Comori Nemuritoare

Pr. Iosif TRIFA

Dar grijă: de la Facere 3, 17 până Ia Luca 12, 16-21 nu este decât un pas mic

Anul acesta a umblat un timp foarte potrivit pentru semănături. Călduri şi ploi s-au perindat la timp. Semănăturile au crescut pădure. Avem un seceriş plin de belşug.
În faţa acestui belşug, cuvine-se mai întâi să ne ridicăm ochii şi inimile în sus spre cer, cu rugăciuni de mulţumită către Tatăl cel ceresc, Care ne-a trimis această binecuvântare.
Să nu uităm apoi că bunul Dumnezeu ne dă rod şi belşug ca să trăim din el, dar să nu ne înecăm în el.
Să nu uităm că în faţa unui bogat seceriş s-a pierdut bogatul de la Luca 12, 16-21, care făcea la planuri cum să-şi lărgească hambarele şi moşiile, iar sufletul şi-l îmbla ca nebunia: „Suflete, bea, mănâncă şi te veseleşte”.
Domnul Iisus ne-a pus înainte pilda aceasta, să băgăm de seamă, să nu ne fure lăcomia de a trăi numai pentru averi şi desfătări. Să nu ne fure ispita de a face din avere un idol.
Să grijim mereu, căci de la Facere 3, 17, de la porunca lui Dumnezeu să ne scoatem pâinea cu trudă din pământ – este numai un pas mic până la ispita de a face din muncă şi avere un idol de pierzare sufletească.
Sapi în pământ şi, dacă na bagi de seamă, pământul te fură mereu, te apleacă mereu spre el, te afundă mereu în coaja lui şi nu te mai lasă până n-ajungi la adâncimea de 2 metri, cât ţi-e groapa. | Continuare »

Zis-a Domnul pilda aceasta: „Unui om bogat i-a rodit ţarina. Şi cugeta întru sine, zicând: «Ce voi face, că nu am unde aduna rodurile mele?». Şi a zis: «Aceasta voi face: strica-voi jitniţele (ham­barele) mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo toate roadele mele şi bunătăţile mele. Şi voi zice sufleului meu: Suflete, ai multe bunătăţi, strânse spre mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te». Iar Dumnezeu i-a zis lui: «Nebune, întru această noapte sufletul tău vor să-l ceară de la tine; dar cele ce ai gătit ale cui vor fi?». Aşa este cel ce strânge luişi comoară, iar nu în Dum­nezeu se îmbogăţeşte”. (Lc 12, 16-21)

Minunată pildă! Parcă nici o tâlcuire nu mai trebuie la ea. O putem vedea şi în zilele noastre. E plină lumea de astfel de pilde. E plină lumea de oameni care trăiesc şi mor în chipul bogatului din evanghelie. Să cercetăm puţin această pildă.
Voi spune îndată, la început, că nu averea şi strângerea averii l-a pierdut pe bogatul din Evanghelie. Averea şi strângerea ei nu este un păcat. Ea ne-a fost lăsată odată cu testamentul ce i s-a dat lui Adam în grădina Edenului: „În sudoarea feţei tale îţi vei câştiga pâinea” şi cele de lipsă traiului. Păcatul se iveşte însă atunci când averea se face scopul vieţii noastre; când trăim numai ca să strângem averi. Noi nu trăim ca să strângem averi trecătoare. „Viaţa cuiva nu stă din prisosurile avuţiei”, zicea Iisus (Lc 12, 11). Averea e numai ui scop trecător, de lipsă pentru traiul nostru cel trecător. | Continuare »

Ioan Marini, din Gânduri creştine (vol. 1)

III
Altă greutate este chiar şi în felul de a înţelege cuvântul „iubire“. Iubirea este unul dintre cele mai imprecise cuvinte dintre cuvintele noastre. Prin iubire se înţelege câteodată adoraţie, câteodată dragoste, altă dată simţământ ori milostenie sau filantropie; dar iubirea, pe buzele lui Iisus, a fost ceva ce se deosebeşte de toate acestea. De fapt, El n-a spus ce este iubirea, dar a arătat ce este ea. Niciodată El n-a lăsat pe cineva în neştiinţă şi întuneric. Când i-a spus cărturarului să-l iubească pe aproapele său ca pe sine însuşi, îi arăta lămurit şi cum s o aplice şi s-o trăiască, spunând minunata pildă a samariteanului.
Apoi, când porunceşte apostolilor Lui să se iubească unul pe altul, nu-i lasă în întuneric cu privire la înţelesul acestei porunci. El atârnă o lampă deasupra poruncii pe care o dă, în lumina căreia ei pot citi lămurit gândul Lui sfânt: „Să vă iubiţi unii pe alţii cum Eu v-am iubit pe voi…“
Să vă iubiţi cum v-am iubit. Deci, iată! Ei trebuie să se iubească unul pe altul precum i-a iubit El. Singur El este tabloul care ilustrează calea ce trebuie urmată. Nimeni altul decât El n-are dreptul de-a explica însemnătatea iubirii în vreun alt chip. Tâlcuirea Lui e de-ajuns pentru acest minunat cuvânt al Său. Creştinii trebuie să se iubească unii pe alţii „după cum Eu v-am iubit pe voi“.
Mulţi teologi s-au poticnit de cuvântul „nouă“ – o poruncă „nouă“. Unul a tradus cuvântul „nouă“ prin „ceva nou“, altul a tradus „reînnoire“, altul „neaşteptat“, altul „ultima poruncă“ iar altul a spus că ea este o „ilustraţie“. Unii teologi au încercat să arate cu dovezi că porunca cea nouă e tot cea veche. Dar dacă ar fi cea veche, Domnul Iisus n-ar numi-o nouă! | Continuare »

