Nu vă lăsaţi copiii să meargă la osândă!

Nu vă lăsaţi copiii să meargă la osândă!

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la botezul de la Avram Iancu (Bihor) – noiembrie 1981

… În Evanghelia de astăzi se vorbeşte despre mântuirea unei fetiţe. Se vorbeşte despre un tată care s-a dus la Domnul şi L-a rugat pentru copilă. Câte mame, câţi taţi se mai duc azi la Domnul ca să se roage pentru copiii lor ca să vină Domnul să-i vindece, ca să nu moară şi ca să nu se piardă?
Copiii noştri, ai celor mai mulţi, merg la osândă, merg la păcat, merg la iad. Că balul şi păcatul, şi distracţiile lumeşti, şi felul deşert de vieţuire în care se trăieşte cu grămada – şi acum şi alte dăţi – sunt drumul sigur spre iad şi spre osândă.
Care tată se duce cu lacrimi la Domnul, să strige şi să-L roage pentru copilul său?
Care mamă, alarmată şi îngrozită de pierderea copilului său, strigă către Domnul: „Doamne, nu-l lăsa să moară!”?
Mai vorbeam şi astăzi şi am mai vorbit şi în alte dăţi… Mama se duce la biserică, se duce la adunare, dar înainte îşi pregăteşte fiica şi o trimite la joc, la bal… O trimite la păcat, o trimite la pierzare, o trimite la foc, o trimite la moarte, o trimite la iad… Gândiţi-vă ce faceţi şi ce răspundere aveţi înaintea lui Dumnezeu pentru copii. Unde ne sunt copiii noştri? Unde sunt fiii noştri? De ce în adunările noastre sunt numai bătrâni? De ce de cele mai multe ori la biserică merg numai bătrâni? Unde sunt ceilalţi?
Vine Domnul. Cuvântul Său este adevărat. Fiul Omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi şi va despărţi pe fiii oamenilor cum desparte păstorul oile de capre. Şi va zice celor de la stânga: „Duceţi-vă, blestemaţilor…”; dar le va zice şi celor de-a dreapta: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui meu!”…
Dacă între cei de-a dreapta va fi mama sau tata… iar între cei de-a stânga vor fi copiii… ce mântuire va fi aceea pentru mama sau pentru tatăl care se mântuieşte pe el şi caută mântuirea lui, dar nu caută mântuirea copilului şi nu plânge şi nu-l roagă şi nu-i sărută picioarele, numai să-l aducă la Dumnezeu şi să nu-şi piardă sufletul şi să nu-l arunce în focul veşnic?
Un tată vine astăzi la Iisus!… | Continuare »

ÎNGERII CARE NE ÎNSOŢESC LA ADUNĂRI

ÎNGERII CARE NE ÎNSOŢESC LA ADUNĂRI

Fragment dintr-o vorbire a fratelui Traian Dorz

… Tot ce au spus buzele Lui sfinte a fost numai adevăr. Buzele noastre mai şi mint uneori; mai spunem lucruri pe care nu le credem sau care nu sunt adevărate. Dar buzele Lui n-au spus decât ceea ce era adevărat. Şi de aceea a zis El: „Cerul şi pământul poate să treacă şi vor şi trece; dar cuvintele Mele nu vor trece”. Pentru că tot ce-a spus El este adevărat.
Aşa că, dacă a spus El: „Când doi sau trei vă veţi aduna, când douăzeci sau treizeci veţi fi adunaţi, când două sau trei sute veţi fi adunaţi, când două sau trei mii veţi fi împreună, Eu voi fi în mijlocul vostru, pentru că voi vă adunaţi în numele Meu”. El este aici. Să ştiţi şi să credeţi: Hristos este aici, în mijlocul nostru. Şi nu numai El, ci mii de duhuri slujitoare binecuvântate sunt. Şi nu numai duhuri bune; sunt şi mii de duhuri rele. Oriunde se adună credincioşii Domnului, acolo-i însoţesc îngerii Domnului, pentru că este scris: „El va porunci îngerilor Săi să te însoţească în toate căile tale”. Mai ales când mergi pe căile lui Dumnezeu, câţi îngeri ai Domnului te însoţesc! De-atâtea ori s-au pus piedici în calea noastră spre adunare, în calea noastră spre fraţi, în calea noastră spre biserică, în calea noastră spre facerea binelui. Cine a înlăturat piedicile? Cine a înlăturat vrăjmaşii? Cine a înlăturat accidentele şi nenorocirile din calea noastră? Acei îngeri binecuvântaţi cărora Domnul le-a poruncit să ne însoţească în toate căile noastre. Ei, acei care ne-au însoţit pe fiecare în calea noastră spre adunare sunt aici lângă noi.
O veche carte sfântă scrie: „Cel puţin doi îngeri însoţeşte totdeauna pe orice suflet care merge la auzirea Cuvântul lui Dumnezeu. | Continuare »

