Comori Nemuritoare

Traian DORZ, ISTORIA UNEI  JERTFE

Îngrozitor, până la ce hal de înrăire pot fi făcuţi să ajungă oamenii, pretinşi inteligenţi, manieraţi şi culţi…
Mie nu-mi făceau nici un rău toate aceste mojicii şi josnicii, fiindcă eram pregătit de la început să sufăr absolut orice comportare la care te poţi aştepta din partea lor: înjurături, bătaie… orice. Ştiam de ce pot fi ei în stare. Vroiam să-mi iau în întregime partea mea de vină ori de brutalităţi asupra mea fără să doresc să mi se scadă nimic din ea. Ba chiar să-mi fie dată mie şi partea celorlalţi.

… Pe ziua de 30 martie [1982], seara, eram la Alba Iulia, pregătit ca a doua zi la ora opt să fiu la Miliţia oraşului pentru cercetările la care eram chemat. Am rămas peste noapte la casa fratelui Lucian Rus, unde am aflat despre tot ce se întâmplase la confiscarea cărţilor noastre şi la percheziţia din casa lui. Fraţii care participaseră la confiscarea cărţilor povesteau cum, în prezenţa lor, atât cei ce luaseră cărţile, cât şi alţii, luau din cărţi, umplându-şi buzunarele sau genţile ori ascunzându-le pe sub haine pentru a le lua acasă. Am mulţumit sincer Domnului pentru că măcar în felul acesta El le dă şi acestor oameni prilejul ca să afle Cuvântul Său mântuitor. Cine ştie câţi dintre ei, ca şi maiorul care mă îmbrăţişase înainte de moartea sa, vor fi şi ei binecuvântaţi de Dumnezeu cu pocăinţă şi iertare prin citirea acestor cărţi. Slăvit să fie Domnul! Dacă şi acest necaz al nostru va fi spre osânda veşnică a unora dintre cei ce ne-au vândut ori ne-au pedepsit nevinovaţi, să facă El ca să fie şi spre mântuirea veşnică a acelora care, folosindu-se tot de acest necaz al nostru, vor alege prin pocăinţă iertarea Acelui Hristos pentru Numele Căruia eram noi daţi acum şi în mâinile lor. Dacă ploaia şi zăpada cad pe pământ şi nu se întorc înapoi până ce îl fac să rodească, nici sfintele cuvinte ale cărţilor noastre, ajunse la ei, să nu rămână fără rod.

Astfel în dimineaţa zilei de 31 martie, la ora opt, eram iarăşi cu Domnul meu Iisus Hristos prezent la Miliţia oraşului Alba Iulia, spunând ofiţerului de serviciu cine sunt şi pentru ce am venit.
Îndată am fost chemat la un civil mai în vârstă cu o înfăţişare mai inteligentă şi cu atitudine de pisică blândă. De altfel, feţele acestea inteligente ştiu să aibă o astfel de atitudine chiar şi atunci când îţi pregătesc cea mai nemiloasă cursă. Aşa cum văd că ni se pregăteşte nouă acum. Mi-a spus că este colonel şi că el se ocupă de problema noastră. | Continuare »

În nr. 11, din 11 martie 1928, părintele [Iosif TRIFA] anunţa tipărirea unei cărţi noi:  – carte pe care însă n-a mai ajuns s-o termine şi s-o tipărească niciodată. Această carte, îmi spunea el, va trebui să primească titlul «Golgota».
Voia să strângă în ea tot ce-a putut scrie el mai frumos despre Jertfa cea Mare a dulcelui său Mântuitor.
În mare parte lipsa acestei cărţi se datoreşte greutăţilor tiparului şi, mai ales, păcatului celor care nu şi-au plătit datoriile.
O, câte astfel de mărgăritare scumpe a dus cu el în mormânt acest înzestrat om al lui Dumnezeu, numai pentru că satanica lăcomie de bani a unora din jurul lui l-a împiedicat să le dea la lumină atunci! Iar mai târziu au venit celelalte greutăţi.
Cartea «Însemnări de la picioarele Crucii» o avea mereu în inimă părintele, mai presus de toate celelalte. El strângea pentru ea tot ce putea scrie mai inspirat şi mai duios.
Nici cu 7 ani mai târziu, în 1935 (când ne mutasem în str. Turnului şi când locuia în odăiţa cu cele optzeci de trepte, de la etajul al treilea), încă nu socotea că a strâns tot ce gândea el că va trebui să cuprindă «Golgota» – cartea de încununare a muncii lui de rob şi apostol al Crucii şi Jertfei lui Iisus cel Răstignit.
În odăiţa aceea, îmi spuse într-o zi: „Cartea Golgotei trebuie să cuprindă în ea tot aurul şi lacrimile recunoştinţei din sufletul meu faţă de dragostea cu care m-a răscumpărat Scumpul meu Mântuitor. Ea trebuie să se cheme «Golgota» pentru că tot ce s-a făcut cereşte pe acest pământ este datorită Golgotei şi Jertfei Dumnezeieşti de pe Crucea ei. Vreau ca aceasta să fie ultima mea carte şi cel mai înalt răspuns pe care îl voi putea da Dragostei şi Jertfei Mântuitorului de pe Cruce, pentru mine, pentru noi…”
Dar n-a mai ajuns s-o poată sfârşi. Cum am mai spus, greutăţile nespus de mari şi oamenii nespus de mici printre care i-a fost dat să trăiască – nu i-au îngăduit să-şi împlinească nici acest gând minunat şi duios, ca şi pe atâtea altele. | Continuare »

