut,
credincios sub steagul care
s-a-nrolat de la-nceput.

Să ard de sete, tot n-aş bea din apele stricate
ce le-ntâlnesc în calea mea prin lumea de păcate.
Să mor de foame, tot n-ating mâncările-otrăvite
spre care ne-ncetat mă-mping păcate şi ispite. (bis)

Să crap de frig, nu mă-ncălzesc la focuri vinovate
pe unde slugile pândesc iubiri îndurerate.
Să pier în drumuri, n-aş intra în casa blestemată,
care-ar zdrobi şi-ar întrista iubirea mea curată. (bis)

Să umblu gol, tot n-am să-mbrac ce diavolul mi-ntinde,
să zac în şanţ, să mor sărac, pe Domnul nu-L voi vinde.
Mai bine plâng acum un ceas cu Domnu-n părtăşie
decât, fără Hristos rămas, să plâng o veşnicie. (bis)