Vlad Gheorghiu

Căzut-au pe drumul oştirii
Vitejii stegari, rând pe rând,
Pe urma sfinţită-a jertfirii
Morminte şi cruci rămânând.

Privind înapoi până-n zare,
Măreţe, izbânzile lor
Se pierd tot mai mult în uitare,
Că altfel de rosturi se vor.

Şi pare că-i pace pe şesuri
Şi holdele tinere cresc
Hrănite cu-atâtea eresuri
Că altfel de poame rodesc.

Iar sus, pe reduta vegherii,
Nu-i nimeni la straja din zori
Că nu sunt pe turnuri străjerii
Şi nici jos, în văi, luptători.

Ci doar singuratice flamuri
Răsar fluturând peste noi…
O, unde ni-s sfintele ramuri
Cu sevă de vajnici eroi?

Atâtea aduceri aminte
Ce vin către noi uneori
Ne-ntreabă de roadele sfinte:
Ce-am strâns din atâtea comori?

Şi care răspuns să ne fie
În Ziua de-Apoi pregătit
Că-n loc de Oştirea cea vie,
Ni-i frontul prin văi risipit?

Stegarii ei vrednici ne cheamă
Din cornul de după mormânt
Cu glasul duios ca de mamă
Să-ntoarcem spre crezul lor sfânt!

Traian Dorz (din vol. Cântări Îndepărtate)

mormant dorz micAcolo unde-afla-mi-voi odihnire,
un veşnic Mai va înflori mereu,
cu cald veşmânt de cântec şi iubire,
acoperind cu drag mormântul meu.

Acolo liliecii albi în floare
şi trandafirii roşii vor vorbi
mereu că dragostea nemuritoare
de jertfă nu se poate despărţi.

De veţi afla acest mormânt vreodată,
– mergând la el, să v-amintiţi mereu,
căci va grăi-n tăcerea-i necurmată
de tot ce-a spus odată graiul meu.

Venind acolo sufletul ce-şi duce
a vieţii singuratice poveri,
simţi-va-n gândul odihnit sub cruce
a Duhului duioase mângâieri.

Gândind acolo singur în tăcere,
va şti cum să privească la pământ,
ce clipă-i singuratica durere
şi ce vecie-i al unirii cânt.

Veniţi acolo, dragi mulţimi plăcute,
căci şi-n mormânt vă voi iubi, dorind
să simt cântări şi lacrimi cunoscute
şi duhul dragostei dintâi trăind…

Cântaţi acolo-n dragostea-nfrăţirii
şi-n neschimbatul primul legământ
cântarea neuitată a iubirii
ce şi-n pământ, şi-n Cer doresc s-o cânt!

Eu voi cânta cu voi Acest Scump Nume,
simţi-mă-veţi alăturea cântând,
căci pentru El eu am trăit pe lume
şi pentru El nu voi muri nicicând.

Traian DORZ

Când am să plec aş vrea să spun
la toţi cei ce-mi rămân în lume
cuvântul cel mai sfânt şi bun
ce-aş vrea viaţa să le-o-ndrume,

Cuvântul care m-a purtat
mereu cu Domnul dimpreună,
ce m-a-ntărit şi m-a păstrat
ostenitor către cunună,

Căci cât am fost nedreptăţit
şi cât am ars în suferinţă
n-am fost nicicând nefericit,
nici frânt – căci am avut credinţă!

Învăţătura cea dintâi
nepărăsind-o niciodată
mi-a dat tăria să rămâi
pe calea dreaptă şi curată. | Continuare »

Traian DORZ

Am străbătut oceanul acestei vieţi de-un ceas
şi-atâtea dragi ţinuturi în urmă mi-au rămas,
pe lângă-atâtea ţărmuri frumoase-am petrecut…
– dar ca o umbră-s toate acum, dacă-au trecut.

Ce cântec de ispite m-a încercat ades,
ce neguri mi-au stins zarea,
să nu mai ştiu să ies,
ce năluciri, să-mi schimbe cuvântul ce l-am spus,
– dar ca o umbră-s toate acuma când s-au dus!

Au fost şi nopţi cu valuri cât munţii uriaşi,
cu urlete de vânturi şi negri nori vrăjmaşi
şi sute de primejdii am înfruntat temut…
– dar ca o umbră-s toate acum, dac-au trecut!

