Comori Nemuritoare

Traian Dorz, fragment din «Istoria unei jertfe» vol. IV

În ziua de joi, 12 decembrie [1985], am aflat de la Secretariatul Mitropoliei că înaltul ierarh era acasă. Am scris pe loc o cerere de audienţă, după care am fost condus de părintele secretar până sus în cancelaria mitropolitană. Prima întâmpinare mi-a făcut-o privirea severă a mitropolitului care mă aştepta singur la o masă uriaşă plină de mape şi cărţi, cu odăjdii àîmpăturite şi aşezate pe colţuri.
După formula consacrată şi ceremonioasă a primirii, i-am prezentat lucrarea cu Maica Domnului, spunându-i că vin de la părintele Stăniloae de la Bucureşti, trimis de către dânsul cu această lucrare pentru consultare şi îndrumări. I am arătat în original scrisul caracteristic al părintelui Stăniloae din „Cuvânt de Bucurie“, pe care l-a citit dintr-o privire.
Apoi i-am amintit şi despre alte evenimente, eventuale probleme asupra cărora am avea nevoie de un cuvânt de îndrumare.
Am fost poftit să iau loc pe unul dintre cele două divanuri mari care stăteau faţă în faţă de o latură şi de alta a mesei.
Am încercat să mişc acest divan, spre a-l aşeza mai direct în faţa mesei, dar mi-a fost cu neputinţă să-l clintesc din loc.
Atunci m-am ridicat şi am trecut pe după masă la dreapta înaltului ierarh, ca să-i ajut la răsfoirea şi cercetarea textelor şi tablourilor din marele album cu Maica Domnului pe care îl adusesem şi i-l aşezasem înainte pe masa sa.
S-a uitat mai atent asupra „Cuvântului“ pe care îl scrisesem ca o prefaţă a cărţii. L-au şocat acele două fraze în care spuneam că această lucrare este adusă ca o ofrandă Maicii Sfinte de către Lucrarea Oastei Domnului care este cea mai însufleţită de trăirea cu fapta a îndemnurilor şi învăţăturii Bisericii şi Evangheliei. Că atât autorul versurilor, cât şi compozitorii melodiilor sau cei care au lucrat frumoasa grafică a acestui volum sunt devotaţi fii ai Bisericii şi membri ai Oastei Domnului. Şi că toţi doresc să aducă din dragostea lor curată acest dar şi această jertfă pentru cinstirea Maicii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. | Continuare »

Traian DORZ, din «ISTORIA UNEI  JERTFE»

În timpul acesta anchetele noastre se apropiau de sfârşit… Cea mai mare parte dintre fraţi fuseseră duşi de la Securitate la penitenciar, semn că anchetatorul terminase cu aceştia. Mai rămăsesem totuşi unii de care ancheta, se vede că mai avea nevoie aici, pentru unul sau pentru altul dintre scopurile ei.
Nu ştiam atunci câţi dintre fraţi plecaseră şi nici câţi mai rămăseserăm. Am aflat însă, tot de la unii care au fost aduşi de la penitenciar din nou la Securitate şi care au trecut pe la noi, că ei îi întâlniseră acolo pe unii dintre ai noştri. Doi dintre cei care fuseseră arestaţi şi băgaţi în lotul nostru fuseseră scoşi şi eliberaţi. Unul fiindcă îşi pierduse acolo vederea, iar altul pentru că nu i se găsise suficiente motive de condamnare.
Se împlineau în curând opt luni de zile de când eram în beciurile astea întunecoase, umede şi reci…
Într-o zi, anchetatorul îmi spuse:
– S-a apropiat de sfârşit şi treaba asta. Cred că am muncit destul. Acuma cred că ţi-ai dat seama cât de bine am ştiut să descoasem toate dedesubturile voastre. E de-ajuns ca noi să aflăm doar un fir, că apoi tragem mereu de acest fir până desfacem toată împletitura, ca pe un flanel sau ca pe un ciorap pe care vrei să-l desfaci. Împletitura voastră a fost acum depănată toată pe ghemul meu, iată-l!
Şi îmi arată dosarul anchetei, în care erau declaraţiile noastre ale tuturor şi concluziile lui la fiecare.
– Uneori au fost şi noduri pe acest fir, dar cred că vei recunoaşte că le-am descurcat bine. Acum, când ai ajuns şi dumneata ca Iov, spune tot aşa: Domnul a dat, Domnul a luat…
– Aşa şi zic! Dar eu zic şi mai departe ceea ce a zis el după asta.
– Citeşte concluziile şi semnează de luare la cunoştinţă. | Continuare »

