Comori Nemuritoare

Traian DORZ

Când am să plec aş vrea să spun
la toţi cei ce-mi rămân în lume
cuvântul cel mai sfânt şi bun
ce-aş vrea viaţa să le-o-ndrume,

Cuvântul care m-a purtat
mereu cu Domnul dimpreună,
ce m-a-ntărit şi m-a păstrat
ostenitor către cunună,

Căci cât am fost nedreptăţit
şi cât am ars în suferinţă
n-am fost nicicând nefericit,
nici frânt – căci am avut credinţă!

Învăţătura cea dintâi
nepărăsind-o niciodată
mi-a dat tăria să rămâi
pe calea dreaptă şi curată. | Continuare »

de Traian DORZ

Să nu-i uitaţi pe-aceia care-au luptat frumos
şi-au pătimit ţinându-şi cuvântul credincios.
Ci şi mai mult, când vremea cu ani înalţi i-a nins,
să le cinstiţi viaţa cu-ntregul ei cuprins.

Să-i preţuiţi pe-aceia prin care Dumnezeu
v-a dăruit lumina şi v-a hrănit mereu.
Ci cu lopeţi de aur mormântul le-ngrijiţi,
udaţi cu lacrimi crinii ce-acolo-i răsădiţi!

Şi vă urmaţi eroii, mereu îmbogăţind
cu noi vieţi lumina în care se cuprind.
Căci celor morţi eroic în veci le datorăm
cuvântul şi credinţa pe care le urmăm.

Traian Dorz, Cântările dintâi

Voi, cei orbi
(căci orb e-acela ce trăieşte-n fapte rele),
voi, ce-a cugetului haină
v-aţi pătat cu-a urii vină,
dacă vreţi al vostru suflet
să vi-l izbăviţi de ele,
o, veniţi,
Iisus de-a pururi la toţi orbii dă lumină!

Iar voi, cei la care Domnul
cu lumina Lui cea mare,
luminând al vostru suflet,
viaţa v-a făcut senină,
fiţi şi voi lumină celor
care-alunecă-n pierzare,
cu lumina voastră calea
le-arătaţi către lumină!

Iar voi, cei ce-n lume ardeţi
cu o flacără aprinsă,
luminând cărarea celor
care-n noaptea grea suspină,
arătaţi la cei orbi drumul
spre lumina cea nestinsă,
Jertfa Golgotei – lumina
ce dă tuturor lumină!

În focul luptei încleştate
în care iarăşi ne găsim,
Iisuse, tu eşti Steagul nostru,
ajută-ne să biruim.

Când mii se pierd în orice clipă,
de-a lor pierzare ne-ngrozim,
Iisuse-n ceasul greu de-acuma
ajută-ne să biruim.

Când cu privirile la Tine,
cu-avânt şi sete năvălim,
Iisuse, mergi ’naintea noastră
şi-ajută-ne să biruim.

’Noieşte-ne mereu avântul
şi nu lăsa să obosim,
Iisuse, creşte-ne credinţa
şi-ajută-ne să biruim.

Să mergem ne-ncetat ’nainte
spre-al Tău măreţ Ierusalim,
Iisuse, Tu eşti Steagul nostru,
ajută-ne să biruim.

Train Dorz, Cântări Luptătoare

Din marile izvoare cu apele vieţii
aş vrea să scot întruna măsura cea mai plină
şi cât ar fi mulţime străinii şi drumeţii
să vină să se-adape din cea mai grea Lumină.

Ce dulce e să umpli ulcioarele uscate
şi să le vezi udându-şi şi florile, şi gura
şi ce dumnezeieşte-i să vezi apoi cum toate
îşi picură cântarea şi-şi dăruie căldura.

Fii binecuvântată, Tu, veşnică Fântână,
din care beau de veacuri străinii şi drumeţii,
din Tine-mi umplu vasul, să-l trec din mână-n mână,
toţi semenii-adăpându-mi cu apele vieţii!

Traian DORZ

Traian DORZ

O, florile Credinţei Sfinte,
ce-ncununaţi un chip slăvit,
spre Cinstea Celui ce vă cheamă
purtaţi-vă desăvârşit!

Dac-aţi primit chemarea sfântă
să-I fiţi podoabe la altar,
frumos în suflet, ca lumina,
păstraţi al curăţiei har!

Dac-aţi primit chemarea sfântă
şi grea, de mame ori soţii,
purtaţi în jurul crucii voastre
cununa sfintei curăţii!

Dac-aţi primit chemarea sfântă
de lucrătoare-a’ lui Iisus,
purtaţi pe toată viaţa voastră
sfinţirea Chipului de Sus!

Purtaţi mai scump ca ochii voştri
al sufletului alb veşmânt;
mai bine vă lipsiţi de viaţă,
decât cădeţi din legământ!

Căci voi sunteţi cununa Celui
în veci Cântat şi Preaiubit;
pentru Hristos şi pentru lume
purtaţi-vă desăvârşit!

Traian DORZ

Taină şi Minune e viaţa ta,
Maică şi Fecioară, cine-o va cerca.
Dac-o-ncerci cu lacrimi, o vezi imn divin,
dac-o-ncerci cu cântec, e profund suspin.

