Comori Nemuritoare

Predică la Înâlțarea Sfinfei Cruci

Crucii tale ne închinăm, Stăpâne
(Cântare la ziua praznicului)

Fraţilor, ziua de astăzi e zi de post şi întristare, pentru că ne aduce aminte de Patimile Domnului. Însăşi evanghelia pe care aţi auzit-o nu e alta decât evanghelia judecăţii, răstignirii şi patimii Mântuitorului. El îşi varsă sângele cel prea scump pe lemnul crucii, iar noi, muţi de durere, stăm şi privim jertfa Domnului nostru şi sălbăticia oamenilor.
Pentru aceasta crucea nu este o unealtă de chin ca toate uneltele şi un lemn ca toate lemnele, ci e împletită cu simţirile noastre creştineşti prin vărsarea sângelui Mântuitorului nostru. Din pricina aceasta a şi ajuns ea la noi semn sfânt, şi creştinul îşi însemnează totdeauna chipul cu acest semn întăritor.
Dar fiindcă ea e legată cu jertfa de sânge pe care Domnul nostru Hristos a adus-o, să nu uităm, fraţilor, că în însuşi acest sânge a pus el ancora care să ne ţie în părtăşie cu dânsul, ca pe nişte fii răscumpăraţi din ghiarele păcatului. Într-adevăr, la cina cea din urmă cu apostolii Săi, în amurgul serii, când gândurile omului mai uşor se desfac de cele pământeşti, spre a se îndrepta către Dumnezeu, a aşezat Domnul ospăţul sfânt care să ne aducă aminte de patima şi moartea Sa şi să ţie viu în cugetul nostru chipul învăţătorului răstignit, care ne-a învăţat aşa de frumos lucrurile împărăţiei lui Dumnezeu. În adevăr, Domnul Hristos a spus apostolilor Săi la cină: aceasta să faceţi întru amintirea mea (Luca 22, 19). Şi aceasta o facem noi până azi, în amintirea jertfei şi morţii Mântuitorului, căci Sfânta Liturghie nu este altceva decât o neîncetată săvârşire şi preînchipuire a Cinei celei de taină a Mântuitorului cu Apostolii Săi.
În liturghie nouă ni se dă mijlocul de a lua parte la Sfânta Cină a Mântuitorului, pomenind astfel cu umilinţă răstignirea şi moartea Sa pentru noi, după cum zice Sfântul Apostol Pavel: De câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest potir, moartea Domnului vestiţi până ce va veni (I Cor. 2, 26). | Continuare »

Predică la Duminica VI după Cinzecime

După cum într-un singur trup avem multe mădulare şi n-au toate mădularele aceiaşi lucrare, într-acelaş chip şi cei mulţi un trup suntem în Hristos, iar flecare unul altuia mădulare (Romani 12, 4-5).

I
Fraţilor, cuvintele acestea sunt ale Sf. Apostol Pavel, scrise de el în Epistola sa către Romani. El a fost cel mai aprig răspânditor al credinţei creştine după înălţarea Domnului la ceruri şi, în dorul lui înfocat de a vedea pe toţi închinându-se lui Iisus Hristos, nu s-a liniştit o clipă de a împrăştia învăţătura creştină până în ţinuturile cele mai depărtate.
Pe când se afla în toiul unui lucru fără odihnă, scrise el şi Epistola către Romani, din care am luat aceste cuvinte. El voia să se ducă la ei pentru a vesti şi acolo numele Domnului răstignit şi, neputând face aceasta, din pricina altor treburi grabnice care-l chemau în altă parte, se mulţămi să le scrie. Gândul lui era să întărească pe aceşti creştini, care acum începeau a se înmulţi în toate ţinuturile, şi să pună viaţa lor în rânduială. Voia să vadă tovărăşii sfinte, care să ţină pe oameni legaţi unii de alţii şi să nu se piardă din lipsă de îngrijire şi legătură. De aceia pe drept Sf. Apostol Pavel este privit ca cel ce a pus toate în rânduială la începutul întemeierii Bisericii şi a statornicit o îndrumare trainică pentru toată viaţa creştinătăţii.
Pentru cei de atunci, cuvintele Apostolului erau lucruri noi; pentru noi, cei de azi, care ne-am născut creştini şi trăim în Biserică, cuvintele lui ar trebui să fie lucruri demult ştiute şi înţelese. Cu toate acestea nu e aşa, fiindcă mulţi dintre noi trăiesc departe de Biserică şi se lipsesc de bogăţia de învăţături care au fost adunate într-însa de Apostol şi de Sfinţii Părinţi pentru buna călăuzire a oamenilor în viaţă. De aceia slujitorii Bisericii şi bunii creştini care mai sunt în ziua de azi, au datoria să tot pomenească lumii de vechile învăţături şi s-o înştiinţeze că nicăieri nu găseşte altele mai bune şi mai înviorătoare de inimi. | Continuare »

