Comori Nemuritoare

Sfântul Ignatie Briancianinov

„Acest neam, le-a zis Domnul Apostolilor Săi despre duhurile răutăţii, cu nimic nu poate ieşi, fără numai cu rugăciune şi cu post“. (Marcu 9, 29)

Iată o nouă trăsătură a postului! Postul este primit de Dumnezeu când merge înaintea lui o mare virtute – milostivirea; postului îi este pregătită plată în cer când e străin de făţărnicie şi slavă deşartă; postul lucrează când este îmbinată cu el o altă mare virtute – rugăciunea. Şi cum lucrează? Nu doar că potoleşte patimile din trupul omenesc – intră în luptă cu duhurile răutăţii, le biruie. De ce postul, care este în sine o nevoinţă trupească, poate lucra – sau împreună-lucra cu rugăciunea – în lupta împotriva duhurilor?

Pricina lucrării postului asupra duhurilor răutăţii stă în puternica lui lucrare asupra propriului nostru duh. Trupul, potolit de post, dă duhului omenesc libertate, putere, trezvie, curăţie, subţirime. Numai într-o astfel de stare poate duhul nostru să se împotrivească nevăzuţilor săi vrăjmaşi. Iar eu, când mă supărau aceia, adică dracii, spune de Dumnezeu insuflatul David, m-am îmbrăcat cu sac şi am smerit cu post sufletul meu, şi rugăciunea mea în sânul meu se va întoarce (Ps. 34, 12). Postul aduce minţii trezvie, iar rugăciunea este arma minţii, cu care aceasta alungă pe potrivnicii nevăzuţi. Postul smereşte sufletul, slobozindu-l de împietrire şi îngâmfare, care apar din îmbuibare, iar rugăciunea postitorului se face deosebit de puternică, este rostită nu superficial, este rostită din adâncul sufletului, din adâncul inimii, îndreaptă, înalţă postitorul spre Dumnezeu.

Întunecatele duhuri ale răutăţii au săvârşit două nelegiuiri grele: prima a fost pricina lepădării lor din ceata sfinţilor îngeri; a doua a fost pricina lepădării lor fără putinţă de întoarcere. În cer ei s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu; căpetenia lor, oarbă din pricina părerii de sine, a vrut să se facă deopotrivă cu Dumnezeu. | Continuare »

Iisuse, o Iisuse, atâta Te-am rugat
Cu fiecare rană din câte lupte-am dat
Aproape, mai aproape de Tine să mă ţii…
Dar, cât de greu e-aceasta, o Doamne, doar Tu ştii.

La fiece-ncercare simţeam că n-am putut
Să rabd aşa ca Tine, deşi aşa am vrut.
Şi-n lupte-apoi mai iute, mai curajos intram
Mai lângă Tine, Doamne, pe cruce mă doream.

Ca să mă simţi, Iisuse, al Tău pân’ la sfârşit
Pe-acelaşi drum spre Tine, prin cruce rânduit,
Ca să-nţelegi din dorul cu care Te iubesc
Că mai spre Tine ochii şi paşii mi-i zoresc.

Dar de oricare dată când crucea mi-o-ntindeai
Eu tot cădeam sub dânsa şi Tu mă ridicai…
Şi-atât de dulce, Doamne, era sărutul Tău
Că nici o sângerare nu-mi mai făcea vreun rău.

Acum atâtea rane din lupte, Domnul meu,
Mă fac tot mai cu teamă să-ţi cer urcuşul greu.
Şi mai atent în luptă, mai veghetor umblând
Să pot sa rabd, Iisuse, să pot să rabd oricând.

Mai înţelept, în vremea-ncercărilor să pot
Să-mi întăresc umblarea urcând calvarul tot
Chiar dacă-mbrăţişarea-mpăcării mi-e de jar,
O, nu mai vreau, Iisuse, să uit răbdarea iar.

Căci eu tot lângă Tine imi vreau iubirea mea
Chiar de tot cad şi sufăr zdrobit de crucea grea.
Doar biruie Tu-n mine vârtejul beznei când
Eu n-am puteri să birui ispta grea, răbdând.

Căci, iată, se zăreşte al Nunţii răsărit
Şi eu mai mult sub cruce-s decât pe ea jertit.
Dar nu mă las de Tine şi nici de Crucea Ta
Căci Tu-mi eşti şi-alergarea, şi biruinţa mea.