Traian DORZ, 7 noiembrie 1976

… În faţa fraţilor adunaţi aici la Poiana Braşov, m-am ridicat şi, în scurte cuvinte, le-am spus despre Consfătuirea de atunci [12 septembrie 1937]. Despre înalta atmosferă de unitate şi despre conştiinţa marii răspunderi pentru hotărârea care trebuia luată în interesul marii cauze a lui Dumnezeu. Am făcut apel pentru acestea şi la fraţii prezenţi, fiindcă nici momentul acesta nu era mai puţin însemnat. Şi acum ne aflăm tot la o răscruce la fel de mare ca atunci. Deosebirea este numai că atunci luptam cu primejdia formalismului, care vroia să ucidă dragostea, iar acum luptăm cu primejdia sectarismului, care vrea să ucidă adevărul. Hristos este şi dragoste, şi adevăr. Şi unitate şi orientare. Şi credinţa, şi învăţătura. Una fără cealaltă nu se poate. Dragostea se usucă fără adevăr, adevărul îngheaţă fără dragoste. Credinţa se rătăceşte fără învăţătură, iar învăţătura moare fără credinţă. Noi, în această sfântă Lucrare a Oastei Domnului în care ne-a născut Duhul şi Cuvântul Sfânt, le avem atât de minunate şi vii pe amândouă. Trebuie numai să le păstrăm cu toată grija şi credincioşia, spre a nu le pierde noi şi spre a nu ni se fura de către alţii.

[…un vârf de deget muiat în apă]

[…un vârf de deget muiat în apă]

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de revelion 1986, de la Sibiu

… Citiţi numai Evanghelia, să vedeţi cum dormea bogatul nemilostiv la uşa căruia era săracul Lazăr. Se desfăta în fiecare zi, mânca, se îmbăta şi se culca, până în clipa când l-a trezit moartea şi l-a aruncat direct în flăcările focului veşnic. Acolo s-a trezit. Şi-a ridicat privirile şi a-nceput să se roage – el, care nu învăţase să se roage, că nici părinţii lui nu-l învăţaseră rugăciuni. Nimeni nu-l învăţase pe el să se roage. Şi a crezut: „A… ce nevoie am eu de rugăciune? Aici e raiul, aici e iadul! Am ce să mănânc, am ce să beau, mă desfătez… nu-mi pasă mai departe. Asta este viaţa! Nu există altă viaţă”, a zis el; până-n clipa când l-a trezit moartea din această nebunie.
Şi spune: „A murit bogatul”… că moare şi bogatul odată. Cât de bogat să fie, odată moare. Cât de bine aşezat undeva să fie un om nepăsător de Dumnezeu şi îngâmfat, odată moare şi el. Şi s-a trezit atunci în focul veşnic şi şi-a ridicat ochii, şi a văzut că este viaţa în care el n-a crezut; a văzut că este raiul în care el nu crezuse. El crezuse viaţa lui de pe pământ, această înşelătoare, mizerabilă şi murdară viaţă, scurtă şi trecătoare… crezuse că asta-i raiul. Şi privea pe Lazăr cel sărac şi plin de bube de la uşa lui şi-a zis: „Asta-i: al meu e raiul, al lui este iadul. El e rânduit să fie în iad, eu, să fiu în rai totdeauna”. Ce vis nebunesc şi înşelător era şi ce somn era ăla în care dormea el!
Zice: „A murit săracul”… Moare odată şi săracul. Se sfârşeşte odată şi necazul celui care ştie numai suferinţă pe pământ. | Continuare »

