Comori Nemuritoare

Traian Dorz, Cântări de drum

Pe cei bogaţi fă-i, Doamne, să vadă cât de goi
rămânem toţi când Mâna Ţi-o-nchizi de către noi.
Pe cei săraci fă-i, Doamne, să vadă ce bogaţi
putem cu toţii-ajunge de mila Ta purtaţi.

Pe cei trufaşi fă-i, Doamne, să afle tremurând
măsura ce uitată nu trebuie nicicând.
Pe cei smeriţi fă-i, Doamne, să afle fericiţi
ce mari sunt cei ce umblă cu-adevărat smeriţi.

Pe cei nălţaţi fă-i, Doamne, să caute şi spre jos,
pe cei căzuţi, să caute spre Cer mai curajos,
pe câţi le merge bine, să nu prea râdă-acum,
pe cei zdrobiţi fă-i, Doamne, să nu prea plângă-n drum,

Ci toţi să-şi amintească, în orice stare sunt,
că toate trec, – nimica nu-i veşnic pe pământ!
Să caute-a face bine, cât pot şi au prilej,
căci prea curând şi sigur îi spulberă-un vârtej!

Maica Domnului Iisus:
crin al Cerului de Sus,
rai al sfintei bucurii,
– binecuvântată fii!

Maica Domnului Hristos:
dar al gândului duios,
floarea zărilor cereşti,
– binecuvântată eşti!

Maica Marii Îndurări:
chip al sfintei ascultări,
taina sfintei profeţii,
– binecuvântată fii!

Maica Domnului Hristos:
rodul Duhului frumos,
mila inimii-omeneşti,
– binecuvântată eşti!

Maica Domnului Iisus:
rugătoarea noastră Sus,
te cinstim supuşii fii,
– binecuvântată fii!  (Traian DORZ)

Traian Dorz,  din CÂNTAREA ANILOR

Când ne-ai lăsat porunca milei
pentru de-aproapele sărman,
noi am simţit, Iisus, că Tu eşti
Acel duios Samaritean!

Căci, vai, şi noi eram odată
căzuţi tâlharilor cumpliţi,
strigând zadarnic după milă
zăceam uitaţi şi părăsiţi

Şi n-a fost nimeni să ne-ajute –
căci cine oare-ar fi putut
când sufletul zăcea-n pierzare
atât de-adânc şi greu căzut?

De n-ar fi fost a Ta iubire,
Preamilostiv Samaritean,
noi n-am fi-aflat nicicând odihna
din sfântul mântuirii han.

– O, dă-ne dragostea de semeni,
cu-a Ta blândeţe să-i iubim,
spre mântuirea tuturora
porunca milei s-o trăim!

O, milostiv Samaritean,
nu Tu-ai fost gol,
nici Tu, sărman,
ca noi c-un dar să-Ţi fi-ajutat,
ci noi am fost,
şi Tu ne-ai dat!

Nu Tu ai fost bolnav şi-nchis
în al durerilor abis,
ca noi să-Ţi dăm vreun rod bogat,
ci noi am fost,
şi Tu ne-ai dat!
Nu Tu ai fost străin, flămând
şi însetat, şi tremurând,
ca noi să-Ţi dăm veşmânt curat,
ci noi am fost,
şi Tu ne-ai dat!

Nu Tu erai,
nu Tu, Iisus,
căzut adânc şi-n chin nespus,
ca noi să Te salvăm de jos,
ci noi eram,
şi Tu ne-ai scos! (Traian DORZ)

Traian DORZ

Pot să văd cum altul are bogăţie câtă vrea
nu-i râvnesc deloc averea – ştiu ce-amar e-ascuns în ea,
dar când văd că altul are o credinţă mai cu foc
îmi doresc şi eu fierbinte acest fericit mijloc. | Continuare »

Unde-i dezmierdarea lumii,
unde-i nălucirea sa,
unde-i aurul şi-argintul,
unde-i tot ce-a fost în ea?
– Toate sunt ţărână, toate
umbră şi cenuşă sunt,
iată, câte duce omul
când se duce spre mormânt!

Numai harul, numai harul lui Iisus
însoţeşte, însoţeşte până Sus,
numai cel ce I-a slujit
e bogat şi fericit.