…Şi astăzi, – iată zorii,
furtuna mi-a-ncetat,
în zare, iată ţărmul atât de mult căutat,
corabia voioasă mi-o-ndrumă-un heruvim…
– Ierusalime dulce, deschide-te,
– sosim!

Dragoste şi lacrimi ne-a fost calea noastră
de la zarea neagră pân’ la cea albastră,
dragostea cu lacrimi ne-a fost pâinea bună
de când ducem drumul crucii împreună.

Dragoste şi lacrimi am avut în viaţă
câtă rouă are sfânta dimineaţă,
dragoste şi lacrimi câte nu ştim nume
ne-a fost avuţia noastră de pe lume.

Dragoste şi lacrimi ne-am avut trecutul,
dragostea cu lacrimi ne-a sfinţit sărutul,
dragostea cu lacrimi ni-e şi azi trăirea,
ele ne sunt jertfa – ele răsplătirea!

Drag Iisus, din lacrimi, dragostea ne-o-ncântă,
fă-ne scumpă-n ele fericirea sfântă,
fă-ni-le-amândouă zestre şi cunună,
să-mpletim din ele vecii împreună…   (Traian DORZ)

Vlad Gheorghiu

O, iată Ziua Oastei se-apropie uşorMormant-Pr-Iosif
Şi peste suflet iarăşi se lasă negru dor.
Ce-adâncă e durerea şi lupta cât de grea,
Părinte drag, ce singuri suntem la crucea ta.

Tu ne-ai dorit c-o floare, o lacimă şi-un cânt
Toţi într-un duh s-ajungem la scumpul tău mormânt
Când vine Ziua Oastei ca un ceresc zenit
Sub steagul Cincizecimii din care-a zămislit.

Dar tot mai alte feluri în jurul tău se „strâng“,
Sub flamura iubită, ce ochi vicleni te plâng!
Şi ce străine rosturi se-ascund sub sfântul steag,
Ce false adevăruri în numele tău drag…

Azi fiecare are un alt mod de-a privi
Un alt fel de-anţelege pe Domnul a-L slăvi
Dar unul singur este frumosul drum curat
Pe care, cu ce lacrimi şi jertfe, l-ai păstrat.

Ce să mai fie oare, ce lacrimi, câte cruci
Să spele azi noroiul străinelor năluci,
Să scuture toţi solzii părutei biruinţi
Ca să răsune imnul întâilor credinţi?

O, roagă-L pe Stăpânul slăvitei Cincizecimi
Să poarte până-n ceruri pe-aripi de heruvimi
Adâncul dor din suflet şi-al plânsului şuvoi,
În veşnice Rusalii să odihnim apoi.

Era în ziua Cincizecimii,
– un Praznic Mare şi Sublim,
curgeau şuvoaiele mulţimii
din neamuri, spre Ierusalim…

În nesfârşit convoi, mulţimea,
din vale, dinspre Ierihon,
venea, venea ca să se-nchine
în templul pus de Solomon…

Azi într-o casă se-adunară
cei unsprezece-nvăţăcei
şi uşile le încuiară
de frica celorlalţi iudei.

De-odat’ aud din cer un sunet
ca vâjâitul unui vânt
şi casa se umplu cu tunet
de fulgerul Duhului Sfânt…

Şi-a fost văzut cum Se-mpărţeşte
deasupra lor în limbi de foc
şi Duhul Sfânt cum îi sfinţeşte
pe câţi erau în acel loc. | Continuare »

cincizecime02O, dragostea mea-mamă, eu te-am primit copil,
când Sfânta Cincizecime m-a pogorât din Soare
şi sufletul de aur mi-a dat făcându-mi-l
să umble printre îngeri, – să cânte la izvoare!

Şi dragostea mea-soră, eu te-am primit prin har,
într-un pahar de apă, dintr-o cerească Mână,
iar harfa mea de aur mi-ai prefăcut-o jar,
nălţând-o lângă Soare – şi-acolo să rămână.

N-am fost erou, – dar vouă v-am dat viaţa mea,
luptând ca să vă apăr de orice vijelie
– tot aurul din sânge şi tot ce am v-aş da
să-mi creşteţi fericite în rod şi-n curăţie.

De-atâtea ori în flăcări m-am zvârcolit gemând
prin ziduri, printre fiare sau printre morţi grămadă,
dar inima de aur la voi mi-a fost luptând
odată fericite ca-n ceruri să vă vadă.

