VIAŢĂ, MOARTE ŞI ÎNVIERE

Traian Dorz, Prietenul tineretii mele – cap. 25

1. Există un loc al binecuvântării şi un loc al blestemului.
Există un pământ al celor vii şi unul al celor morţi.
Există fii ai învierii şi există fii ai morţii.
Cine ascultă glasul lui Hristos şi vine la El trăieşte pentru viaţă şi moare pentru înviere.
Va veni o zi în care toţi cei îngropaţi în pământul celor vii vor auzi glasul binecuvântat al Celui Veşnic Viu chemându-i la slavă şi ei vor învia, mergând la El.
Aceştia sunt morţii care aud şi văd pe Dumnezeu.
Alege-ţi astăzi partea să fii cu ei, venind la El.

2. Când un păcătos este chemat de nouă ori să se îndrepte, iar el de nouă ori se împotriveşte chemării şi refuză să-L asculte pe Dumnezeu,
aceluia Dumnezeu îi ia pentru totdeauna dorinţa de a se mai îndrepta.
Şi acest om devine un mort înainte de a muri.

3. Mulţi fii ai lui Dumnezeu, care au în ei inimă rea şi lumească, vor pieri. Şi mulţi fii ai lumii, care au în ei inimă bună, vor fi mântuiţi.
Fiindcă Dumnezeu nu Se uită la înfăţişare, nici la nume, ci la inimă Se uită El. | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 8.

T-Dorz-0701. Oricine ia o hotărâre el singur pentru mai mulţi este totdeauna în primejdie să greşească, orişicât de bune intenţii ar avea el. Dar oricine întreabă şi pe alţii, este totdeauna ferit de greşeli mari.

2. Singura hotărâre pe care trebuie s-o ia omul singur este să se predea Domnului, începând o viaţă nouă, ca un om nou şi să-L urmeze pe Hristos cu toată puterea sa.
Dar după aceasta, toate celelalte hotărâri să se ia în înţelegere şi cu alţii dintre cei mai apropiaţi ai săi.

3. Frate şi soră, nu luaţi niciodată hotărâri mari de unul singur, fără să mai întrebaţi şi pe alţi fraţi. Nu vă însuşiţi niciodată încredinţări grăbite şi pe care apoi să le susţineţi puternic. Orice duh sau orice fiinţă vi le-ar inspira…

4. Oricât de bune vi s-ar părea că sunt părerile ori descoperirile voastre, duceţi-vă cu ele la fraţi şi supuneţi-le înaintea lor. Duhul Domnului vă vă încredinţa numai împreună dacă sunt adevărate şi bune, ori dacă nu.

5. Dacă toţi fraţii sunt de o părere – şi numai tu eşti de alta – nu te împotrivi lor ca să nu-i asculţi, oricine ai fi tu, pretinzând că tu singur ai dreptate, iar ei toţi ceilalţi nu. Dacă adevărul este de partea lor, smereşte-te şi primeşte-l. Dumnezeu te va răsplăti.

6. În legăturile cu fraţii, caută totdeauna dragostea tuturor şi nu dreptatea ta singur. Căci şi Hristos ne-a mântuit pe noi prin dragoste, şi nu prin dreptate. După dreptate ar fi trebuit să fim osândiţi cu toţii.

7. Nu duce printre fraţi cărţi străine şi învăţături deosebite fără ca mai înainte să te sfătuieşti cu cei mai aleşi fraţi. Sunt multe astfel de cărţi care par bune după înfăţişarea lor, dar înăuntru au un conţinut amar şi ducător la moarte.

8. Oricine adaugă ori scoate ceva din Cuvântul Sfânt pe care L-am primit noi de la început şi prin care am aflat mântuirea, este un stricător primejdios. Cuvântul Domnului îl osândeşte (Apoc. 22, 18-19), iar oricine îl primeşte se va face vinovat de această osândă (2 Ioan 10).

9. Cuvântul Sfânt ne porunceşte: Caută să fii evlavios (1 Tim. 4, 7). Aceasta înseamnă să fim plini de bun simţ şi de respect nu numai în purtările noastre, ci şi în tot felul vorbirii cu toţi oamenii şi despre toate lucrurile, mai ales despre cele sfinte.