De curând, s-au împlinit 40 de ani de la trecerea la Domnul a fratelui Sava Acostăchioaie din Buda Mare, judeţul Dorohoi, actualmente mormântul său aflându-se dincolo de graniţele ţării noastre, pe lângă Cernăuţi, în Ucraina. Ne amintim cu drag o mărturiile despre viaţa şi suferinţele sale pentru cauza Domnului şi a Oastei Sale de pe acele meleaguri, mărturisită de el însuşi şi consemnată de fratele Traian Dorz în Istoria unei jertfe, volumul II.

„…În 22 decembrie eram în satul Posat cu cărţile şi foile Oastei. După ieşirea din biserică, noi, câţiva fraţi, ne-am tras deoparte cântând cântările Oastei. Oamenii care beau şi fumau – că era hram – s-au tras către noi şi ascultau, dar, venind primarul, ne-a oprit, spunând că stricăm datinile, iar dascălul, cu ţigara în gură, ne-a spus să plecăm imediat de acolo.

Am fost chemat la postul de jandarmi, învinuit că sunt sectar adventist. D-l şef mi-a dat un pumn, înjurând pe bunul Dumnezeu.
I-am zis să nu mă mai înjure, că e păcat mare, iar dânsul mă silea să înjur şi eu.
D-l sergent instructor mi-a spus:
– Mă, nu vrei să te laşi de Oastea Domnului?
– Nu, niciodată nu mă voi lăsa, i-am răspuns eu.
Atunci el a prins a mă bate cu pumnii peste cap. Apoi a ordonat soldatului să mă lege cu lanţuri şi să mă arunce în beci.
Soldatul a adus lanţurile şi m-a legat strâns de tot. Când a adus lanţurile, eu am zis: Slăvit să fie Domnul! Am sărutat lanţurile şi am aşezat mâinile cu bucurie, să fiu legat. Aceasta era cam la ora două din zi; şi mă băgară în beci unde mă ţinură până la ora zece seara, legat.
Am auzit atunci pe soţia şefului strigându-l pe sală să nu-mi facă mie nici un rău, că toate câte mi le va face el mie se vor întoarce asupra lor (ea cunoaşte bine ce este Oastea Domnului). Dar şeful îi spune că are ordin de la preot…
După un timp mă scoate şi, strigând cu multă ameninţare, îmi cere iarăşi să mă las de Oastea Domnului. Eu i-am răspuns că nu mă las niciodată. | Continuare »

În noaptea de 6 martie 1982, presimţind că i se apropie sfârşitul, s-a ridicat de pe patul lui de boală, şi a luat lumânările pregătite pentru moarte, a trecut în camera fetei lui, Maria, a trezit-o din somn şi i-a cerut să-i aprindă lumânările, căci îngerul Domnului a venit după el ca să plece. Apoi s-a rugat câteva clipe Domnului, după care s-a aşezat pe pat, a mai respirat de câteva ori, apoi a trecut fericit şi senin în braţele Domnului Iisus, pe Care L-a iubit şi L-a slujit din tot sufletul său până la capăt.