O, cele două sfinte iubiri din viaţa mea:
iubirea mea din soare, iubirea mea din lună,
răsplata mea de aur – şi vecii după ea –
eu nici nu vă vreau altfel, ci numai împreună!

Traian Dorz, Cântarea veşniciei

Vlad Gheorghiu

Când flacăra nu mistuia altarul,
aura ei strălumina genuni
şi ne-arăta spre Canaan hotarul
deschis de strălucitele minuni.

Refren: Părinte drag, părinte drag,
când vom veni cu-n cântec şi cu flori,
în cerul larg deschis ca-n sărbăt ori,
cu Mirele aşteaptă-ne în prag.

Ce plâns divin se revărsa pe ape
spre zorii libertăţii năzuind
când Duhul Sfânt Se cobora pe ape
Aleea Filozofilor sfinţind!

Cu adieri de ambră legământul
în ceasul ungerii se revărsa…
Şi-n mii şi mii de inimi noi Cuvântul
o nouă Oaste sfântă renăştea.

Azi, lângă-un sfânt mormânt, îngenunchează
recunoştinţa unui nou popor
ce, fericit, cântând, înaintează
spre-un luminos şi veşnic viitor.

Încet şi dulce imnul nostru zboară
pe urma păsării măiestre-n sus,
veac după veac şi ţară după ţară
vor umple-odată corul lui Iisus.

Vor înflori atunci şi-n munţi migdalii
şi grâul va-nverzi cât nici gândim
când cel mai falnic Praznic de Rusalii
îl vom sărbători-n Ierusalim.

O, Foc Ceresc, oriunde-n lume Tu Sfânta Flacără-Ţi întinzi,
cobori în inimi bucurie şi jarul dragostei aprinzi…

O, cum suflaşi peste-a mea ţară Cuvântul Tău Tu, Duh Preasfânt,
cum ai aprins în inimi iară al dragostei sfânt legământ!

Şi de un vas umil, Preasfinte, în lucrul Tău Te-ai folosit
şi de prin bietele sătuţe, o sfântă Oaste Ţi-ai pornit.

Cu ea Tu birui-vei, Doamne, atâtea oşti cu mult mai mari,
căci Tu Ţi-alegi vasele slabe, să faci de râs pe cele tari…

O, suflă, Duhule Preasfinte, prin inimi greu de străbătut,
ca să sporească înainte frumosul Oastei început!

(Traian Dorz)

 

IMGP0151Eu am aflat iubirea cea necrezut de rară,
iubirea după care au plâns căutând-o mii,
şi negăsind-o-n lume au zis zdrobiţi că nu e,
– dar este, este, este, o suflete, să ştii;
slăvit să fie Domnul, iubirea e Iisus,
toţi cei ce vin şi-L caută să creadă ce le-am spus!

Eu am aflat Iubirea, nu umbra ei ce trece
şi nu părerea care i-a înşelat pe mii,
ci ea, chiar ea, cea dulce, puternică şi sfântă,
– căci este, este, este, o suflete, să ştii;
slăvit să fie Domnul, iubirea e Iisus,
toţi cei ce vin şi-L află vor crede ce le-am spus!

Eu am aflat Iubirea şi-am strâns-o-n tinereţe,
din Ziua Cincizecimii când au aflat-o mii,
– de-atunci păşim alături având aceleaşi feţe,
ea este, este, este, o suflete, să ştii,
slăvit să fie Domnul, iubirea e Iisus,
toţi cei ce vin şi sufăr vor crede ce le-am spus!

Traian Dorz, Cântarea biruinţei

Rugăciunea Domnului Iisus Hristos (IOAN 17, 1-26)

Partea I

Iată ceasul… proslăveşte-Ţi, Tată, Fiul Tău Divin,
ca şi Fiul Tău să poată a Te proslăvi deplin,
după cum I-ai dat putere peste tot ce Tu-ai creat,
să dea viaţă-n veci acelor ce din lume I i-ai dat.

Viaţa veşnică-i aceasta: ca Tu, Unic Dumnezeu,
să fii cunoscut de dânşii şi Hristos, Trimisul Tău.
Eu Te-am proslăvit în lume, sfârşind ce Mi-ai dat să fac,
şi-acum, Tată, dă-Mi iar slava ce la Tine-aveam din veac.

Am vestit al Tău Sfânt Nume celor care Mi i-ai dat,
ei erau ai Tăi din lume şi Cuvântul Ţi-au urmat
şi cunosc că-a’ Mele toate de la Tine, Tată, vin,
că al Tău era Cuvântul şi ei L-au primit deplin.