10. Cine poate spune despre apostolii Domnului pe numele lor gol: Petru, Pavel, Ioan, Matei, Luca, este un om nechibzuit şi lipsit de orice bună cuviinţă şi respect, păcătuind prin necinstirea lucrurilor sfinte şi a oamenilor sfinţi.

11. Cine poate vorbi în faţa unui stăpân lumesc cu respect despre mama acestuia, ori despre prietenii săi, dar poate în acelaşi timp să vorbească în faţa Stăpânului ceresc Iisus Hristos în chip necuviincios despre Maica Lui Sfântă, ori despre oamenii Săi sfinţi, acela este un nelegiuit care batjocoreşte ceea ce nu cunoaşte şi va fi osândit (Iuda 10).

12. Despre fiinţele sfinte şi despre lucrurile lui Dumnezeu trebuie să vorbim totdeauna cu cel mai profund respect şi teamă. Căci dacă n-au scăpat nepedepsiţi cei care au vorbit despre ele necuviincios când nu le cunoşteau, cu cât vom fi pedepsiţi mai aspru noi, care le cunoaştem!… | Continuare »

[…] 4. De ce este mai înaltă Golgota decât Sinaiul?
Pentru că locul unde Dumnezeu a dat Harul este nespus mai sfânt decât locul unde El a dat Legea. Şi pentru că Legea are o margine, iar Harul nici una, şi pentru că Legea ucide, iar Harul dă viaţa, şi pentru că Legea este Judecată, iar Harul este dragoste.

5. Dimensiunea principală a Crucii nu este cea orizontală. Aceasta înseamnă: noi şi noi… Şi nu mulţimea numărului nostru, nu lărgimea sau lăţimea noastră…
– ci dimensiunea principală a Crucii este înălţimea şi adâncimea, coborârea lui Dumnezeu la noi şi înălţarea noastră spre El, dragostea Lui şi îmbrăţişarea Lui cu noi şi a noastră cu El. În sus deci, cât mai în sus spre Dumnezeu, aceasta ne înalţă duhul, ne curăţă zările şi ne sfinţeşte trăirea inimii. Aceasta ne susţine, puternică şi dreaptă, şi legătura noastră cu semenii noştri.

6. Dumnezeu vine la noi prin Cruce, iar noi mergem la El tot prin ea. Crucea ne uneşte pe noi cu El şi prin ea El Se uneşte cu noi. Prin ea merg la Dumnezeu binefacerile noastre, laudele noastre, rugăciunile noastre, împărtăşirile şi legămintele noastre, iar de Sus, tot prin ea, vin ale Lui spre noi.
De aceea tot ce începem, să începem prin Cruce: în Numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Duhului Sfânt. Amin. Şi tot ce încheiem să încheiem mulţumind tot prin Cruce: Mărire Tatălui, şi Fiului, şi Sfântului Duh. Amin. Numai atunci totul este sfinţit şi binecuvântat.

7. Dimensiunile Crucii, prelungite în cerc infinit, cuprind tot Universul, toată Creaţiunea; nu numai pământul, ci şi Cerul. Nu numai lumea văzută, ci şi pe cea nevăzută. Nu numai Timpul, ci şi Veşnicia. Iar în Centrul Crucii este El, Dumnezeu, Hristosul cel Viu şi Adevărat, Fiul Dumnezeului Tată, Susţinătorul tuturor, Izvorul şi Mişcarea, Echilibrul şi Durata, Cel prin care sunt şi prin care se ţin toate.
De aceea în ea şi în El este toată viaţa şi lumina. Şi, în afară de El şi de ea, numai moartea şi întunericul. | Continuare »