Cei trei înviaţi de Domnul Hristos

Cei trei înviaţi de Domnul Hristos

Predica la Duminica a XX-a după Rusalii

Fraţilor, sfinţii Evanghelişti ne povestesc despre trei morţi care au fost înviaţi de Domnul Hristos. Întâia oară ni se spune despre o fată de doisprezece ani, fiica lui Iair, care a fost înviată în casa părinţilor săi; al doilea e un tânăr din Nain, care a fost întors la viaţă când era dus spre mormânt, însoţit de plânsetele mamei sale; iar al treilea e Lazăr, cel înviat a patra zi, după ce fusese înmormântat de-a binelea.
E un şir de trei fiinţe, pe care moartea pusese stăpânire. Dar Mântuitorul a alungat-o, chiar după ce ea se aşezase pe totdeauna în acele trupuri, odinioară pline de viaţă.
Fata abia murise, şi Domnul Hristos îndată o aduse în viaţă; tânărul din Nain zăcuse mai mult în ghiarele morţii, căci Mântuitorul l-a găsit când cel tânăr era dus spre îngropare; iar la Lazăr a venit Domnul după ce toate ale îngropării se sfârşiseră.
Trei morţi a înviat Domnul, şi la fiecare, ca şi cum ar avea să ne înveţe ceva, se arată câte ceva deosebit. Deosebirea este că unul murise mai de curând, iar alţii mai de mult. Fata era poate chiar caldă, Lazăr însă începuse a se strica sau, cum spune graiul Bisericii, a se preface în părţile din care e şi alcătuit, adică în ţărână.
Citind sau auzind noi de aceste lucruri, de care ni s-a pomenit şi azi în Sf. Evanghelie, prin povestirea învierii din morţi a tânărului din Nain, mintea ni se duce mai întâi la puterea Mântuitorului de stăpân peste viaţă şi moarte. Căci spune Sf. Apostol Pavel despre Domnul Hristos, că El a stricat moartea şi a scos la lumină viaţa şi nemurirea prin Evanghelie (II Timotei 1, 10). Dar Sfinţii Părinţi, adică bărbaţii mari şi curaţi de la începutul Bisericii creştine, ei, oamenii care mult mai mult decât noi stăteau cu gândul la învăţătura Domnului, au găsit în aceste învieri nu numai atâta, ci şi multe alte temeiuri pentru înţelepciunea omului. Ei, care în lucrarea Mântuitorului au văzut nu numai îndreptări pentru trupul omului, ci mai cu seamă pentru sufletul lui, au văzut şi în aceste învieri deosebite câte o parte ascunsă de învăţătură care se descopere numai celor ce cu viaţa lor şi cu mintea stau mai aproape de Domnul. | Continuare »

Pilda Semănătorului

Pilda Semănătorului

Predica la Duminica XXI după Rusalii

Fraţilor, multe şi nenumărate pilde a spus Mântuitorul în timpul când învăţa lumea, cutreierând satele şi oraşele. Una din cele mai frumoase însă este aceasta pe care aţi au- zit-o în Sfânta Evanghelie de azi. Ea poartă numele de Pilda Semănătorului, fiindcă Dumnezeu este asemănat cu omul care aruncă sămânţa în ţarină, iar lumea cu un câmp, în care Dumnezeu lucrează şi îşi răspândeşte cuvântul Său. Acest cuvânt al lui Dumnezeu este asemănat cu sămânţa ce cade uneori pe piatră şi se usucă, alteori între spini şi este înăbuşită, alteori pe marginea drumului şi este ciupită de păsări, iar alteori în pământ bun şi dă colţ, răsare, creşte, se înalţă până dă rod bun.
Tot aşa este cu cuvântul lui Dumnezeu. El se răspândeşte în toată lumea: Unul îl ascultă şi îi place, dar vine omul cel rău şi neînţelept şi-i zice: ei lasă, nu mai umbla cu treburi de astea! şi îi zmulge cuvântul, adică învăţătura cea bună a lui Dumnezeu.
Aude şi altul această învăţătură sfântă şi mântuitoare, îi place şi lui, dar îl năpădesc grijile lumeşti şi ucid ceia ce Dumnezeu semănase în sufletul lui. Învăţătura cea bună însă nu se opreşte aici. Intră în urechile altuia, care o primeşte cu bucurie. El o ţine însă numai cât îi e uşor s-o ţie, îndată însă ce vin greutăţi şi ispite, se leapădă de dânsa şi nu mai prinde rădăcină în inima sa. Iată-l însă şi pe al patrulea, care cu braţele deschise primeşte cuvântul Domnului. Acesta îl sădeşte în inima sa, îl păzeşte ca pe o comoară scumpă şi-i dă roadele dulci şi plăcute pe care le aduce învăţătura lui Dumnezeu. | Continuare »

„CE SEAMĂNĂ OMUL… VA SECERA”

„CE SEAMĂNĂ OMUL… VA SECERA”

Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la adunarea de la Ogeşti – octombrie 1981

„Cine seamănă în firea pământească, va secera din firea pământească putrezirea. Nu vă înşelaţi, Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit. Ce seamănă omul, aceea va secera” (Gal 6, 7). „Cine seamănă cu lacrimi, va secera cu bucurie” (Ps 126, 7).