Traian DORZ, ISTORIA UNEI  JERTFE

Miercuri, 29 octombrie [1975], seara, suiam treptele spitalului din Sibiu, căutându-l pe fratele Tit.
Îi duceam partea întâi din această istorisire, spre a o vedea şi a-mi spune ce ar mai avea de observat la cele scrise despre începuturile Oastei, despre primii ani ai ei şi ai săi.
Mi-a împărtăşit bănuiala lui că are cancer şi ar fi vrut, cât timp mai avea de trăit, să fi lucrat împreună la o istorisire completă a tuturor întâmplărilor la care am fost amândoi martori, atât cu privire la viaţa Părintelui Iosif şi a desfăşurării istoriei Oastei, cât şi la marile nedreptăţi săvârşite de mitropolitul Bălan împotriva memoriei tatălui său şi a dreptului său în urma răpirii tipografiei.
Ar mai avea multe să-mi spună…
Era totuşi fericit că am putut ţine steagul Oastei sus prin toate furtunile abătute peste noi. Şi mă înştiinţa asupra primejdiei care o prezenta pentru Oaste „actuala tendinţă sectară din Sibiu şi spiritul lui Moldoveanu“.
Spera să se pensioneze anul următor şi să aibă timp să-şi scrie în linişte memoriile la care şi începuse să lucreze. Dar de-abia începuse…
Acum i se ivise dintr-o dată boala asta cu vărsături de sânge pe gură, pe nas… Cu dureri ascuţite în piept… Şi nici unul dintre medici nu putea explica de unde şi din ce cauză proveneau.
– Acum fac mereu analize şi radiografii, îmi spunea el. Mai am şi o tromboflebită… Dar nu cred că asta-i cauza bolii mele… | Continuare »

Preot Iosif TRIFA,
«Ostaşul Domnului» nr. 3-4, din 1-15 februarie 1935

Era noaptea de 25 octombrie 1932. Mă chinuia tusea. Şi simţeam o durere ascuţită în piept. Pe la miezul nopţii, o tuse grea mă trezeşte din somn. Şi când aprind lumina, mă înfricoşez. Perna şi patul meu erau pline de sânge. Se deschise cu putere rana din piept. Am trezit pe fiul meu Tit şi am plâns împreună. Sângele îmi spunea că trebuie să plec iar pe drumul spitalului… să-mi las iar casa, copilul şi tipografia.
Dimineaţa mi-am pus întrebarea: să plec sau să nu plec? Sângele îmi spunea că trebuie să plec, dar situaţia grea îmi spunea că trebuie să rămân, mai ales că peste două luni se apropiau şi 10 ani de Oaste.
M-am rugat cu lacrimi şi am zis: «Doamne, totul pentru Tine şi lucrul Tău! Eu rămân la front. Înainte de a muri, la 10 ani de Oaste, vreau să mai spun ceea ce Tu îmi vei arăta, şi apoi mă voi apleca liniştit în braţele Tale»…
Şi am rămas. La 10 ani de Oaste, am scris, cu sânge, acel număr festiv din foaia «Oastea Domnului», în care era şi testamentul cu «Moara şi piticul» (nr. 1, an 1933).