Crucea-IzvorI. Tâlcuitor, «Lumina Satelor» nr. 37 / 24 sept. 1922, p. 3

Acum miercuri avem prăznuirea Înălţării Sfintei Cruci. Praznicul acesta şi-a luat începutul astfel: pe la anul 328, împărăteasa Elena a plecat la Ierusalim, ca să afle Sfântul Mormânt şi adevărata Cruce pe care fusese răstignit Mântuitorul Hristos. Era un lucru greu acesta pentru că iudeii, după Învierea lui Iisus, sfat urât făcut-au, ca să astupe cu pietre şi pământ crucile de pe Golgota şi mormântul din care înviase Hristos. Socoteau că prin aceasta vor putea astupa şi adevărul Învierii. Dar adevărul nu se poate îngropa de tot niciodată. El grăieşte şi din pământ. Aşa s-a întâmplat că, la căutarea Sfintei Cruci fiind de faţă şi patriarhul Macarie, acesta a căzut în genunchi şi, cerând semn din cer pentru locul unde ar fi îngropate crucile, o stea luminoasă a căzut pe locul răstignirii lui Hristos. Şi, săpând acolo, au aflat cele trei cruci. Dar acum era o altă greutate: nimeni nu ştia care dintre cele trei ar fi Crucea lui Hristos. Şi atunci Macarie a luat cele trei cruci, le-a coborât în Ierusalim, la patul unei femei ce pătimea cumplit, de ani de zile. Când s-a atins femeia de Crucea pe care fusese răstignit Hristos, îndată s-a ridicat sănătoasă. Şi astfel, aflându-se Crucea Domnului, patriarhul şi împărăteasa au pornit cu ea să o aşeze în biserică. Dar îndată ce poporul a auzit de aflarea Sfintei Cruci, a început să alerge la biserică şi fiecare se silea să poată vedea Sf. Cruce. Atunci patriarhul Macarie a luat Sf. Cruce în mâini, a ridicat-o în văzul întregii biserici şi toţi s-au închinat ei, strigând: „Doamne, miluieşte-ne!”, preamărind Învierea lui Iisus Hristos. Întru amintirea aflării şi Înălţării Sfintei Cruci, a pus Biserica noastră praznicul de miercuri.
Ca şi pe celelalte praznice, Biserica a rânduit şi pe acesta, ca să culegem învăţături de viaţă din el. Ce putem noi învăţa în praznicul de miercuri? Multe bune şi de folos sufletesc. Crucea este nouă un semn, o aducere aminte care cuprinde tot ce-a făcut Hristos pentru mântuirea noastră şi care grăieşte despre toate datoriile noastre pentru a putea dobândi această mântuire.
1. Crucea înseamnă iubire, înseamnă iubirea cea nemărginită ce ne-a arătat-o Hristos, Care s-a lăsat bătut, batjocorit şi răstignit pentru iubirea şi mântuirea noastră. Această iubire cere ca şi noi să iubim pe de-aproapele.
Iubeşti tu, creştine, pe de-aproapele tău? Când vezi, când faci semnul Crucii, te gândeşti tu la porunca lui Iisus: „Iubiţi-vă unii pe alţii precum şi Eu v-am iubit”? (In 13, 34). Dacă nu iubeşti, ci urăşti pe de-aproapele, zadarnic te apropii de semnul Sf. Cruci. Din Crucea ta lipseşte atunci un capăt, precum zice Ioan Gură de Aur. „Dacă zice cineva că iubeşte pe Dumnezeu şi urăşte pe fratele său, mincinos este” (I In 4, 20).
2. Crucea înseamnă apoi suferinţă, ne învaţă să suferim aşa precum şi Hristos pentru noi a suferit înfricoşatele chinuri ale răstignirii.
Suferi şi tu? Eşti gata şi tu să suferi orice pentru Hristos, pentru sufletul tău, pentru de-aproapele tău? Îţi duci şi tu pe umeri crucea ta, adică lupta zilnică cu patimile şi păcatele? Dacă păcatele te biruie neîncetat pe tine, iată, în zadar te apropii de Crucea lui Iisus. | Continuare »

duminica-sfintei-cruciTraian DORZ, ISTORIA UNEI  JERTFE (fragment)

Pe calea lui Hristos sunt numai trei mijloace prin care El Şi-i face asemenea Lui pe acei care Îl urmează pe El acum din suferinţele trecătoare ale sfinţeniei la slava veşnică a raiului Său.
Cele trei mijloace şi semne ale părtăşiei şi colaborării noastre cu Hristos sunt:
JUGUL – fiindcă Domnul Iisus a zis: Luaţi jugul Meu asupra voastră… căci jugul Meu este bun (Mat. 11, 30).
SARCINA – fiindcă Domnul Iisus a zis: Sarcina Mea este uşoară (Mat. 11, 30).
CRUCEA – fiindcă Domnul Iisus a zis: Cine vrea să vină după Mine… să şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze (Luca 9, 23).
Toate acestea trei par la prima vedere numai suferinţă. Dar ele nu sunt numai aşa.
„Jug“ are două înţelesuri: întâi muncă, apoi unire.
„Sarcină“ are două înfăţişări: întâi răspundere, apoi rodire.
„Cruce“ are două părţi: întâi suferinţă, apoi sfinţenie.