Ei cu-adevărat crezut-au că din Tine, Tată, ies,
cu deplina-ncredinţare că Tu singur M-ai trimes.
Pentru ei Mă rog Eu, Tată, nu mă rog pentru cei răi,
ci Mă rog pentru acei ce Mi i-ai dat, căci sunt ai Tăi. | Continuare »

Traian DORZ

Ştim că vei veni, Iisuse,
ştim, Iubit Iisus,
căci ’nainte de ’Nălţare
Tu aşa ne-ai spus,
ştim şi credem cu tărie,
căci al Tău Cuvânt
care ne-a promis aceasta
este-un legământ!

Vino, vino, vino –
Preaiubit Iisus,
şi ne ia cu Tine,
după cum ne-ai spus!

Ştim că Tu spui adevărul,
ştim, Iubit Iisus,
că-n curând e-a Ta Venire,
căci aşa ne-ai spus;
iată-nfrăgezesc măslinii,
semnul profeţit,
Te-aşteptăm, Iisuse, vino,
vino, – Bun-Venit!
Vino Tu, Iubite Dulce,
Mire Scump Iisus,
încunună-a noastră cruce
după cum ai spus,
şterge lacrimile noastre
cu sărutu-Ţi blând.
Amin – Vino, Scump Iisuse,
cum ai spus – curând!

Înălţarea

de Traian DORZ, din «Cântările Roadelor»

De lângă Locul Mângâierii,
Te-ai înălţat spre zări cereşti,
desăvârşit se împlinise
tot ce veniseşi să-mplineşti.

În urmă-Ţi rămâneau trimişii
încredinţaţi de tot ce-ai spus,
să-Ţi meargă martorii-Nvierii
din Răsărit până-n Apus.

Priveau îndureraţi Plecarea,
dar fericiţi, Nădejdea lor,
nemângâiaţi de-această clipă,
dar răsplătiţi de Viitor.

Le rămăsese Adevărul,
mai aşteptau Puterea Sa, –
şi-apoi, mergând, schimba-vor lumea
prin jertfa lor şi Jertfa Ta.

Privind Nălţarea Ta, Iisuse,
şi harul Tău făgăduit,
având Credinţă şi Nădejde,
şi Dragoste – au biruit.

Privim şi noi a Ta Nălţare
şi credem în Venirea Ta,
Biserica întreagă-n luptă
a suferit şi-a-nvins prin Ea!

De s-ar deschide ochii tăi

De s-ar deschide ochii tăi
acum cât e chemarea,
cât încă peste-a tale căi
nu s-a lăsat ’noptarea,
cât încă mai aşteaptă-aici
iertarea şi te-mbie,
căci vine-un ceas când ai să zici:
Vai mie, o, vai mie!…

Nehotărâtă îţi va sta
viaţa înainte,
n-ai să găseşti în jalea ta
nici lacrimi, nici cuvinte.
Seara vei zice: De-ar veni
odată dimineaţa,
aşa de crâncenă-ţi va fi
şi de amară viaţa…

Iar dimineaţa o să zici:
Să vin-odată seara,
atât de grea-ţi va fi aici,
de nepurtat, povara;
şi-aşa te vei ruga să mori
cu orice fel de moarte,
dar numai spaime şi fiori
vor fi în orice parte. | Continuare »

Voi, cei orbi

Voi, cei orbi

Traian Dorz, Cântările dintâi

Voi, cei orbi
(căci orb e-acela ce trăieşte-n fapte rele),
voi, ce-a cugetului haină
v-aţi pătat cu-a urii vină,
dacă vreţi al vostru suflet
să vi-l izbăviţi de ele,
o, veniţi,
Iisus de-a pururi la toţi orbii dă lumină!

Iar voi, cei la care Domnul
cu lumina Lui cea mare,
luminând al vostru suflet,
viaţa v-a făcut senină,
fiţi şi voi lumină celor
care-alunecă-n pierzare,
cu lumina voastră calea
le-arătaţi către lumină!

Iar voi, cei ce-n lume ardeţi
cu o flacără aprinsă,
luminând cărarea celor
care-n noaptea grea suspină,
arătaţi la cei orbi drumul
spre lumina cea nestinsă,
Jertfa Golgotei – lumina
ce dă tuturor lumină!