Căzut a doua oară pe front: la Davos
S-a întâmplat apoi ceea ce era de aşteptat. Boala din piept s-a agravat. Î. P. S. Sa, Mitropolitul Nicolae, îmi tot spunea: Du-te la Davos, în Elveţia, acolo te vei reface complet… e adevărat că e scump, dar vom mai da ceva ajutor şi noi şi vei mai da şi sf. ta… şi va fi bine.
Şi am plecat la Davos, lăsând în urma mea 10 ani de Oaste şi 10 000 de abonaţi la foi.
Nu putusem încă achita toată datoria la Consistoriu ce o aveam pentru «Lumina Satelor». Abia putusem răzbi cu plătirea cambiilor pentru tipografie. | Continuare »

Despre înmormântarea fratelui Popa Petru de la Săucani, Bihor

[…] Astfel a trebuit să vină şi dimineaţa zilei de 22 octombrie 1985, cu alunecarea fratelui Petre de pe schela umedă de bruma nopţii de la casa unde lucra, la un sătean al lui, schelă pe care tocmai atunci urcase… Fratele Ioan, cu care lucra de treizeci de ani, abia plecase de lângă el, spunându-i cu grijă:
– Trebuie prima dată să acoperim spărtura asta, ca nu cumva să cădem prin ea…
– Lasă pe mai târziu – îi zise fratele Petre – acum fă ce ţi-am zis…
Dar cu o clipă a fost prea târziu. Prin spărtura asta a căzut el. Nu lăsase pe fratele Ioan ca s-o acopere, pentru că tocmai atunci sosite clipa aia – şi trebuia să se sfârşească şi calvarul lui.
Eram şi eu departe, undeva în ţară, când vestea morţii lui a căzut peste toţi ca un trăsnet din senin. Iată că deşi presimţim, deşi ştim, deşi credem că plecarea noastră sau a unora dintre noi este foarte apropiată, totuşi când vine chiar clipa acestei plecări este totdeauna o surprindere pentru noi. Nimeni nu se aşteaptă să plece chiar când pleacă. Fiecare crede că totuşi nu atunci, ci mai târziu…
Pentru mine, căderea lui a fost ca a unui copac uriaş a cărui înclinare o văzusem dureros şi a cărui prăbuşire o aşteptam. Totuşi, nu aşa. | Continuare »

Traian DORZ, din «ISTORIA UNEI  JERTFE»

Era începutul lunii iulie 1953.
Am trecut de-o parte şi, după ce ne-au ales pe vreo 45-50, şi-au strâns dosarele şi au plecat.
La vreun ceas după ce am luat masa, eram cu tot bagajul suiţi grămadă în două dube, ieşind spre undeva afară din Bucureşti. Nu după multă vreme intram pe o alee de pomi bătrâni, pe un deal de pe marginea Dâmboviţei, unde, în mijlocul unui câmp larg de grădinărie, înconjurată cu gard de sârmă ghimpată, era Colonia de muncă Popeşti-Leordeni… Aici vom munci vara asta!
Într-un fost conac al familiei domnitorului Brâncoveanu se improvizaseră pentru deţinuţii care vom lucra aici dormitoare, bucătării, birouri… În acestea, câteva sute de deţinuţi cu pedepse administrative fuseseră aduşi de la lagărul Ghencea şi puşi să facă munci de grădinărie pe aceste terenuri expropriate de Stat.
Când am ajuns noi, mai erau aici încă vreo şase brigăzi, fiecare din câte treizeci sau patruzeci de oameni, conduse de către un şef de brigadă tot dintre deţinuţi şi escortate de câte doi gardieni înarmaţi.
Curtea, când am ajuns noi, era pustie, fiindcă brigăzile erau la câmp. Dar curând apărură la capătul aleii, încolonaţi pe câte cinci, viitorii noştri fraţi de soartă pentru cine ştie câtă vreme.
În faţa coloniei, brigăzile fură oprite la câţiva paşi distanţă una de alta.
– Percheziţie!
Fiecare trebuia să treacă ţinând mâinile sus prin faţa gardianului înarmat care îl controla prin traistă, prin sân, prin buzunare, pe corp de sus până jos, să nu aducă ascuns nimic de pe câmp.
– Ce pot aduce de pe câmp? | Continuare »