Iată, cum a zis prorocul:
ţărnă şi cenuşă sunt!
Luaţi seama ce s-alege
de toţi oamenii-n mormânt!…
Care este împăratul
sau oşteanul cel mai mic,
sau bogatul, sau săracul?
– toţi ajung la fel: nimic! | Continuare »

Acela care ştie bine ce-i slobozenia a zis:
– Nu-i nimeni liber ca acela ce-atârnă
numai de Hristos!…,
nu-i om mai liber
şi nu este mai libertate
ca a lui
… şi totuşi nici un om din lume nu este mai supus
ca el!

Adevărata libertate nu este cea când poţi să strigi:
«Aicea nu e libertate!» – şi totuşi nu păţeşti nimic…
– Chiar dacă-s blânzi legiuitorii
şi dacă-s temniţele goale
tot nu aceasta-i libertatea, căci, vai,
acolo, în curând,
în toţi va stăpâni dezmăţul
şi lăcomia,
şi ruşinea,
şi va sfârşi în prăbuşire această „libertate“ rea!

Ci-adevărata libertate e doar acolo
şi atunci
când suflete-s dezrobite din lăcomie şi păcat,
din superstiţii şi din patimi,
din ne-răbdare şi desfrâu,
când nu numai cuvântu-i liber,
ci sufletul
şi conştiinţa
eliberate de-ntuneric sunt ’nnobilate de Hristos! | Continuare »

Text: Traian DORZ, melodia: Petru POPA

Cu iubire-ntotdeauna şi cu drag v-am cercetat,
o cântare şi-o lumină fiecăruia v-am dat.

Când spre fire-mi voi da firea, lutului, ce-i lut, curând,
dorul mă va face cântec, duhul mă va face gând.

Şi pe toată amintirea vă voi fi duios îndemn
pentru tot ce-a fost şi este între noi un veşnic semn.

Când veţi fi spre meditare şi cântare îndemnaţi
ori de neoprite lacrimi ochii vă vor fi scăldaţi.

Ori vreo sfântă amintire din uitare răsărind,
duhul meu vă va fi-ndemnul între voi cu drag venind.

El mereu vă va fi-aminte şi vă va rămâne-ndemn
către tot ce-a fost şi este între noi un veşnic semn.

E grea suferinţa? – desigur că-i grea,
dar are viaţa vreun rod fără ea?
O doare pe viţă cuţitul tăios,
dar poate ea altfel să dea rod frumos?

E grea despărţirea? – desigur că-i grea,
dar oare iubirea ar fi fără ea?
Te doare plecarea şi suferi de dor,
dar ea-ţi dă sărutul cu dulce fior!

E grea lupta sfântă? – desigur că-i grea,
dar oare cununa ar fi fără ea?
Te doare-nfrânarea şi muncile lungi,
dar poţi oare altfel la slavă s-ajungi?

E grea clipa morţii? – desigur că-i grea,
dar poţi oare-ajunge în Cer fără ea?

– Învinge-ţi durerea privind la Hristos,
o clipă-i amarul
– şi-n veci, ce-i frumos!…

Traian DORZ

Ce mult ai plâns atâta viaţă,
udând amara lumii cale,
ce mult ai plâns şi ce zadarnic,
– păcat de lacrimile tale.

Ce greu ai plâns iubiri deşarte
şi prietenii de vorbe goale,
şi-atâtea promisiuni pierdute,
– păcat de lacrimile tale.

Ai plâns – şi cât mai plângi şi-acuma,
trecând prin a minciunii vale,
nu după cer, ci după lume,
– păcat de lacrimile tale.

…Să nu mai plângi, adu-ţi aminte
chiar dacă eşti zdrobit de jale:
nu merită iubirea lumii,
– păcat de lacrimile tale!

Ci plângi spre Dumnezeu şi plânge-ţi
povara multelor greşale,
plângi să fii mântuit – căci altfel,
păcat de lacrimile tale.

Dar dacă-ai plâns cândva spre Domnul
şi-acum plângi iar pe-a lumii cale,
– atunci într-adevăr şi veşnic,
păcat de lacrimile tale.

Traian DORZ, din Eternele poeme