Taină şi Minune
ce n-o ştie spune
nimeni pe pământ,
Maică şi Mireasă,
tu lumini frumoasă
Noul Legământ.

Taina şi Minunea nu ţi-au dezlegat
nici cei dinainte, nici cei ce-au urmat;
şi-acei care-o caută, şi-acei care-o ştiu
mai mult tac şi-acopăr decât spun şi scriu.

Taina şi Minunea toţi ţi-o tac mereu,
au lăsat s-o ştie numai Dumnezeu;
magii ori păstorii, azi, ca şi-n trecut,
spun numai cu ochii, graiul lor e mut.

Maică şi Fecioară, ce-ai fost şi ce nu,
Roabă şi Regină nu eşti decât tu.
Taină şi Minune eşti şi jos şi Sus.
Plecăciune ţie, Maica lui Iisus!

Acum din străfundul genunii
Lumina se nalță-n zenit.
Ieșim să cântăm cu străbunii
Că veacul de plâns s-a sfârșit!

Pământul de slavă răsună,
De-un cântec de oameni nălțat
Cu îngeri din cer împreună:
Hristos din mormânt a-nviat!

Zdrobite-s zăvoarele porții,
Căci iadul pe veci e înfrânt.
Hristos, sfărâmând boldul morții,
Spre slavă-a-nviat din mormânt.

Să prăznuiască zidirea creștină
Cu Paștile-n case închis!
Scăldându-le toate-n lumină,
Hristos casă-n cer ne-a deschis.

Și lanț de s-ar pune, și fiare,
Și văluri pe Sfintele Cruci,
Și lacăte grele pe-altare,
și preoții toți în butuci,

Lumina tot vine! Tot vine!
Puteri nu-s s-o-nvingă sub cer.
Acum să-nțeleagă oricine:
Hristos este-al ei Făclier!

Lidia Hamza

O, Crucea Ta, Iisuse, în dulce dimineață
Cu dulce-mbrățișare iartarea mi-a adus.
Simțeam cum îmi străluce lumina Ta pe față
Și cum îmi arde fruntea sărutul ce mi-ai pus.

O, Crucea Ta, Iisuse, mă-ndeamnă către slavă,
Mă cheamă să-mi arate al cerurilor drum,
Sub ea mi-s toate-a mele ca-n cea dintâi Dumbravă,
Când nu căzusem încă în negură și-n scrum.

Sub Crucea Ta, Iisuse, primesc cât nu pot duce:
Ocara mi-e cântare de coruri îngerești,
Însingurarea, iată, mireasma Ta mi-aduce,
Povara mi-e cununa pe care mi-o-mpletești.

Dar crucea mea, Iisuse, chiar greu de-o duc pe cale…
Ea singură deschide lumina Ta-nspre ea,
Ea singură pătrunde-nțelesul Crucii Tale
Și-mbrățișează-n zare și Crucea Ta, și-a mea.

O, crucea mea, Iisuse, sub Crucea Ta străbate
Furtuni și lupte grele cu steagul neînvins.
Și nerăpus mi-e duhul când doar îngemănate
Golgotele își urcă braț după braț cuprins.

O, crucea mea, Iisuse, o crucea mea: jertfirea
Mă duce-n veșnicie, căci capătul de sus
Pe Crucea Ta în taină își reazemă suirea
Și-și află odihnirea pe brațul Tău, Iisus.

Lidia Hamza

– după Fapte 2, 23 –

Doamne, ziua ce desparte Moartea şi Viaţa-n două,
Ziua Patimilor Tale iarăşi ne-ai adus-o nouă,
înaintea lui Caiafa iar eşti dus la judecată,
iarăşi Ţi se caută vină, martori mincinoşi îţi cată,
caută litera din lege care să-l îndreptăţească,
să Te judece la moarte şi puterea să-Ţi zdrobească,
caută crucea suferinţei să Ţi-o facă cât mai mare,
nimicirea mai deplină, chinurile mai amare,
duhul urii lui Caiafa iar Te scuipă cu ocară
şi-ar dori ca lumea-ntreagă răstignirea Ta s-o ceară.
Ar dori să-Ţi bată-n palme şi-n picioare mii de cuie,
şi pe mii de cruci să poată, nu pe una, să Te suie,
ar dori să-Ţi vadă râuri Sângele curgând la vale,
ca apoi, cu glas de miere şi cu suflet „plin de jale“,
„apărând credinţa dreaptă“, priceput să-nvinuiască,
Îţi va zice: „Răstignitul trebuia să ispăşească“.

*

Ai să urci din nou Calvarul, Te vor arde iarăşi spinii,
dar pe umerii Tăi astăzi, mii de cruci Îţi pun „creştinii“,
după Tine gloata umblă şi Te scuipă şi Te-njură,
îndreptând spre Tine pumnii şi privirile cu ură
şi eşti singur, nu-s cu Tine nici apostolii, nici Mama,
nimeni Faţa-nsângerată să Ţi-o şteargă cu marama,
nu-i nici Simon Cirineanul, nici femeile ce-ar plânge,
numai ochi aprinşi de ură şi călăi setoşi de sânge. | Continuare »