Fratele Pavel Dragomir s-a născut în 11 august 1905, în satul Tufari de lângă Orşova, judeţul Mehedinţi, din părinţi muncitori săraci, având încă doi fraţi şi o soră. Părinţii erau aproape total necredincioşi, tatăl, mai ales, era pătimaş beţiv şi jucător de cărţi. Astfel el n-a avut de la cine să primească nici o creştere creştinească.
La vârsta de 18 ani s-a îmbolnăvit de tifos şi a zăcut multă vreme fără nici o nădejde. Mama sa, având totuşi puţină credinţă şi ţinând mult la el, a început să postească şi să se roage Domnului Iisus şi Maicii Domnului pentru salvarea lui.
În ziua de 15 august, sărbătoarea Maicii Domnului, tânărul Pavel a avut o viziune: o femeie îmbrăcată în alb s-a pogorât din văzduh şi a făcut asupra patului său semnul Crucii, apoi i-a zâmbit cu bunătate şi a dispărut. În acel ceas, bolnavul a strigat-o pe mama lui, i-a povestit minunea, apoi s-a ridicat din pat şi s-a plecat la rugăciune împreună cu mama lui, fiind vindecat.
S-a căsătorit în februarie 1934, în Mehadia, cu soţia sa Anca, fată dintr-o familie de oameni credincioşi. Aceasta l-a ajutat foarte mult, îndemnându-l pe calea credinţei, deoarece el încă era atras spre păcatul trăirii lumeşti.
În timpul războiului, înainte de a pleca pe front, Domnul l-a mai cercetat o dată puternic, printr-o altă salvare minunată. Lucrând în sărbători la căratul lemnelor de la pădure, s-a răsturnat o dată cu el vagonul încărcat cu lemne. Pavel şi soţia lui au căzut în apă, iar lemnele s-au răsturnat peste ei. Numai Domnul i-a scăpat de la o moarte sigură, dar amândoi s-au ales cu fracturi şi schilodiri. Aceasta i-a învăţat să nu mai lucreze în sărbători şi să nu mai calce Cuvântul lui Dumnezeu. | Continuare »

Traian DORZ,  din «ISTORIA UNEI  JERTFE» (fragment)

Bătea un vânt tăios… era februarie. Eram flămânzi şi îngheţaţi de tot.
Într-un târziu, a venit trenul. Ne apropiară şi pe noi, ţipând porunci. Începură să coboare şi să urce oameni. Toţi trei paznicii noştri intrară atunci într-un fel de spaimă, alergând în jurul nostru care înainte, care înapoi, nu cumva să fugim vreunul sau să vorbim cu cineva.
– Mai bine le puneam bandiţilor lanţurile, se căia ofiţerul. Am tresărit când mă auzii numit bandit.
– Ţineţi-vă de mâini! Sus! Nu cumva să mişte vreunul!
– Nu vă temeţi domnilor, nu fuge nimeni! îi asigurară careva dintre noi.
Am fost înghesuiţi toţi într-un compartiment, cu cei doi paznici cu tot. Al treilea a rămas pe coridor. În mijloc, la picioarele noastre, fură trântite lanţurile noastre nefolosite şi nefolositoare.
Astfel am călătorit, citind sau auzind numele atât de cunoscut al tuturor opririlor de cale ferată până la Cluj. Apoi, mai târziu, de la Apahida, am luat-o la stânga, până când am auzit:
– Urmează Gherla!
Atunci paznicii noştri au intrat iarăşi în alarmă.
– Fii atent! Coboară!… Nu care cumva vreunul…
– Nu vă temeţi, domnilor! îi asigurarăm iarăşi noi, liniştiţi.
– Doi câte doi! Vă ţineţi de mână! Daţi-i drumul!
Şi iarăşi am luat-o pe jos, ţinându-ne paşii prin mijlocul drumului, într-o mână cu bagajul şi în cealaltă ţinând mâna celuilalt. Mergeam între trei pistoale scoase – acum era noapte – într-adevăr, ca nişte primejdioşi răufăcători.
Am ajuns la poarta fiorosului Penitenciar Gherla, despre care auzisem şi citisem încă de mult. Ştiam că era, după Aiud, una dintre cele mai vechi şi mai renumite închisori, cunoscute încă de pe vremea stăpânirii austro-ungare. Pe aici au trecut – sau au rămas pe veci aici – mulţi dintre cei mai buni sau cei mai răi oameni despre care auzisem. | Continuare »

Traian DORZ, din ISTORIA UNEI  JERTFE

„Cu oameni corupţi nu se poate lucra… Mai încercaţi, dar mâine va fi prea târziu. Fraţii din popor sunt sinceri, dar cărturarii sunt veninoşi şi perverşi, vremea va adeveri totul. Să se limpezească lucrurile şi cârtiţele vor ieşi ca muşuroaiele la suprafaţă.“