Lidia Hamza

Traian Dorz, din Hristos – Puterea Apostoliei
Duminica a II-a din Postul Mare

Ele vor pieri, dar Tu rămâi, şi toate ca o haină se vor învechi (Evrei 1, 11)

O, cât de puternic şi de odihnitor simţământ de siguranţă şi de bucurie poate da unui suflet credincios încrederea neclintită în adevărul acestor trei cuvinte: Tu rămâi Acelaşi. Şi cât de fericiţi pot fi puţinii care le cred cu adevărat!
În apostolul de astăzi, acest adevăr ne este amintit nouă în legătură cu facerea şi desfacerea celor ce se văd ori nu se văd. Cu ivirea şi pieirea lumilor apărute şi dispărute. Cu crearea şi recrearea cerului şi a pământului vechi şi noi. Adică în curgerea şi mişcarea nesfârşită a tuturor lucrurilor şi vremurilor, care prin ele însele sunt făcute anume spre a fi într-un continuu şi veşnic circuit. Într-o continuă şi veşnică înnoire şi învechire, apoi iarăşi înnoire, naştere şi moarte, apoi iarăşi naştere. Înflorire şi uscare, apoi iarăşi înflorire.
Ci numai El, Cel dinainte de toate şi de după ele, numai El Singurul rămâne totdeauna Acelaşi, Neînceput şi Nesfârşit. Fără îmbătrânire, fără uzură, fără moarte. Ca o stâncă neclintită în valurile mereu călătoare. Ca un munte nemişcat în vânturile mereu trecând. Ca un soare nebiruit în norii mereu risipindu-se.
Se spune aşa în Cartea Începutului: Astfel a fost o seară, apoi iarăşi o dimineaţă, ziua întâi, ori ziua a doua, ori ziua a treia… Nu cu seara care este un sfârşit se încheie, ci cu dimineaţa care este un început. Căci dimineaţa, din nou, trecând printr-o altă seară, pregăteşte un alt început.
Cât de asemănătoare sunt acestea şi totuşi fiecare este alta şi altfel!
Numai Făcătorul lor, binecuvântat fie El, este Acelaşi şi rămâne Acelaşi. Cum a fost Ieri aşa este şi Astăzi. Şi aşa va fi în Veci. Fiindcă este scris: În El nu este schimbare, nici umbră de mutare (Iac 1, 17). | Continuare »

Părintele Iosif Trifa, «Ce este Oastea Domnului»

Un ostaş care L-a aflat cu adevărat pe Iisus Cel Răstignit, acela se face şi el un vestitor al Lui.
Fiecare ostaş să fie, să se facă, un vestitor al lui Iisus Cel Răstignit!
Fiecare ostaş să spună şi altora despre marea minune ce s-a petrecut cu el la picioarele Crucii! Fiecare ostaş, care L-a aflat cu adevărat pe Hristos, să se facă un nebun pentru Hristos! Fiecare ostaş, care a gustat din „ospăţul Mielu-lui“, să-i cheme şi pe alţii la acest ospăţ!

Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul Oastei este Iisus Cel Răstignit. N-am făcut absolut nimic cu Oastea până nu am pironit în inima şi viaţa fiecărui ostaş pe Iisus Cel Răstignit. Nu vom avea decât ostaşi de nume şi dezertori, până când nu l-am atras pe fiecare ostaş statornic lângă Crucea lui Iisus Cel Răstignit… Până nu l-am legat statornic de Crucea Golgotei cu toate legăturile sufletului său şi cu toate legăturile dragostei cereşti.
Oastea Domnului este aflarea lui Iisus Cel Răstignit. Căci cine L-a aflat pe Iisus Cel Răstignit are totul: are dragoste, are răbdare, are smerenie, are bunătate, are bucurie – are viaţă. Dar cine nu L-a aflat cu adevărat, n-are nimic, oricât de mult i s-ar părea lui că are.
Oastea Domnului este aflarea lui Iisus Cel Răstignit. Oastea Domnului a ieşit din aflarea lui Iisus Cel Răstignit.
Când a suflat întâia dată Vântul Cel Ceresc peste Oastea Domnului, Oastea aceasta a fost o ceată de copilaşi strânşi lângă Crucea lui Iisus Cel Răstignit. O seamă de suflete pe care Domnul le-a scos din lume şi le-a strâns la picioarele Crucii Lui. Oastea Domnului cea dintâi a fost „dragostea cea dintâi“, a fost Oastea copiilor lui Dumnezeu, care se întreceau în dragoste, în smerenie, în rugăciune, în jertfă. Şi aceasta trebuie să rămână până la sfârşit Oastea Domnului!
Mă uit tot mereu, duhovniceşte, peste fronturile Oastei. Şi parcă nu-L văd destul pe Iisus Cel Răstignit. Parcă-l văd pe Satana cum pândeşte şi cum îşi bate mereu capul cum să-L scoată pe Iisus Cel Răstignit din Oaste. Căci ştie el, Necuratul, că o Oaste fără Iisus Cel Răstignit nu mai este nici o primejdie pentru împărăţia iadului. Diavolul doarme liniştit, doarme buştean lângă o mişcare religioasă din care lipseşte Iisus Cel Răstignit. | Continuare »

Traian Dorz, Prietenul tinereţii mele (cap. 29)

1. Ştiu că rugăciunea poate fi o puternică armă de luptă împotriva vrăjmaşului din afară,

2. dar Tu mi-ai spus că împotriva duşmanului lăuntric am nevoie neapărat şi de post.

