Comori Nemuritoare

Părintele Vasile Ouatu

Când Domnul i-a trimis la propovăduire pe sfinţii ucenici, le-a zis: „Iată, vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor” (Lc 10, 4). Şi acest cuvânt dumnezeiesc urma să se împlinească, căci tot Iisus mai zisese: „Vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni, vă vor da în judecata soboarelor şi vă vor bate cu nuiele, vă vor da pe mâinile sinagogilor, veţi fi duşi înaintea dregătorilor, vă vor arunca în temniţe din pricina Numelui Meu, vă vor omorî pe mulţi dintre voi şi veţi fi urâţi de toţi” (Lc 21, 12); Mt 10, 16). Şi într-adevăr, acestea toate vin să se împlinească. Primele comunităţi creştine, abia înfiripate, sunt pline de credinţă, de râvnă şi iubire. Cuvântul Evangheliei se vesteşte cu multă îndrăzneală (Fapte 4, 31) şi o mare mulţime venea la credinţă (Fapte 6, 7). Toţi cei ce credeau erau o inimă şi-un suflet (Fapte 4, 32), iar prin apostoli, Domnul zilnic lucra cu semne şi minuni (Fapte 5, 12). O, dar toate acestea au stârnit îndată furia prigonitorilor, care începe să se arate. Apostolii sunt urmăriţi, aruncaţi în temniţă (Fapte 5, 17) şi chiar bătuţi (Fapte 5, 19). Dar cu toate acestea, ucenicii, plini de încredinţare că Domnul nu-i va părăsi, vestesc fără de teamă Cuvântul lui Iisus (Mt 10, 27). Ce sfântă mărturie ne oferă întru aceasta viaţa Sfântului Ştefan! El este oglinda vie a adevăratului ostaş luptător.
Creştin din adunare, ales la slujba de diacon, Sfântul Ştefan era „bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt” (Fapte 6, 6). Dar el era şi un puternic mărturisitor al Domnului Iisus, căci „era plin de har şi de putere şi făcea minuni şi semne mari în popor”. Cu el aveau să se împlinească cuvintele lui Iisus. Nişte farisei încep cu el o ceartă de vorbe. | Continuare »

Preot Iosif Trifa, Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an

O, ce minunată este evanghelia ce cuprinde istoria Naşterii Domnului! Crucea şi Peştera vor rămâne până la sfârşitul veacului cele mai înalte semne de dragoste cerească şi de învăţătură sufletească pentru noi, oamenii de pe pământ. Veniţi să alergăm şi noi cu păstorii la peştera Vifleemului… Veniţi să vedem şi să învăţăm că pentru noi şi mântuirea noastră Se naşte azi Fiul lui Dumnezeu în peştera Vifleemului!

Iată-L, zace-n umilire drăgălaşul Prunc Iisus
Şi ne-aduce mântuire, coborându-Se de Sus.
El la iesle ne cheamă şi ne-nvaţă să-L urmăm.
Ale Sale mâinişoare le întinde către noi
Şi-ale Sale buzişoare astfel nouă ne grăiesc:
„Pace vouă, pace vouă! În iubire să trăiţi…
Voi de ce vă tot urâţi?
Pentru-a voastră mântuire Eu M-am pogorât aici…
Voi de ce nu Mă iubiţi? Voi de ce nu vă iubiţi?
Iată Eu cum M-am smerit, într-un grajd M-am pogorât…
Voi de ce vă tot trufiţi? Voi de ce nu vă smeriţi?”