Cei mai mulţi privesc doar la primul înţeles al jugului lui Hristos, la munca grea şi la canonul amar al unei vieţi de neprihănire, şi fug de jugul Lui. Dar cei puţini privesc la minunata unire cu Hristos prin părtăşia cu El, la munca cea fericită în ogorul Evangheliei Sale. A trage în jugul Lui, alăturea de El, este ceva ce îţi dă o atât de mare bucurie, încât, după ce ai gustat-o, n ai mai dori s-o schimbi pentru nimic şi cu nimeni din lume.
A purta sarcina Lui este a te împreuna cu Hristos atât de profund şi de înalt, încât ceea ce este în El mai fericit să pătrundă în ceea ce ai tu mai intim. Şi să facă să se nască în tine o viaţă nespus de nouă, de dragă, de dulce şi de scumpă…
Iar acceptarea crucii lui Hristos, primirea de bunăvoie a suferinţei pentru El şi alături de El, este de fapt singurul mijloc de sfinţire şi de slavă.
Când Mântuitorul nostru Sfânt zicea: Mă sfinţesc Eu Însumi pentru ei (Ioan 17, 19), El voia să ne spună: Eu am acceptat Crucea şi suferinţa Mea pentru că acesta era singurul mijloc prin care voi veţi putea fi cu adevărat sfinţiţi. | Continuare »

Crucea nu este chip cioplit

Traian Dorz, Mărgăritarul ascun – din capitolul MĂSURA CEA BUNĂ ÎN TOATE

[…] 9. Nu-ţi face părerea înainte de a asculta, ci după! Ascultă mai întâi Cuvântul lui Dumnezeu şi apoi spune „da“. Nu spune „da“ sau nu spune „nu“ înainte de a asculta tu însuţi ce spune Hristos despre El sau despre tine. Ascultă mai întâi cuvântul fratelui tău şi apoi fă-ţi o părere despre el. Nu spune „ştiu“ înainte de a şti bine.

10. Crucea nu este chip cioplit. Nici icoanele sfinte nu sunt aşa. Nu crede şi nu spune rău înainte de a gândi bine. Iată, însuşi Moise, care a adus legea cu porunca împotriva chipurilor cioplite, cel dintâi el însuşi a făcut un chip cioplit şi l-a înălţat în faţa poporului, ca un simbol al lui Hristos. Şi totuşi nimeni nu l-a învinuit pentru asta.
Depinde cu ce scop faci aceasta. Depinde ce simţământ te îndeamnă să o faci. Şi cu ce scop spui.

11. Cuvântul Sfânt nu-i numai cuvinte, ci el este duh şi viaţă. Dacă îl asculţi numai cu urechile, şi nu cu inima ta, el se preface în tine vorbă şi vânt. Dacă îl asculţi cu duhul, el se preface în tine Duh. Dacă îl asculţi cu viaţa, el se preface în tine Viaţă.

12. Este scris: Dumnezeu îl scapă pe cel nenorocit prin chiar nenorocirea lui. Ceea ce omul consideră că e nenorocire a lui este de fapt mijlocul prin care Dumnezeu îl scapă de marea nenorocire a pierzării şi osândei lui veşnice. O, dacă am învăţa noi toţi să privim aşa la orice nenorocire prin care trecem!

13. Mântuirea noastră – primirea făgăduinţei ei – stă în harul lui Dumnezeu şi în credinţa noastră ascultătoare de acest har.
Mântuirea noastră – dobândirea ei – stă în lucrarea noastră neprihănită pentru păstrarea noastră în ea… şi în munca noastră pentru mântuirea altora.

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 7.

T-Dorz-0701. Nu ne putem opri să nu plângem şi să nu ne rugăm mereu gândindu-ne: ce frumos ar fi…
Ce frumos ar fi un cler sfânt, urmat de o Oaste sfântă. Şi o Oaste sfântă îndrumată de un cler sfânt. Doar acestea două tocmai pentru această împreună lucrare au fost lăsate de Dumnezeu.

2. În marile şi rarele vremuri biblice când aceste două forţe sfinte au colaborat armonios ascultând glasul Domnului Iisus, atât una, cât şi alta – ce opere frumoase, ce minuni mari şi ce suflete înalte au creat!