… acest devotat frate al Părintelui Iosif [Pr. Vasile Ouatu] se chinuia în lupta cu tot noroiul sufletesc din marele său oraş… şi cu durer­ea şi mai mare a făţărniciei şi împotrivirii „foştilor fraţi“, care lucrau din răsputeri împotriva adevărului evanghelic al Oastei, făcând, din spirit de slugărnicie, mai mult decât le cerea stăpânul, spre a-şi şterge „păcatul“ că au fost cândva prea „slobozi“.
Luptele lui împotriva acestora l-au îndurerat şi l-au chinuit atât de mult, încât curând l-au doborât. A trebuit operaţii grele şi zăceri îndelungi.
Istoria lui este ca un fulger luminos trecând printre nişte nori întunecaţi şi grei. Redăm mai jos câteva pasaje din unele scrisori ale lui, din ultima vreme, trimise Părintelui Iosif.

17 sept. 1936:
…E multă vreme de când ne-am despărţit. De atunci şi până în prezent nu ştiu ce mai este pe la Sibiu. Fapt este că trăim într-o situaţie care nu ştiu unde ne va duce. Chiar de la început eu v-am mărturisit că, pentru mine, politica este ceva oribil în Oaste. Nici într-un chip nu m-am putut şi nu mă pot împăca cu ea. În ultimii ani, şi mai ales anul acesta, (vorbea de ceea ce făcea Viorel) văd că, în special prin foaie, s-a adop­tat o politică ce, pentru mine, nu este deloc potrivită cu spiritul Oastei. Dacă este o tendinţă de a-i învăţa pe ostaşi să fie cu două feţe, fie! Eu nu pot împărtăşi aşa ceva. Am spus-o şi o spun. Când la Sibiu mi-aţi spus cuvântul de acuză, relativ la felul meu dârz şi fără prefăcătorie, eram foarte hotărât să vă las cu Oprişan şi Lascarov, spre a vă convinge de adevăr. M-am gândit însă că aş face voia lui Satan şi am revenit să duc mai departe lupta, aşa cum Domnul mă va învrednici. Dar iată, astăzi sunt boicotat chiar de foaia «Isus Biruitorul». Noi, Oastea Domnului de aici, ne-am luptat cu mari jertfe spre a ţine pe fraţi pe calea cea dreaptă, ferindu-i de amăgitori. Ne-am expus continuu şi în special eu, ca preot. Am fost prigonit şi sunt mereu. Mitr. Bălan se ţine şi de capul meu. M-a reclamat Patriarhului pentru adunarea de la Rusalii etc., că lucrez cu preotul caterisit Iosif Trifa etc.

Nu m-am temut şi nu mă tem de ameninţări, prigoane etc., lucrez total dintr-o deplină sinceritate şi statornică convingere evanghelică, dar, a fi boicotat de însuşi organul oficial al Lucrării, mi se pare ceva de nemaipomenit. Cei ce lucrează împotriva Lucrării duhovniceşti sunt încurajaţi. Li se publică anunţurile, ca să vină ostaşii să audă… minciunăriile celor ce lucrează pe sub pământ, ca cârtiţele… Aceşti oameni sunt sprijiniţi de Sibiul care se scaldă în multe ape. De e bine aşa ceva şi de place Domnului, fie. Eu zic că nu. Dacă însuşi ciobanul vâră lupul în staul, înţeleagă bine oricine ce va fi de oile acelea… Trebuie să fim sinceri cu noi înşine. Cine merge, să meargă pe un singur drum. Cine merge pe mai multe, nu va ajunge niciodată la ţintă… Sibiul n-are o ţintă. Altfel nu-mi explic atitudinea aceasta. Poate m-am amestecat prea mult, dar eu ştiu ce ştiu. Nu pot scrie mai mult. Ne săpăm singuri terenul de sub picioare. Eu m-am opus mârşăviilor de culise şi mă voi opune cât voi trăi, dar regret că sunt prea bolnav şi neînţeles. Timpul va arăta câtă dreptate am avut şi am în toate atitudinile mele. Cu oameni corupţi nu se poate lucra… Mai încercaţi, dar mâine va fi prea târziu. Fraţii din popor sunt sinceri, dar cărturarii sunt veninoşi şi perverşi, vremea va adeveri totul. Să se limpezească lucrurile şi cârtiţele vor ieşi ca muşuroaiele la suprafaţă. | Continuare »

În ianuarie 1971 am intrat în spital. Boala mea de inimă se agravase atât de mult, încât a trebuit să mă internez în spital. Eram şi pregătit pentru plecare, deoarece crizele grele de sufocări, ameţeli, palpitaţii pe care mi le dădea inima mărită de tensiunea scăzută îmi spuneau să fiu gata.
Am stat astfel vreo trei săptămâni în spital.