Copilul Sfânt din peştera Vifleemului ne învaţă să ne iubim aşa cum şi El ne-a iubit, să ne smerim aşa cum El S-a smerit, pentru ca să ne mântuim sufletul, căci El pentru aceasta a venit în lume. Şi încă multe altele ne învaţă peştera Vifleemului. | Continuare »

Ioan MARINI

(…) Şi aleargă păstorii la peşteră şi acolo iată un Prunc mic culcat în iesle. Şi sufletul lor a înţeles îndată minunea ce s-a întâmplat.
Veniţi să alergăm şi noi cu păstorii la peştera din Vifleem. Veniţi să vedem şi să învăţăm să şi pentru noi Se naşte azi Fiul lui Dumnezeu.
Iată-L, zace în umilire în staulul de vite, culcat pe fân… Şi cu mânuţele Sale ne cheamă să alergăm la ieslea Sa. „Pace vouă… Pace vouă”, sunt cuvintele Lui. „De ce Mă urâţi? De ce nu Mă iubiţi, căci Eu v-am iubit pe voi? Tocmai pentru a voastră mântuire M-am pogorât din cer. Iată în ce grajd M-am umilit, pogorându-Mă din lăcaşul strălucitor al cerului…”
Copilul Sfânt din peştera Vifleemului ne învaţă să ne iubim aşa cum El ne-a iubit pe noi, să ne smerim cum El S-a smerit şi să ne mântuim sufletul, căci tocmai de aceea a venit El pe pământ.
Să ne mântuim, iată şi rostul nostru în lume.
Iată deci că sărbătoarea Naşterii Domnului trebuie să fie o sărbătoare a sufletului nostru! Trebuie să fie o naştere şi o renaştere a sufletului nostru. Mântuitorul S-a născut în peştera din Vifleem, dar El trebuie să Se nască şi în sufletele noastre. Altfel această minune a naşterii Lui n-ajunge nimic şi nu plăteşte nimic pentru noi. | Continuare »

După chip și asemănare

„Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră“ (Gen. 1, 26)!

De la „chip“ şi până la „asemănare“, în intenţia creaţiei originare, nu trebuia să fie decât un pas: ascultarea, acordul voii omului cu voia lui Dumnezeu. Neascultarea lui Adam l-a transformat într-un proces lung şi anevoios, care însă n-a anulat împlinirea scopului divin, ci l-a amânat şi la complicat numai. Dar i-a dat o valoare net superioară. A fost necesară o a doua creare a omului sau o restaurare a sa în Hristos – realizată prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu pe pământ. Fericirea primordială a omului a fost zădărnicită prin păcat, dar fericirea reintegrării omului în sfera iubirii lui Dumnezeu prin înfierea sa, va fi incomparabil superioară celei dintâi; aceasta va dura veşnic, căci răscumpărarea unică adusă de Hristos, are ea însăşi valoare eternă.
Toate actele mântuitoare ale Fiului lui Dumnezeu capătă pentru creştinul autentic o va-loare etenă şi nepreţuită, fiind săvârşite de singurul Om desăvârşit, de Omul în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului. Numai în Iisus Hristos ca Dumnezeu şi ca Om totodată, firea umană a putut fi îndumnezeită la modul absolut, deoarece era unită strâns cu dumnezeirea Sa. Astfel, cu firea Sa divină care o desăvârşea pe cea umană, dar şi cu firea Sa umană care, în mod treptat, pătimea îndumnezeirea, Hristos Şi-a dus la desăvârşire trupul Său, pentru a putea şi noi, în comuniune cu El să ne sfinţim, până la atingerea staturii deplinătăţii în Hristos (Ef. 4, 13).
Întruparea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pe pământ constituie temeiul îndumnezeirii noastre şi totodată o chemare necontenită de a-L întrupa tot mai mult pe Hristos, prin Cuvân-tul şi Euharistia Bisericii, în făptura noastră, spre a putea fi părtaşi apoi la Patimile, Moartea şi Slăvita Sa Înviere, şi la Înălţarea Sa de-a dreapta Tatălui într-o nesfârşită Cincizecime, prin fiiţarea noastră întru Hristos prin Duhul Sfânt.
„Două bunuri ne aduce nouă harul cel sfânt prin Botezul renaşterii… Cel dintâi ni se dăruieşte îndată, căci ne înnoieşte în apa însăşi şi luminează toate trăsăturile sufletului, adică «chipul» nostru, spălând orice pată a păcatului nostru. Iar celălalt aşteaptă să înfăptuiască împreună cu noi ceea ce este «asemănarea». Deci când începe mintea să guste întru multă simţire din dulceaţa Prea Sfântului Duh, suntem datori să ştim că începe harul să zugrăvească peste chip, asemănarea“,[1] … înflorind o virtute prin alta şi înălţând chipul sufletului din strălucire în strălucire până dobândeşte asemănarea.
Primul „bun“ pe care ni-l aduce harul Botezului este deci sfințirea chipul, adică sfințirea gândirii, sfințirea simțirii și sfințirea liberei voințe. Apoi, al doilea „bun“ pe care-l primim la Botez este posibilitatea asemănării, prin nașterea din nou, când „începe mintea să guste întru multă simţire din dulceaţa Prea Sfântului Duh“. | Continuare »