În focul luptei încleştate
în care iarăşi ne găsim,
Iisuse, tu eşti Steagul nostru,
ajută-ne să biruim.

Când mii se pierd în orice clipă,
de-a lor pierzare ne-ngrozim,
Iisuse-n ceasul greu de-acuma
ajută-ne să biruim.

Când cu privirile la Tine,
cu-avânt şi sete năvălim,
Iisuse, mergi ’naintea noastră
şi-ajută-ne să biruim.

’Noieşte-ne mereu avântul
şi nu lăsa să obosim,
Iisuse, creşte-ne credinţa
şi-ajută-ne să biruim.

Să mergem ne-ncetat ’nainte
spre-al Tău măreţ Ierusalim,
Iisuse, Tu eşti Steagul nostru,
ajută-ne să biruim.

Traian DorzCântări luptătoare

– după I Corinteni 9, 25 –

Ostaşi ai lui, Iisus Biruitorul,
ce-n luptă pentru El v-aţi înrolat,
luptaţi mereu, luptaţi neîncetat,
precum gornistul nostru ne-a-nvăţat,
să nu vă biruie ispititorul,
nu pierdeţi dreptul ce v-aţi câştigat.

Ostaşi ai lui, Iisus Biruitorul,
prigoane peste voi s-au abătut,
fiindcă duhul vostru n-a putut
să-ntoarcă iarăşi unde-a fost pierdut,
fiindcă nu huliţi pe-nvăţătorul
prin care pe Iisus L-aţi cunoscut.

Ostaşi ai lui Iisus Biruitorul,
nu daţi ’napoi din drumul apucat,
gornistul nostru nouă ne-a lăsat
prin pilda lui o cale de urmat | Continuare »

TU NI TE DĂRUI NOUĂ

Tu ni Te dărui nouă la toţi necontenit
şi totuşi eşti, Iisuse, în veci fără sfârşit!

Fără sfârşit e Pâinea ce zilnic ne-o-mpărţeşti,
toţi ne hrănim din Tine – ci-n veci nu Te sfârşeşti.

Tu, Vinul cel din care sfinţiţi ne-mpărtăşim,
gustăm din el cu toţii, ci-n veci nu-l isprăvim.

Din Tine e Cuvântul pe care-l frângem toţi,
ci el întreg rămâne spre fii şi strănepoţi.

Din Tine este apa din care toţi luăm,
ne săturăm – şi totuşi în veci n-o-mpuţinăm.

Şi aerul cu care viaţa ne-o hrăneşti,
îl otrăvim – şi totuşi mereu ni-l primeneşti.

Din Tine, frumuseţea ce-n toate-o porţi spre noi,
ci ea mereu renaşte în forme tot mai noi.

Slăvit să fii Tu, Care ne speli tot ce-i greşit
şi Care, totuşi, veşnic rămâi Desăvârşit!

(Traian DORZ)

Traian Dorz, din Scumpele noastre suroriIisus si samarineanca

Frumoasă-i îndrăzneala vieţii re-nnoite,
cu cât i-au fost mai negre păcatele trăite,
cu cât i-au fost mai multe greşelile iertate,
cu cât i-au fost mai grele durerile-ncercate.

Frumos este curajul ce-l capătă iubirea,
când află, dintr-o dată, puternic, mântuirea…
Când se-ntâlneşte-n faţă cu Dumnezeu, deodată,
şi inima-i învie ca din mormânt salvată.

…Aşa Samariteanca a fost după-ntâlnirea
cu Domnul, la fântână, aflându-şi mântuirea…
Din cea mai temătoare, mai slabă şi retrasă,
a devenit femeia nespus de curajoasă…

S-a dus, chemând la Domnul cetatea ei întreagă,
vestindu-le-Adevărul, ca toţi să-l înţeleagă…
Cuvântul şi iertarea cu toţii să primească,
la fel cu-a ei, viaţa Hristos să le-o-nnoiască.

Şi-aşa mărturisire a dus ea prin cetate,
că s-au întors la Domnul atâtea vieţi chemate;
iar, după ani, când vremea prigoanelor sosise,
aici aflară fraţii atâtea uşi deschise…

*
…O, voi, Samaritence, aveţi pe veşnicie –
dac-aţi aflat pe Domnul – o mare datorie:
s-aduceţi cu-ndrăzneală, prin vorbă şi prin faptă,
cetatea voastră-ntreagă la Domnul Ce-o aşteaptă…