Slăvit să fie Domnul!
Când priveşti astăzi în lume şi pe pământ… când priveşti în jurul tău şi în jurul nostru… şi când vezi atâta sămânţă semănată… Cei doi semănători au ieşit.
Evanghelia de astăzi ne vorbeşte numai despre un Semănător care a semănat sămânţă bună, sămânţă curată, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Cât de curat a fost gândul cu care s-a semănat sămânţa! Cât de curată a fost sămânţa aceasta! Cât de binecuvântată este munca ostenitoare şi harnică a Semănătorului celui iubit şi drag! Dar când te gândeşti că atâtea din seminţele aruncate au trebuit plânse, au trebuit stropite cu lacrimi… căci ele au căzut în locuri în care n-au adus nici o roadă. Dar nu numai Domnul Iisus a fost Acel semănător care a semănat sămânţa, ci, de la El până la noi, atâţia dintre cei dragi şi scumpi semănători ai Lui au fost trimişi mereu cu această sămânţă curată… A mai venit şi vrăjmaşul tău şi al meu şi a semănat şi el. A semănat şi el cu atâta hărnicie, căci şi noaptea el seamănă. Seamănă. Seamănă, seamănă, seamănă mereu. Cuvântul lui Dumnezeu pe care-l auzi aici, mâine trebuie să te trudeşti să ţi-l aduci aminte: | Continuare »

Partea lui Dumnezeu în viaţa omului

Partea lui Dumnezeu în viaţa omului

Predică la Duminica a XVIII-a după Rusalii
I
Fraţilor, în duminica trecută, am încheiat cu şirul Evangheliilor care se citesc de la Matei. În Duminica de azi, alt evanghelist a venit să ne arate cuvinte şi fapte de-ale Domnului Hristos. Acela a fost Sf. Evanghelist Luca. Deci după cum am ascultat până acum, duminică după duminică, povestirea vieţii Domnului, aşa cum a fost scrisă de unii evanghelişti, tot aşa, şi de acum înainte, să ascultăm povestirea aceleiaşi vieţi, în felul cum a fost scrisă de Sfântul Luca. În adevăr, cu toate că fiecare a scris despre aceiaşi viaţă a Domnului, nu toţi au scris la fel. Pe lângă părţile la fel pe care le au cu toţii, fiecare evanghelist are şi părţile sale deosebite. Asta înseamnă că de la fiecare învăţăm ceva nou, şi de aceia datori suntem să fim cu luare-aminte la cele povestite de fiecare deosebit.
Şi fiindcă din săptămâna aceasta am început a citi evanghelia după Luca, adică după cum a fost scrisă de Sf. Luca, firesc este să auzim unele lucruri iar de la capăt şi să privim viaţa Domnului Hristos de la început.
Aceasta şi este pricina pentru care azi aţi auzit citindu-se Evanghelia despre chemarea apostolilor, adică despre începutul lucrării Domnului Hristos printre oameni, când El se gătea de a-şi alege câţiva bărbaţi cu care să umble împreună pentru a împrăştia cuvântul dumnezeiesc.
II
Fraţilor, în cele citite azi în Sf. Evanghelie, am văzut cum Domnul Hristos a venit la marginea lacului Ghenisaret, sau Marea Galileiei, cum i se mai zicea; am văzut cum a fost îngrămădit de mulţimea care aştepta să audă din gura Lui cuvânt de învăţătură sfântă; cum Domnul a găsit pe apostolul Petru şi pe alţii, muncindu-se în bărcile lor cu uneltele pentru pescuit, cum apoi, s-a suit în barca lui Petru şi a început a învăţa poporul, lăsându-şi toţi lucrul lor şi ascultând cuvintele Domnului. | Continuare »

Pescuirea minunată

Pescuirea minunată

Sfântul Nicolae Velimirovici

Evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre cât de zadarnice sunt toate strădaniile omeneşti fără ajutorul lui Dumnezeu. Pe când apostolii lui Hristos pescuiau ca oameni, nu au prins nimic; dar când le-a poruncit Hristos să-şi arunce încă o dată năvoadele în mare, au pescuit atâta mulţime de peşte încât li se rupeau plasele.

Iată: În vremea aceea Iisus şedea lângă lacul Ghenizaret; a văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele. Şi, urcându-se într-una din corăbii care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat. Şi, şezând în corabie, învăţa, din ea, mulţimile.

Ca şi în alte împrejurări, o mare mulţime de oameni se adunase să audă cuvântul lui Dumnezeu de pe buzele lui Hristos. Iar pentru ca toată lumea să-L vadă şi să-L audă, nici nu se putea găsi loc mai potrivit decât o barcă pescărească. Pe ţărm erau două; pescarii se îndeletniceau cu spălatul năvoadelor. Erau bărci obişnuite de pescuit, la fel cu cele care se folosesc şi astăzi pe lacul Ghenizaret. Barca în care S-a urcat Hristos era a lui Simon, cel care avea să fie Apostolul Petru. Domnul l-a rugat să depărteze puţin barca de mal şi, după ce Simon a depărtat barca, a început să înveţe mulţimile. Iar când a încetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: Mână la adânc şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi. | Continuare »

« Older Posts