Fiul lui Dumnezeu nu află nici azi case sufleteşti unde să Se nască

Pr. Iosif TRIFA, «Glasul Dreptăţii» nr. 11 / 25 dec. 1937, p. 5
Evanghelia Naşterii ne spune că Iosif şi Maria, „săvârşind călătoria”, n-au aflat în Vifleem „gazdă” unde să Se nască Fiul lui Dumnezeu (Lc 2, 7). Mântuitorul lumii n-a aflat nici o casă şi nu L-a primit nici o „gazdă”. Pentru El nu era loc. Abia pe urmă, atare om sărac L-a poftit în grajdul dobitoacelor sale.
„Văd că sunteţi osteniţi şi sălaş nu aflaţi – va fi grăit omul acela – poftim, intraţi în grajdul meu.”
„Într-un grajd?” – se va fi întrebat Iosif. Dar ce era să facă?
Au intrat înăuntru şi pe urmă grajdul s-a umplut de lumină mare.
Ah, ce lucru grozav s-a petrecut în noaptea Naşterii! Fiul lui Dumnezeu a trebuit să Se nască în ieslea unui grajd. Dar, vai, acest lucru grozav se petrece şi azi. Pentru Fiul lui Dumnezeu nici oamenii de azi n-au loc. Pentru Evanghelie, nici creştinii de azi n-au loc. Au loc pentru toate cele; au loc pentru tot felul de plăceri şi desfătări lumeşti, dar când e vorba să-L primească cu adevărat pe Iisus în casa sufletului lor nu mai au loc.
Iisus, Copilul cel Sfânt, umblă şi azi de la casă la casă, de la gazdă la gazdă, întrebând după sălaş. El caută şi azi case sufleteşti în care să Se nască şi să renască la o viaţă nouă pe cei din ele. El umblă şi azi de la casă la casă, zicând: „Iată, stau la uşă şi bat” (Apoc 3, 20). | Continuare »

Pr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 50 / 11 dec. 1927, p. 3

Zis-a Domnul pilda aceasta: „Un om oarecare a făcut cină mare şi a chemat pe mulţi. Şi a trimis pe sluga sa în ceasul cinei să zică celor chemaţi: «Veniţi, că iată, gata sunt toate». Şi au început toţi dimpreună a se lepăda. Cel dintâi a zis: «Ţarină am cumpărat şi am nevoie să ies şi să o văd, rogu-te să mă ierţi». Şi altul a zis: «Perechi de boi am cumpărat cinci şi merg să-i ispitesc, rogu-te să mă ierţi». Şi altul a zis: «Muiere mi-am luat şi pentru aceasta nu pot veni». Şi întorcându-se sluga aceea, a spus domnului său acestea. Atunci, mâniindu-se, stăpânul casei a zis slugii sale: «Ieşi curând la răspântiile şi uliţele cetăţii şi sărăcii, şi betegii, şi orbii adu-i aici. Că zic vouă: nici unul din bărbaţii aceia ce erau chemaţi nu va gusta cina mea. Că mulţi sunt chemaţi, iar puţini aleşi»”. (Lc 14, 16-20)
Cina din pilda evangheliei este împărăţia lui Dumnezeu; este mântuirea noastră cea sufletească prin Jertfa cea mare şi sfântă a Fiului Său. Cei chemaţi la această „cină” au fost, în primul rând, evreii. Pentru ei pregătise Dumnezeu acest ospăţ al mântuirii. Dar ei au refuzat chemarea Domnului; Evanghelia mântuirii a trecut asupra „neamurilor”, asupra popoarelor păgâne.
Dar, afară de acest înţeles, evanghelia de duminică mai are şi un alt înţeles, care ne priveşte pe noi, pe mine şi pe tine, dragă cititorule. Evanghelia de duminică este o invitare ce ne cheamă şi pe noi la „cina cea mare”. Domnul ne cheamă la cina mântuirii sufleteşti. | Continuare »