În ultimele zile am văzut umblând din nou în jurul meu doi necunoscuţi, care uşor puteau fi bănuiţi, după umblet şi după înfăţişare, cine sunt şi pentru ce mă caută.
L-am văzut şi pe medicul care mă trata, alarmat de faptul acesta. Desigur, stătuseră de vorbă cu el şi se interesaseră de starea sănătăţii mele.
Medicul, bănuind că voi fi arestat din nou, a făcut un plan să mă scape, propunându-mi în şoaptă obţinerea unui certificat de boală de la un medic psihiatru.
– Nu, domnule doctor! i-am răspuns. Vă mulţumesc, dar aşa ceva eu nu pot accepta niciodată. Credinţa mea în Dumnezeul meu şi dragostea mea faţă de Domnul meu Iisus Hristos nu izvorăsc dintr-o boală mintală, ci din cea mai sănătoasă luciditate.
– Treaba dumneavoastră! Eu am vrut să vă fac un bine!
– Numai Dumnezeu singur ştie care este pentru noi binele adevărat. Facă se voia Lui.

Nici nu împlinisem o săptămână de la ieşirea din spital, eram încă pe pat acasă, până ce au şi venit la mine cei doi necunoscuţi de la spital.
Tocmai lucram la meditaţiile asupra Psalmilor. Pe pat în jurul meu erau tot felul de caiete, Biblia, hârtiile. Când am auzit apropiindu-se maşina şi apoi vorbe în faţa uşii, am avut doar atâta timp cât să întorc pătura peste toate acestea, acoperindu-le lângă mine pe pat.
Au intrat, unul după altul, trei. Un maior, un locotenent şi şeful postului de Miliţie.
– Doamne Iisuse, am şoptit eu, apără Tu toată munca asta. Dacă vor afla şi vor lua toate astea, s-a dus o muncă de atâţia ani… | Continuare »

În dimineaţa de 28 decembrie [1956] eram la Bucureşti cu un scurt memoriu către patriarh, prin care îi ceream o audienţă în problema legalizării Oastei Domnului. Din gară am telefonat şefului de la Interne, după cum îmi poruncise.
M-a întâlnit la ceasul din faţa Universităţii, unde i-am predat o copie după memoriu. Apoi mi-a zis:
– Acum te duci la Patriarhie. Vei vorbi cu patriarhul şi vă veţi înţelege. După aceea, la plecare, îmi vei da telefon din nou, ca să văd ce aţi aranjat.
La Patriarhie m-a întâmpinat uriaşul îmbrăcat în haine preoţeşti. De data asta, când i-am spus cine sunt, a făcut un gest de largă bunăvoinţă şi, cu un zâmbet prietenos, mi-a deschis uşa de la cabinetul patriarhului, anunţându-mă:
– Poftiţi la Prea Fericirea Sa!

Părintele patriarh, cu o înfăţişare slăbuţă şi binevoitoare, m-a primit cu braţele deschise. I-am sărutat dreapta, iar dânsul m-a îmbrăţişat, sărutându-mă pe obraz şi spunându-mi:
– Fii binevenit, frate Dorz!
M-a aşezat la masă alături de dânsul, a poruncit să ni se aducă două cafele, apoi, după ce m-a ascultat cu răbdare şi atenţie asupra situaţiei şi necazurilor noastre, mi-a luat memoriul, l-a citit şi, la urmă, mi-a zis:
– Să căutăm împreună, frate Dorz, orice posibilitate pe care am avea-o spre a soluţiona problema dumneavoastră. Dar aceasta se va putea numai în cadrul statutelor existente pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe. Nici o altă cale de soluţionare nu există. Iată aici – continuă el, întinzându-mi o carte – asta este cartea statutelor Bisericii noastre. Ia-o la dumneata acasă, cerceteaz-o şi studiaz-o în linişte. | Continuare »