Predică la Duminica V După Rusalii

I
Una din marile binefaceri, pe care Domnul Hristos le-a adus oamenilor, a fost aceia de a vindeca pe bolnavii lor. Pe vremea aceia, nu erau orânduieli medicale ca acum; nu se pomenea de spitale. Din pricina aceasta, oamenii sufereau cu mult mai mult ca acum. Mila de oameni însă, sădită de Mântuitorul, a făcut ca ea să ducă la înfiinţarea de aşezăminte pentru căutarea bolnavilor.
Pe când Domnul Hristos se afla în apropierea unei ape mari, pe care Sfânta Evanghelie o numeşte Marea Galileei, iată înaintea lui un soi de bolnavi care nu se văd totdeauna. Erau aşa numiţii îndrăciţi. Aceştia se tăvăleau pe jos, spumegau şi se zvârcoleau într-un chip care umplea de groază pe cei ce erau de faţă.
Domnul Hristos însă niciodată nu s-a neliniştit. A biruit puterea boalei care se afla într-înşii, a alungat duhul de răutate care stăpânea şi chinuia pe cei izbiţi de asemenea boală. Apoi îi întorcea iarăşi în mijlocul semenilor lor, sănătoşi şi în stare de a se apuca de lucrul cel cinstit, de la care boala îi îndepărtase.
Pe ziua de azi, Sf. Evanghelie ne vorbeşte de doi îndrăciţi cu o înfăţişare cumplită, din ţinutul zis al Gherghesenilor. De răul lor, nu mai putea trece nimeni pe calea aceia. Acum, de oarece povestirea despre îndrăciţii din ţinutul acela, care afla lângă Marea Galileei, ne învaţă multe şi pe noi, să ne oprim la ea şi să culegem învăţăturile pe care le putem scoate dintr-însa.
II
Fraţilor, venirea Domnului Hristos în lume a însemnat înmulţirea binefacerilor şi scăderea suferinţelor. El abia a venit pe lume, pentru a se apuca de lucrul mântuirii omului, şi îndată diavolul i-a stat împotrivă. A căutat să-l abată de la drumul pe care şi-l trasase, adică acela de a învăţa şi a îndrepta pe oameni.
Ştim că Mântuitorul, mai înainte de a se apuca să vestească lumii cuvântul Evangheliei, a stat în pustie şi a fost ispitit de diavolul. În toate chipurile acesta s-a silit să abată gândurile Domnului în altă parte şi şă-L biruie prin puterea frumuseţelor şi bogăţiilor pământului. Dar Mântuitorul a rămas neclintit pe temelia Sa dumnezeiească şi a alungat pe diavolul ispititor. | Continuare »

Predică la Duminica III după Rusalii

Fraţilor, nu vă îngrijiţi de viaţa voastră, ce veţi mânca şi ce veţi bea, nici de trupul vostru, cm ce vă veţi îmbrăca…, ci căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte se vor adăoga vouă (Matei 6, 25, 33).