Părintele Iosif  TRIFA

O dată cu 10 ani de Oaste, eu îmi serbez şi jubileul meu de 30 de ani de boli şi suferinţe. Sunt 30 de ani de când am trecut şi trec mereu prin spitale, sanatorii, operaţii, prin nesfârşite încercări, frământări şi suferinţe. Dacă poate zice cineva că nimic bun nu este în «carnea mea» (Rom. 7, 18), apoi acela sunt eu.
Totul e stricat înăuntrul meu. Cum le spuneam fraţilor de la Bucureşti: O, iubiţii mei fraţi, dacă aţi şti cum trăiesc eu… dacă aţi şti că tot lăuntrul meu este schimbat din firea sa, printr-o grea operaţie pe care o simt clipă de clipă ca pe un ţepuş, v-aţi întreba miraţi: Oare poate trăi un om în chipul acesta? Şi eu trăiesc prin harul lui Dumnezeu.
…Sunt treizeci de ani de când boli nesfârşite rod în corpul meu. Sunt şase ani de când două boli «ce nu iartă» rod în puţinul lut ce a mai rămas din mine. Oameni uriaşi s-ar fi prăbuşit sub greutatea lor şi a muncii istovitoare ce o fac… Şi eu totuşi trăiesc… trăiesc prin dragostea şi iertarea lui Iisus, Cel răstignit pe Crucea Golgotei.
Treizeci de ani de boli şi suferinţe… Mă uit înapoi peste viaţa mea şi văd acest jubileu, frânt în două. În mai bine de jumătatea lui, vedeam în suferinţă un diavol negru, un «blestem», o «soartă vitregă» de care umblam să scap. Abia după 15 ani am aflat că «diavolul» cel negru era un înger şi «blestemul» era o binecuvântare.
Suferinţa este cea mai scumpă şi mai dulce binecuvântare de care Domnul   m-a învrednicit. Este îngerul ceresc care m-a trimis în braţele Domnului şi mă ţine în braţele Lui. Prin suferinţă trăiesc, prin ea muncesc. Prin ea a vorbit Cerul cu mine – şi prin ea vorbesc eu cu cititorii mei. Dacă este ceva care place în scrisul Oastei, apoi, acel ceva, Duhul Sfânt l-a pus acolo prin suferinţă. Suferinţa a fost «mierea» care a uns cărţile Oastei. | Continuare »

Traian DORZ din «ISTORIA UNEI  JERTFE»

La începutul lunii aprilie [1986], după înţelegerea luată la Patriarhie, am bătut la uşa Episcopiei de la Oradea. Am fost primit cu un zâmbet de largă bunăvoinţă şi, după formula respectuoasă şi obişnuită de prezentare, am spus pe scurt Prea Sfinţitului Vasile despre încheierea de la Patriarhie şi despre trimiterea mea la dânsul pentru continuarea dialogului început.

– Am vorbit amănunţit cu părintele patriarh, îmi zise dânsul cu un zâmbet mulţumit. A rămas plăcut impresionat de vizita pe care i-ai făcut-o şi de cele discutate. Mi-a spus că într-adevăr trebuie făcut ceva pentru reglementarea problemei. Va trebui ca dumneavoastră să faceţi o scrisoare, un memoriu, o cerere către Sfântul Sinod în care să arătaţi toată situaţia actuală şi felul cum vedeţi rezolvarea. Bineînţeles, în cadrul legilor existente ale Bisericii.