În vremea aceea învăţa Iisus într-una din sinagogi sâmbăta. Şi iată, o femeie era acolo ce avea duhul neputinţei de optsprezece ani. De această femeie S-a apropiat Iisus şi punându-Şi mâinile pe dânsa, îndată s-a tămăduit şi mărea pe Dumnezeu. Dar pizmătăreţii farisei cârteau, zicând: „Nu se cade a lucra sâmbăta”. La aceasta, Iisus a răspuns cu mustrarea: „Făţarnicilor, au nu-şi dezleagă fiecare dintre voi boul de la iesle sâmbăta şi-l duce la apă? Dar această femeie pe care a legat-o satana de optsprezece ani au nu se cădea a se dezlega de legătura ei sâmbăta?”. Şi aceste zicând, se ruşinau toţi cei ce stăteau împotriva Lui. (Lc 13, 10-17)

Precum vedeţi în evanghelia de duminică, Iisus le-a dat fariseilor o mustrare şi o învăţătură cum să prăznuiască ziua Domnului. Dar să luăm aminte. Evanghelia de duminică ne mustră şi pe noi şi ne învaţă şi pe noi cum să ţinem cu adevărat şi bine praznicele Domnului.
Pe multe din poruncile şi învăţăturile Domnului Dumnezeu le-a stricat vremea şi diavolul, dar parcă pe nici una n-a stricat-o aşa de mult ca pe porunca a patra: „Adu-ţi aminte de ziua Domnului şi o cinsteşte pe ea”. De la început, Lucifer, diavolul cel mare, a zis slugilor sale: „Veniţi să stingem toate praznicele lui Dumnezeu de pe pământ!” (Ps 73, 9). Şi de atunci diavolul lucrează neîncetat să strice praznicele Domnului. Hotărât, iubiţilor cititori, duminicile şi sărbătorile, aşa cum se ţin astăzi, stau mai mult de jumătate în slujba dracilor decât în slujba măririi lui Dumnezeu. | Continuare »

Pr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 49 / 1 dec. 1929, p. 3

Acum duminică avem la rând evanghelia cu orbul de la Ierihon.
Un biet cerşetor orb cerea milă la marginea unui drum din Ierihon. Glasul lui tânguitor răsuna până departe, cerând mila trecătorilor. Sărmanul! De ani de zile cerşeşte şi putrezeşte lângă un zid din oraşul Ierihon.
Dar deodată un zgomot mare se face. Mulţime de oameni dau năvală din toate părţile. Bietul orb întreabă şi el ce s-a întâmplat, ce înseamnă această mişcare. „Vine Iisus Hristos – îi răspunde cineva din mulţime. Vine Omul despre care se vorbesc atâtea lucruri minunate”. În sufletul celui orb, deodată se aprinde o lumină mare. Toată fiinţa lui se cutremură de nădejdea tămăduirii. Când gloata se apropie, nădejdea orbului deodată capătă grai şi strigă: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!”…
Lumea îl ceartă să tacă, dar el strigă tot mai stăruitor: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!”. Domnul aude glasul bietului orb. El totdeauna aude glasul celor ce sufăr. Se apropie cu iubire de el şi îl întreabă: „Ce voieşti să-ţi fac?”. „Doamne, să văd”, răspunde orbul.
Iisus i-a zis: „Fie ţie după credinţa ta”. Şi orbul îndată s-a tămăduit (citiţi pe larg această evanghelie la Luca 18, 35-43).
O, ce înţeles adânc este în această evanghelie! Tâlcul acestei evanghelii îl aflaţi şi în Calendarul nostru care a ieşit acum de sub tipar. | Continuare »