3. Împotriva prăbuşirilor mele sufleteşti, suflete al meu, trebuie să lupţi tu. Dar împotriva acestor prăbuşiri care mi-ameninţă şi trupul meu, trebuie neapărat să lupte şi trupul.

4. Trupule al meu, trebuie neapărat ca tu să mi te primeneşti în toate părticelele tale, spre a putea deveni locuinţă vrednică pentru un suflet primenit.

5. Vinul cel nou trebuie neapărat pus în burdufuri noi. Nu se poate altfel! Conţinutul nou trebuie să aibă un vas nou.

6. Nu pot pretinde că sufletul meu este înnoit, sfinţit, curăţit câtă vreme trupul meu are încă acelaşi fel de umblare lumească, de vorbire şi purtare cum avea înainte – când purtam în el un suflet lumesc.

7. Dacă ceva îmi este într-adevăr curat în faţa Ta, Dumnezeul meu, acest ceva trebuie să-mi apară tot astfel de curat şi în faţa oamenilor. | Continuare »

Traian Dorz, Cântari de drum

Cât de curată înfloreşte lumina inimii atunci
când poate-nfăptui-a iubirii
dumnezeieşti şi-adânci porunci,
când Adevărul, care este frumseţea conştiinţei, blând
şi măsurat, călăuzeşte credinţa gândului urcând.

Când Frumuseţea, care este al vieţii adevăr divin,
îşi varsă peste duhul nostru şuvoaiele cereşti din plin
neprihănind fiinţa noastră cu chip de îngeri şi de prunci,
– cât de curată înfloreşte lumina inimii atunci!

Când poate face fără plată tot binele desăvârşit,
când poate-a-şi milui vrăjmaşul, cu gând cucernic
şi grăbit,
când poate îndura-n tăcere, iertând a nedreptăţii munci,
cât de curată înfloreşte lumina inimii atunci.

O, n-aştepta aici răsplata pentru nimic ce dăruieşti,
atunci, pe urma ta adâncă răsar seminţele cereşti
şi-n cât e mai pieziş urcuşul suit spre sfintele porunci
îţi va-nflori şi mai curată lumina inimii atunci!

Scumpii şi iubiţii mei frăţiori şi surioare în ostăşia Domnului Iisus!
Voi toţi, fraţi şi surori presăraţi pe întinsul ţării româneşti, cunoaşteţi cum s-a născut Oastea noastră scumpă. Din rugăciunea şi lacrimile scumpului nostru părinte sufletesc Iosif. El ne-a chemat, luminat şi călăuzit de Domnul şi numai de Domnul, ca să ne hotărâm pentru o viaţă curată şi sfântă, bine plăcută Domnului.
În nopţi de rugăciune îngenuncheată, Duhul Domnului l-a îndemnat să sune din trâmbiţă şi să ne cheme la o nouă viaţă, să ne cheme cu stăruinţă de prin văile păcatului. Plecat şi smerit faţă de Domnul, Părintele Iosif a pus trâmbiţa la gură şi a sunat, a sunat cu putere şi mulţi ne-am adunat în jurul „gornistului” lui Dumnezeu.
„Gornistul”, văzând cum gloatele se adunau rând pe rând, a sunat şi el tot mai cu putere, fără a ţine seamă de nimic, nici chiar de viaţa sa. Tot ce Domnul a poruncit, „gornistul” a făcut şi a vestit. Urechea lui a fost mereu plecată la picioarele Domnului, de unde a primit noi îndemnuri, sfaturi şi îndrumări. „Gornistul” a cântat atât de frumos, că noi cu lacrimi am părăsit lumea şi l-am urmat, hotărându-ne cu legământ să nu ne mai întoarcem niciodată înapoi. Stăpânit de iubirea sfântă a primilor apostoli ai credinţei, Părintele Iosif a chemat la mântuire, prin Oaste, pe tot sufletul ce zăcea greu în noaptea întunecoasă a păcatului. A căzut greu bolnav şi tot n-a încetat să cheme şi să strige din adâncul inimii sufletele la viaţă.
Şi fiindcă chemarea a fost însoţită de jertfă, sub toate raporturile, Dumnezeu a binecuvântat-o în aşa măsură, că această chemare ne-a dat o Oaste mare şi puternică. Această chemare a Părintelui Iosif ne-a născut la o nouă viaţă cu Domnul Hristos, în Biserica Sa. | Continuare »

Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din Meditaţii la Apostolul din Duminica lăsatului sec de brânză)

Primiţi bine pe cel slab în credinţă şi nu vă apucaţi la vorbă asupra părerilor îndoielnice (Romani 14, 1).