3. Pentru Oastea Domnului, acesta a fost de la început idealul cel frumos pentru care a militat cu toată puterea şi dragostea ei, pentru ca în strânsă colaborare cu un cler sfânt să împlinească fericit gândul lui Dumnezeu şi datoria noastră împreunată: mântuirea neamului nostru şi înviorarea Bisericii lui Hristos.

4. Dar chiar dacă prin lucrarea satanei şi prin slăbiciunea oamenilor, acest gând sfânt a fost împiedicat şi întârziat pentru un timp, – el totuşi n-a fost nimicit. A fost amânat numai, dar nu anulat.

5. Idealul acesta pus în faţa noastră de Dumnezeu, rămâne mereu strălucind şi promiţător în faţa noastră şi a tuturor celor ce ne vor urma pe noi, până când Dumnezeu şi timpul îl va realiza, aşa cum ni l-a inspirat El.

6. Tot ce începe Dumnezeu, nu rămâne de ruşine. Orice întreprinde El, nu dă faliment. Oamenii şi satana pot uneori amâna, încurca, întârzia desfăşurarea şi încheierea fericită a ceea ce a început Dumnezeu, – dar nu le pot nimici.

7. Poporul lui Dumnezeu, Oştirea lui Hristos pe care Duhul Sfânt a pornit-o spre Canaanul promis, va ajunge odată cu siguranţă acolo.
Putem să ne îndoim de noi înşine dacă vrem, putem să ne îndoim de un conducător ori chiar de o generaţie de luptători, dar de poporul Lui ca un întreg, dar de Oastea Lui ca de o unitate, nu avem nici voie şi nici drept să ne îndoim niciodată. Poporul şi Oastea peste care Domnul Şi-a pus Numele Lui, va ajunge la biruinţă tocmai pentru Acest Nume (Isaia 48, 11).

8. Pentru vremea când aceste binecuvântări se vor întinde peste toată ţara noastră şi peste toate ţările lumii, peste toată biserica noastră şi toate bisericile lumii, – să ne rugăm cu toţii şi să ne rugăm cu toată credinţa şi stăruinţa.
Dumnezeului Celui Mare, noi trebuie să-I cerem minuni mari, pentru că El le poate face. Şi atunci Se bucură El când noi nu-I limităm puterea Lui la lucruri mici.

9. Dar noi nu trebuie numai să ne rugăm mereu pentru acest fericit ideal, ci să şi lucrăm fiecare după puterile şi după condiţiile noastre pentru grăbirea împlinirii lui. | Continuare »

Traian Dorz, Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 6.

T-Dorz-0701. Taina Evangheliei este naşterea din nou, revelaţia lui Hristos care îl prăbuşeşte pe Saul pe drumul Damascului, din vârful netrebniciei omeneşti, în adâncul smereniei şi transformării divine.

2. Această taină a creat, prin inspiraţia Sfântului Duh, oameni noi, opere noi, o istorie nouă şi o lume nouă, începând din Ziua Rusaliilor. Fenomenul acesta a fost singurul activ şi durabil, fiindcă era izvorât şi alimentat din revărsarea vântului ceresc.

3. Toate celelalte lucrări, până la aceasta, au încetat ca nişte vulcani stinşi. O gheaţă veşnică s-a întins peste toate – şi tot ce a mai rămas după ele este numai o amintire searbădă şi moartă.

4. Lucrarea Evangheliei vii este pretutindeni un fenomen, un miracol, un vulcan mereu în plină erupţie, creând opere mereu noi, prin oameni mereu noi.

5. Secretul acestui fenomen este descoperirea normală a lui Hristos într-un moment crucial al fiecărui om. Clipa iluminării, fulgerul unui legământ ca o sudură albă şi totală care trece apoi peste trup, peste viaţă, peste moarte şi veşnicie, fără formalism şi fără schemă.

6. Ce taină este aceasta, vine oricine vrea, dar rămâne totuşi numai cine este chemat. Vine oricine vrea să devină un om nou şi rămâne totuşi numai cine poate să fie, să se menţină şi să crească în această făptură nouă.
Când nu mai vrea, ori nu mai poate, pleacă singur.

7. Astfel rândurile sunt totdeauna vii, primenite, active – şi aşa au rămas pe totdeauna în Biserica vie, în Evanghelia adevărată, în Oastea sfântă a lui Hristos.