Traian DORZ, din ISTORIA UNEI  JERTFE

La 25 de ani de la înfiinţarea Oastei, a căror împlinire se apropia la Anul Nou 1948, ne gândeam să facem un praznic deosebit.
Împrejurările însă continuau să ne fie mereu potrivnice, atât în ce privea desfăşurarea unui program deosebit, cu această ocazie, la Sibiu – cât şi greutăţile materiale cu care luptam.
Am ţinut însă cu ocazia aceasta să-i îndemnăm pe toţi fraţii la împlinirea celor mai arzătoare dintre datoriile noastre creştineşti de Sărbătorile Crăciunului şi ale Anului Nou, mai ales în împrejurările de mari lipsuri care erau atunci în toată ţara.
Astfel în numărul pentru 25 decembrie 1947 am dat la foaie următoarea înştiinţare:

„O datorie creştinească
Fraţii au hotărât ca de Sărbătorile Naşterii Domnului să fie cercetaţi în chip deosebit toţi cei care se găsesc în temniţe, în spitale, în aziluri, în orfelinate şi oriunde sunt semeni de ai noştri în suferinţă.
Este de datoria noastră, a fiecăruia, cercetarea celor bolnavi, neputincioşi şi închişi. De aceea credem că este bine şi potrivit să dăm acest îndemn tuturor fraţilor şi surorilor noastre.
Rugăm deci, pe cât se va putea, ca toţi fraţii noştri din toată ţara, în chip deosebit, să socotească ziua de duminică, a patra zi de Crăciun, ziua cercetării şi ajutorării celor lipsiţi.
Acolo unde sunt în apropiere spitale, aziluri de bătrâni, orfelinate sau temniţe, fraţii se vor împărţi pentru a-i cerceta, ducându-le Cuvântul lui Dumnezeu în cărţi şi vorbiri şi, pe cât se poate, şi hrană trupească rece şi caldă, precum şi îmbrăcăminte.
În acest scop se va lua din timp legătura cu conducerea acestor aşezăminte, pentru ca totul să decurgă în ordine. Dacă este posibil, se va căuta ca înainte de împărţirea darurilor să se ţină un program religios cu cei cercetaţi.
Acolo unde în apropiere nu sunt nici spitale, nici aziluri, nici închisori, fraţii vor cerceta pe cei bolnavi din apropierea lor, mângâindu-i şi ajutându-i.
Domnul să vă dea tuturor o iubire jertfitoare“!

Traian DORZ, fragment din HRISTOS – MĂRTURIA MEA

Încă de la începutul lunii decembrie ninsese mult, apoi urmase un îngheţ puternic care făcuse peste zăpadă un pod de ne ţinea şi nu se rupea cu noi. Apa în vale îngheţase, că treceau şi căruţele peste ea.
Cu o zi înainte de vacanţă însă începuse să plouă şi un vânt cald crăpa gheaţa de pe vale şi topea zăpada de pe toate dealurile, încât începeau să curgă toate şanţurile şi răzoarele, umflând şi umplând albiile apelor.
Valea începuse să iasă pe afară. Apele, umflând gheaţa, o rupeau şi o crăpau în lespezi mari şi groase pe care apoi o cărau grămezi la vale, izbind şi doborând cu ea arinii şi răchitele care abia se mai vedeau din ape.
Aşa erau apele în ziua când noi primeam vacanţa de Crăciun şi veneam să trecem Valea spre casele noastre.
Puntea peste care treceam noi de obicei era luată de ape şi nu te puteai apropia nici pe departe de locul unde fusese.
– Haideţi să mergem în jos până la pod, le-am zis eu. Poate că vom putea trece pe pod.
Eu fiind cel mai mare dintre ei, toţi mă ascultau.
Am luat-o înainte cu cei patru, cinci copii, câţi erau, după mine.
Se însera repede, căci ziua era mică, norii groşi şi începea să plouă. Am ajuns la drumul care ducea la pod, dar apele se revărsaseră şi peste drum şi curgeau mari şi tulburi, rostogolind lespezi de gheaţă. Podul se vedea sus peste albia apei, dar până acolo trebuia trecut prin şuvoiul acesta care curgea peste drum şi se vărsa mai departe întâlnind valea. Ce mare era acolo unde se întâlneau aceste ape izbind lespezile de gheaţă care se încălecau grămadă cât casa unele peste altele, făcând un zgomot înspăimântător.
Nu ştiu ce îndemn puternic mă făcu să le zic celorlalţi:
– Eu mă bag în apă şi trec până la pod. Mă duc acasă să trimit pe ai voştri după voi. Voi staţi aici până trec eu. | Continuare »