Când Mântuitorul nostru Iisus Hristos începu să răspândească printre oameni sfintele Sale învăţături, căuta mai întâi să-i lumineze despre datoriile ce au către sufletul lor. Cum ar fi putut fi altfel, când nimic nu este mai preţios în om, decât sufletul! Un lucru însă este de mirat: că oamenii foarte puţin se îngrijesc de sufletul lor, ca şi cum ar fi ceva care să merite mai multă îngrijire.
Omul este plecat mai mult spre gustările trupului. E mare însă acest pericol, căci omul care se lasă în voia poftelor trupului, ajunge de la un timp că nu mai este stăpân pe sine. Poftele îl iau în stăpânire, iar el rămâne ca un fel de momâie care e târâtă în toate părţile după gustul lor.
Nu se văd zilnic oameni care spun: aş vrea să mă las de cutare obicei şi nu pot? Altul zice: tare-aş vrea să mă mântui de cutare patimă, dar nu e chip.
Ce înseamnă asta? – Că azi a lăsat să crească pofta trupului, mâne i s-a supus, ea a tot crescut, dintr-o buruiană mică, în copac mare, pe care nu-l mai poţi zmulge din rădăcină. Dacă însă omul, aşa cum se lasă în voia pornirilor trupeşti, ar asculta şi glasul sufletului său, ce fiinţă preţuită ar fi! În loc de urâciunea trupului, ar fi stăpânit de frumuseţea sufletului.
N-ar fi nimic cu unele pofte ale trupului care nu aduc omului nici un rău. Sunt însă patimi periculoase, care şi sufletul şi trupul îl duc la pierzare. Pe acestea trebuie să le stingem, şi cum ai să le stingi, dacă n-ai să întăreşti tocmai pe acel care are puterea să le stingă, adică sufletul?
Dacă este aşa, să vorbim despre îngrijirea ce suntem datori să dăm sufletului şi despre orbirea care-l lasă în părăsire.
Fraţilor, când un copil se naşte, aţi văzut cum aproape tot timpul şi-l petrece în somn şi mâncare. Nu se vede într-însul decât numai viaţa trupească. Anii trec unii după alţii şi încet de tot se vede o schimbare într-însul. Doarme mai puţin, gândirea începe să se trezească într-însul, treptat-treptat prinde limbă, ajunge tot mai vioi, până ce te trezeşti într-o zi că nu mai seamănă de loc cu cel de la început. | Continuare »

Predică la Duminica II după Rusalii

Nu tot cel ce-mi zice Mie Doamne-Doamne va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri (Matei 7, 22).

Fraţilor, multă amărăciune se află în aceste cuvinte ale Mântuitorului. El mustră nu numai pe cei ce blastămă sau uită numele Său, ci chiar şi pe acei care pretutindenea Îl poartă pe buzele lor. Nu tot cel ce-Mi zice: Doamne! Doamne!
Dar este oare cu putinţă să jignim pe Dumnezeu chiar prin rugăciune? Da, fraţilor, când rugăciunea gurii nu este întovărăşită de acea a faptelor. Cel ce FACE voia Tatălui Meu care este în ceruri va intra în împărăţia cerurilor.
Când este vorba numai să înalţi către Dumnezeu vorbe pe care inima ta nu le simte, aceasta nu e greu. Aşa făceau evreii pe care Mântuitorul îi mustra.
Unde am ajunge oare, dacă cu gura am tot vorbi cele bune, iar faptele ne-ar dovedi de oameni răi? Am ajunge la o nesfârşită turburare, fiindcă oamenii care numai vorbesc, dar nu fac, ar fi pildă rea pentru toţi şi poate şi alţii s-ar îndemna să facă la fel ca dânşii. Pentru a fi cu Hristos, trebuie să te faci ucenicul lui, trebuie să îmbrăţişezi învăţătura Sa.
Dar, după ce-ai îmbrăţişat-o, s-o pui în lucru. învăţătura Mântuitorului este ca argintul cel bun care nu-ţi aduce folos dacă-l ţii închis. Trebuie să-l iei, să-l lucrezi, să-l vinzi, căci altfel e ca şi cum nu l-ai avea. Cuvântul lui Hristos este pământul care-ţi aduce roade bune la mâncare şi plăcute la vedere, dar, dacă-l laşi în părăsire, nu-ţi aduce decât spini şi pălămidă. Pentru a fi creştin, trebuie nu numai să asculţi legea, ci să şi îndeplineşti poruncile ei. În adevăr, iată ce spune Sf. Apostol Iacov: De va fi vreun frate sau soră gol şi în lipsă de hrana cea de toate zilele, şi le va zice cineva dintre voi: mergeţi în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă, dar voi nu le-aţi da cele trebuincioase pentru trup, care-i folosul? Aşa şi credinţa, dacă nu are fapte, este moartă de sine însăşi (Iacov, 2, 15-17).
Să ne afundăm tot mai mult în comoara acestei învăţături ca să fim luminaţi pe deplin asupra ei. | Continuare »