8. Acest fel de a fi al Bisericii vii diferă ca de la cer la pământ de cel al bisericilor de literă moartă, a schelăriei clericale din mai toate timpurile şi din mai toate confesiunile omeneşti.
A trebuit ca oamenii noi în Hristos să lupte mereu până la moarte şi să se dăruiască până la jertfă ca să poată sparge tavanele groase şi înguste ale acestor organizaţii, care închid şi ucid sub ele orice tendinţă de viaţă şi creaţie vie din Hristos.

9. Aşa a fost vechiul cler iudeu cu credinţa cea nouă şi vie, nesuferită pentru ei, adusă de Hristos şi propovăduită de ucenicii Lui. Orice curent fierbinte şi înnoitor îi îngrozeşte pe aceşti paznici ai mucegaiului şi al anchilozării. Şi nu permit nicio iniţiativă creatoare chiar în aceeaşi confesiune ca să nu se spargă niciodată vechea coajă a literelor, a formalităţii şi a comodităţii.

10. Pentru oamenii vechi, încremeniţi în ritualul lor comod, trebuie să rămână toate aşa până la sfârşitul lumii ca să nu li se clatine scaunele moi. Li-e aşa de dulce să doarmă, să mănânce şi să lenevească. Aşa îi află şi dreptul cosaş – moartea, care bine face că nu cruţă pe nimeni.
Şi îi duce din locul lor moale, direct în cazanul gheenei. | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 5.

T-Dorz-0701. Nu locul este pentru om, ci omul este pentru loc, căci omul este schimbător, dar locul nu este. Omul poate fi oricine, dar locul este acelaşi.

2. Oamenii sunt nenumăraţi, dar locurile sunt numărate. Aşa este şi în cele pământeşti, dar în cele cereşti şi mai mult.

3. În Cuvântul Sfânt este scris mereu acest adevăr, când se spune despre numărul poporului sfânt, despre numărul ostaşilor, al îngerilor, al bătrânilor sfinţi, al trâmbiţelor ori al cetelor, al zilelor, al anilor, al semnelor…

4. Un număr hotărât de locuri este pentru fiecare seminţie a poporului biblic. Un număr hotărât de locuri în Împărăţia şi planul lui Dumnezeu este şi pentru neamuri, după cum este scris: … până va intra numărul deplin al neamurilor… (Rom. 11, 25), sau al seminţiilor lui Israel (Apoc. 7, 4).

5, Dacă cele mai însemnate locuri de pe pământ se câştigă printr-un concurs – şi cine vrea să le dobândească trebuie să se grăbească, să lupte, să muncească spre a-l câştiga, apoi spre a-l păstra bine – acelaşi lucru se cere şi pentru un loc şi o slujbă în Lucrarea şi Împărăţia lui Dumnezeu.

6. Este scris: Împărăţia lui Dumnezeu se ia cu năvală şi cei ce dau năvală, pun mâna pe ea (Matei 11, 12; Luca 16, 16). Aceasta înseamnă că locurile sunt limitate şi că reuşesc să le ocupe cei care se grăbesc primii.

7. Dar nu numai locurile sunt numărate, ci şi timpul este măsurat. S-a spus: Astăzi dacă auziţi glasul Domnului ascultaţi-L!… Să nu vă pomeniţi sosiţi prea târziu. Acesta este un avertisment foarte însemnat.

8. Dacă sunt fixate locurile care se pot ocupa este fixat şi timpul în care se pot dobândi aceste locuri. Poate să mai fie timp dacă nu mai sunt locuri. Sau poate să mai fie locuri dacă nu mai este timp.
Cine nu-şi înţelege nici timpul şi nici locul, rămâne totdeauna afară.

9. Cea dintâi grijă a fiecărui călător este să-şi asigure din timp un loc, iar a doua tot aşa de mare este să fie în clipa hotărâtă acolo.
Orice neglijenţă duce la pierderea călătoriei.
Spre Împărăţia lui Dumnezeu se cere la fel.

10. Când eşti în fruntea unei coloane, ai grijă să nu fii mai mult decât un pas înaintea ei, ca nu cumva depărtându-te prea mult să pierzi legătura cu ai tăi. Atunci tu pleci fără ei, iar ei rămân fără tine.