Pr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 43 / 20 oct. 1929, p. 4

Acum duminică avem la rând pilda cu Lazăr cel sărac care cerşea la uşa bogatului pe care până şi câinii îl întreceau în milostenie. Dar moartea a schimbat situaţia: pe Lazăr l-a ridicat din gunoi în „sânul lui Avraam”, iar pe bogatul l-a aruncat în focul iadului. (Citiţi pe larg această evanghelie la Luca 17, 19-31)
E foarte cunoscută această evanghelie, dar înţelesul ei nu este acela că toţi bogaţii ar trece în iad şi toţi săracii în rai. Sunt şi dintre săraci atâţia şi atâţia beţivani şi păcătoşi care vor înfunda iadul – precum şi dintre bogaţii cei milostivi şi credincioşi, atâţia şi atâţia vor dobândi raiul.
Evanghelia vrea să ne spună încă o dată, cu apăs, că averea şi bogăţia se pot face o primejdie pentru mântuirea sufletului. Această primejdie vine în trei feluri:

Pe unii avuţia îi trage în spinii grijilor şi alergărilor trecătoare (Lc 18, 20), pe alţii îi bagă în boala zgârceniei şi, iarăşi, pe alţii, ca pe bogatul din evanghelia de mai sus, îi aruncă şi îi îneacă în valurile desfătărilor, beţiilor şi plăcerilor.
Averea şi avuţia în sine nu e rea. Nu averea l-a trecut pe bogatul din evanghelie în iad, ci împietrirea inimii sale faţă de strigătul săracilor, iar aceasta era rodul necredinţei. Bogatul îşi făcuse un idol din averea şi banii lui. Dumnezeul lui era pântecele şi plăcerile. | Continuare »

Ioan MARINI, «Ecoul» nr. 6, din 8 iulie 1937, pg. 5

Iată un cuvânt nespus de însemnat, spus de Mântuitorul pentru noi: „Toate sunt cu putinţă celui ce crede”… Cine poate cunoaşte şi măsura marginile acestui cuvânt? El e nemărginit. Este o făgăduinţă care trebuie să ne apropie mai mult de adâncimile bunătăţii şi bogăţiei lui Dumnezeu. Căci acest cuvânt arată desluşit că, din partea lui Dumnezeu, izvorul tuturor darurilor şi binecuvântărilor este deschis.
Întrebarea este: folosim noi aceste daruri? Pot ele curge neîmpiedicat în inimile noastre, sau sunt oprite de stăvilarul necredinţei?…
De ce oare suntem atât de săraci, când avem un Tată atât de bogat?
De ce suntem aşa de slabi, când avem un Dumnezeu atât de puternic? (Isaia 9, 6).
De ce arătăm atât de trişti, când ne este dată bucuria Lui pe totdeauna? (Mt 5, 12; Rom 12, 12).
De ce suntem atât de nemângâiaţi, când „Dumnezeul oricărei mângâieri” este Dumnezeul nostru? (II Cor 1, 3).
De ce suntem cu atât de puţină îndrăzneală, când El spune: „Eu sunt cu voi” (Mt 28, 28). „Nu vă temeţi!… Îndrăzniţi!” (In 16, 33).
De ce atâta frică, când El spune: „Nu te teme, Eu sunt cu tine… Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare!”?… (Isaia 41, 10). | Continuare »

Acum duminică avem la rând evanghelia cu învierea tânărului din Nain pe care o mamă cernită îl petrecea plângând la groapă. Iisus a oprit convoiul, S-a atins de sicriu şi a zis: „«Tânărule, ţie grăiesc, scoală-te». Şi s-a sculat mortul şi a început a grăi” (citiţi această evanghelie pe larg la Luca 17, 11-17).
Despre trei morţi ne spun evangheliile că i-a înviat Iisus: Fiica lui Iair, tânărul din Nain şi Lazăr. Şi oare numai pe aceşti trei morţi i-a înviat Iisus? O, nu. Domnul Iisus a înviat şi învie milioane şi milioane de morţi – din cei morţi cu sufletul. Moartea cea adevărată e moartea cea cu sufletul, e moartea cea sufletească. Despre aceasta strigă toate Scripturile să ne ferim de ea. Şi vai, ce de moarte sufletească este azi în lume! E plină lumea de morţi care trăiesc (Apoc 3, 1).
Morţii pe care i-a înviat Iisus au fost toţi oameni tineri. Ce mult spune şi acest lucru! El ne spune că moartea cea su¬fletească bântuie şi azi mai ales în rândul tineretului. Tinerimea e mai mult primejduită de a cădea în boala şi moartea cea sufletească. Şi, o, ce grozavă este moartea aceasta!
Doi morţi. De când eram preot la ţară, îmi aduc aminte de o întâmplare ce se potriveşte foarte mult cu evanghelia de duminică. Petreceam la groapă un tânăr credincios care adormise în Domnul. În drumul spre cimitir, iată o mamă ce trămăţa de fiul ei să-l ridice dintr-un şanţ unde-l doborâse patima beţiei. Era şi acesta un mort; acesta era mortul cel adevărat, căci mortul meu din sicriu adormise în braţele Domnului, dar mortul cel din şanţ adormise în braţele diavolului. „Mortul” meu din sicriu călătorea spre învierea şi viaţa cea veşnică, dar mortul cel din şanţ călătorea spre moartea şi pieirea cea veşnică. | Continuare »