Părerile îndoielnice sunt dovada unei credinţe slabe, a unei iubiri nestatornice, a unei vieţi nepredate total lui Hristos. Sunt stările de nici zi, nici noapte; nici pace, nici război; nici rece, nici clocot.
Când nu este nici ziuă, ca să se vadă totul luminos, dar nici noapte, ca să nu se vadă nimic, atunci omul bâjbâie şi într-o parte şi în alta. Şi vede, şi nu vede. I se pare când că e tufă, când că e lup. Când că e cale, când că e şanţ. Când că e adevăr, când că e amăgire.
În starea asta, sufletul este ca un orb care nu ştie niciodată dacă merge bine sau dacă merge rău. Dacă ce atinge este curat sau dacă este necurat. Dacă ce primeşte este adevărat sau dacă este fals. Întreabă când pe unul, când pe altul. Şi primeşte şi o părere, şi alta. Niciodată nefiind sigur, el totuşi apără ceea ce i se pare că are, pentru ca nu cumva să rămână fără nimic.
În cazul când el crede că a ajuns totuşi să aibă ceva, este în stare să se certe cu oricine pentru ca să-şi apere avutul său îndoielnic, fiindcă cu cât îl apără mai tare cu atât i se pare lui că ceea ce el apără devine mai preţios şi mai important. Iar când omul ajunge în felul acesta să şi sufere ceva pentru aceste păreri ale lui, atunci se face îndărătnic, necruţător, certăreţ şi obraznic, luptând cu toate armele vinovate ale firii pământeşti şi ale răutăţii pentru a-şi apăra şi impune părerile lui, pe care niciodată nu le aduce sincer şi smerit la lumina şi judecata Adevărului şi Cuvântului lui Dumnezeu.
Discuţiile cu acest fel de oameni şi dintre acest fel de oameni sunt nu numai vinovate, ci şi nefolositoare. După cum spune în altă parte Cuvântul Sfânt: zadarnicele ciocniri de vorbe ale oamenilor stricaţi la minte, lipsiţi de adevăr, care cred că evlavia este un izvor de câştig. Fereşte-te de oamenii aceştia căci… ciocnirile cu ei nu duc la alt folos decât la pierzarea celor ce le fac… şi a celor ce le ascultă (II Tim 2, 14). | Continuare »

Traian Dorz, Cântări nemuritoare

Te-am lăudat din buze, Doamne,
şi Ţi-am cântat frumos cândva,
era atât avânt în toate,
doar suflet prea puţin era.

Ştiam să spun cuvinte nalte,
cu grai smerit şi grav ştiam,
aveam atâtea-n rugăciune,
doar suflet prea puţin aveam.

Primeam cu drag să-mi vii în casă
şi chiar să stai la masa mea,
aveai loc larg în toate-a’ mele,
doar sufletul prea strâmt l-avea.

Cu largă mână, zeciuiala
şi darul la altar duceam,
Îţi dam atât din toate-a’ mele,
doar suflet prea puţin Îţi dam.

…Iar astăzi, Doamne, când Cuvântul
îmi luminează tot ce fac,
văd ce zadarnice-mi sunt toate
când sufletu-i de har sărac.

Şi-atât aş vrea să n-am nimica
din tot ce m-a-nşelat cândva,
să nu mai cred că-n loc de suflet
mai pot să-Ţi dărui şi-altceva.

Când se va striga odată
şi-al meu nume Sus,
ce va spune despre mine
Glasul lui Iisus?
Doamne, fă să spună bine Glasul lui Iisus.

Ce va spune despre-a mele
fapte Dumnezeu?
Am fost oare eu un vameş
ori un fariseu?
Doamne, fă să fiu un vameş, nu un fariseu.

Când voi fi ales odată
între buni sau răi,
oare cu cei răi voi merge
ori cu-aleşii Tăi?
Doamne, fă să fiu de-a Dreapta, cu aleşii Tăi!

Când se va rosti odată
Judecata mea,
oare ce va fi: iertare
ori osândă-n ea?
Doamne, fă să am iertare, nu osândă-n ea!

Când voi merge-n veşnicie
la cântări sau munci,
oare care o să fie
partea mea atunci?
Doamne, fă-n cântări să-mi fie partea mea atunci.

Traian Dorz, Cântările eterne