În afară de asta, am trecut şi pe la Departamentul Cultelor. Cunosc bine pe domnul director C… şi el m-a întrebat:
„Părinte episcop, aveţi vreo problemă acolo în Bihor cu Oastea Domnului, cu Dorz şi ceilalţi?“
„Nu avem nici o problemă, i-am răspuns, niciodată n-am avut.“
„Atunci de ce nu colaboraţi cu oamenii aceştia? Dacă sunt cinstiţi, noi avem nevoie de astfel de oameni. Ştiam că Dorz avea nişte proverbe frumos versificate. Vorbeşte cu el să le tipărim la vreo editură…“

De aceea te rog, frate Dorz, când vii cu Memoriul despre care am vorbit, adu-mi şi o selecţie din cele mai frumoase proverbe, să le înaintăm la Departament pentru aprobarea tipăririi. Şi mai adu-mi şi vreo treizeci de cântări ale Oastei, alese cum ştii, cele mai potrivite, pentru a fi cercetate şi aprobate, spre a fi folosite în biserici la diferite momente ale slujbei. Şi, când vor fi bine pregătite aceste lucrări, te rog, vino să pornim la drum. | Continuare »

«Isus Biruitorul» nr. 10-12, din 17 martie 1935

Iată, bunăoară, una dintre precizările făcute de Părintele Iosif împotriva uneia dintre minciunile şi hulele ce se aruncau împotriva lui:
„Răspuns la hula că nu am cercetat Biserica…

«Vai celor care se pogoară după ajutor în Egipt» (Isaia 31, 1)
Cei de la «Lumina Satelor» nu cruţă nimic în pornirea de a mă ponegri în faţa poporului. Între acestea este şi minciuna unui «ostaş din Sibiu» care nu iscăleşte. Cică lumea nu m-ar fi văzut pe la biserică decât atunci când mi s-a dat hirotonisirea de protopop. Insinuarea era atât de grosolană încât nici nu am mai aflat de bine să stăruim asupra ei. Totuşi, fiindcă s-ar mai afla atare suflet îndoielnic, precizez următoarele:

Venind la Sibiu ca duhovnic la Academia Teologică, am cercetat biserica în fiecare duminică şi sărbătoare, plus slujbele de peste săptămână, de seara şi de dimineaţa. Trecut apoi ca director la Orfelinat, aşijderea am însoţit pe orfani la biserică, de câte ori mi-a stat în putere şi în putinţă.

În anul 1927 am trecut prin o operaţie grozavă. Aproape un an nu am mai putut umbla. Începând cu acest necaz nu am mai putut cerceta biserica regulat.
Pe lângă asta, era şi munca istovitoare de la «Lumina Sate­lor». Făceam singur foaia în 8 pagini. Ia să scrie cineva numai cu mâna aceste pagini – fără să mai gândească şi să mai frământe acest scris – şi va vedea ce muncă istovitoare este aceasta. Fiecare clipă îmi era măsurată. Duminica făceam tâlcuirile reli­gioase. | Continuare »

Traian DORZ, ISTORIA UNEI  JERTFE

Pe la mijlocul lui februarie [1953], ancheta mea s-a terminat şi am fost mutat la penitenciarul Deva, unde am stat aproape tot timpul numai singur, într-o celulă îngustă de la etajul închisorii.
Eram foarte slăbit. Şi, în condiţiile acestea, boala de inimă, de care sufeream încă de pe front, începu să se agraveze… Palpitaţii, sufocări, ameţeli mă încercau tot mai des…
Într-o noapte din acestea mă trezii la un zgomot ciudat. Părea că cineva sforăie lângă mine încet, pâsâind printre buze… Sau că o pompă stricată, care lasă aer, se aude aici, undeva pe aproape…
– Ce să fie oare? mă întrebai
Deschid ochii, în celulă nimeni.
Ascult, de afară nu putea să se audă nimic, fiindcă zidurile erau groase…
Atunci, ce poate fi?
Ascult din nou… Şi dintr-o dată aud că zgomotul vine din pieptul meu… Inima mea gâfâia pompând din greu la aerul care se scurgea pe lângă pompa ei stricată… Acesta era zgomotul care mă trezise din somn.
Am avut atunci gândurile pe care le-am înşiruit toată noaptea, în strofele poeziei alcătuite atunci:

Solia vieţii mele-apuse
tot mai cu greu cărarea-şi suie,
cu bine-n Mâna Ta, Iisuse,
sfârşitul slujbei să şi-l puie! | Continuare »