Intrarea în biserică a Maicii Domnului este sărbătoarea care anticipează marele praznic al Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. Numită în popor Vovidenia sau Ovedenia, această sărbătoare aminteşte de ziua în care Sfinţii Ioachim şi Ana au adus pe fiica lor Maria la Templul din Ierusalim, unde a rămas până la vârsta de 15 ani. Este cel mai nou dintre praznicele închinate Fecioarei Maria, luând naştere în secolul al VI-lea.

În fiecare an, la 21 noiembrie, creştinătatea prăznuieşte momentul în care Sfinţii şi Drepţii Ioachim şi Ana au adus-o la Templul din Ierusalim şi au închinat-o lui Dumnezeu pe fiica lor, Maria, cea care a devenit Născătoarea de Dumnezeu. Ioachim şi Ana au împlinit astfel promisiunea făcută în rugăciunile lor către Dumnezeu, că dacă vor fi binecuvântaţi la bătrâneţe cu un copil, îl vor dărui Lui.

Cei doi erau foarte afectaţi. Deoarece nu aveau copii, erau consideraţi de societatea de atunci pedepsiţi de Dumnezeu. Sfinţii Părinţi şi Sfânta Tradiţie vorbesc şi despre un episod petrecut la Templu. Un evreu din seminţia lui Ruben l-a umilit pe bunul Ioachim în timp ce se afla în Templu, spunându-i: „De ce aduci darurile tale înaintea altora? Eşti nevrednic, pentru că nu ai copii, pentru cine ştie ce păcate ascunse“. | Continuare »

Pr. Iosif TRIFA

Dar grijă: de la Facere 3, 17 până Ia Luca 12, 16-21 nu este decât un pas mic

Anul acesta a umblat un timp foarte potrivit pentru semănături. Călduri şi ploi s-au perindat la timp. Semănăturile au crescut pădure. Avem un seceriş plin de belşug.
În faţa acestui belşug, cuvine-se mai întâi să ne ridicăm ochii şi inimile în sus spre cer, cu rugăciuni de mulţumită către Tatăl cel ceresc, Care ne-a trimis această binecuvântare.
Să nu uităm apoi că bunul Dumnezeu ne dă rod şi belşug ca să trăim din el, dar să nu ne înecăm în el.
Să nu uităm că în faţa unui bogat seceriş s-a pierdut bogatul de la Luca 12, 16-21, care făcea la planuri cum să-şi lărgească hambarele şi moşiile, iar sufletul şi-l îmbla ca nebunia: „Suflete, bea, mănâncă şi te veseleşte”.
Domnul Iisus ne-a pus înainte pilda aceasta, să băgăm de seamă, să nu ne fure lăcomia de a trăi numai pentru averi şi desfătări. Să nu ne fure ispita de a face din avere un idol.
Să grijim mereu, căci de la Facere 3, 17, de la porunca lui Dumnezeu să ne scoatem pâinea cu trudă din pământ – este numai un pas mic până la ispita de a face din muncă şi avere un idol de pierzare sufletească.
Sapi în pământ şi, dacă na bagi de seamă, pământul te fură mereu, te apleacă mereu spre el, te afundă mereu în coaja lui şi nu te mai lasă până n-ajungi la adâncimea de 2 metri, cât ţi-e groapa. | Continuare »