11. Un proverb al nostru spune aşa:

Dacă ţi-e nevasta mică
ori te-apleci,
ori ţi-o ridică
dacă te-ai unit cu ea
vezi să-ţi fie-asemenea.

12. Asta înseamnă că atunci când mergi cu cei desculţi, ori să-i încalţi şi pe ei, ori să mai umbli şi tu desculţ. Altfel tu vei ajunge să te ruşinezi de ei, iar ei vor ajunge să te dispreţuiască pe tine. | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 4.

T-Dorz-0701. Poporul a fost format totdeauna din două părţi. Una mai mică, alta mai mare. Partea cea mică a fost totdeauna a celor culţi, iar partea cea mare a fost mereu a celor desculţi. Şi totdeauna partea cea mică ce era deasupra este capul, – şi partea cea mare care este dedesubt – sunt picioarele.

2. Partea cea mică ar trebui să fie condusă totdeauna de o raţiune sănătoasă, de o judecată înţeleaptă, de o minte pătrunzătoare, care vede înainte, care alege cinstit, care îndrumă frumos – de partea cea mare.
Dar când păcatul tulbură lumina, echilibrul se clatină, privirea se întunecă, direcţia se pierde.

3. Partea cea mai mare este condusă de instincte, de presimţiri, de sentimente care, când sunt lăsate în forma lor naturală – merg frumos şi lucrează bine.
Ci numai când raţiunea stricată intervine – le dirijează pe toate acestea rău şi nimicitor.

4. În mod normal totul a fost rânduit de la început să fie armonios: capul să conducă bine, picioarele să meargă frumos. Dar când intervine păcatul, se răstoarnă totul.

5. Capul fără picioare ajunge în ştreang, picioarele fără cap ajung în prăpastie.

6. Conducătorii fără popor ajung tirani, poporul fără conducători ajunge rob.

7. Biserica fără Oastea Domnului ajunge un pustiu, Oastea Domnului fără biserică ajunge o vraişte.

8. Într-o familie, părinţii sunt rădăcina, copiii sunt ramurile. O rădăcină fără ramuri putrezeşte, nişte ramuri fără rădăcină se usucă.

9. Într-o adunare, bătrânii sunt experienţa şi direcţia, tinerii sunt energia şi efortul. O experienţă fără energie se pierde, o energie fără experienţă rătăceşte.

10. O interdependenţă sfântă şi o împreună lucrare armonioasă trebuie să pătrundă şi să circule liber şi sănătos în tot trunchiul ca o sevă care vine din rădăcini şi merge până în vârfuri.

11. Unde acest circuit sfânt este împiedicat, rezultatul nu poate fi decât pierzarea acelor ce produc răul, dar şi a celor ce-l tolerează.

12. O familie dezbinată împotriva ei însăşi – spune Mântuitorul – se nimiceşte. Dezbinarea unei adunări este o crimă aducătoare totdeauna de moarte, iar cei vinovaţi în mod conştient ori inconştient, vor suporta osânda.

13. Adunarea este templul şi Biserica lui Dumnezeu, spune Biblia (1 Cor. 3, 16-17). Şi dacă cineva nimiceşte un astfel de templu al lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu. | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 2.

T-Dorz-0701. Evenimentele sunt verigile din care se compune lanţul istoriei noastre, sunt firele din care se ţese pânza ei, sunt adevărurile din care se încheagă explicaţia şi se desfăşoară lupta ei.

2. Nicio verigă singură, nu-i un lanţ. Niciun fir singur nu-i o pânză. Niciun adevăr singur nu-i o explicaţie. Aşa şi istoria noastră. Trebuie luate toate la un loc, cu noi toţi.

3. Dar minţi care să le poată cuprinde, ordona şi pătrunde pe toate acestea în lungimea, în lăţimea şi profunzimea lor, sunt numai cele luminate de Cuvântul lui Dumnezeu, căci El este fluidul ce trece prin toate, însufleţind şi controlând totul.

4. Dar şi în istoria noastră, la un moment dat, evenimentele vin din ce în ce tot mai încărcate de conţinut, împingând tot mai puternic înainte desfăşurarea luptei ei sfinte tot mai frumoase şi mai angajate.

5. Linia noastră de luptă se conturează tot mai clar. Direcţiile de înaintare se văd tot mai frumoase, obiectivele de atins devin mai posibile şi mai atrăgătoare…
Şi Marele nostru Comandant ceresc parcă n-a fost niciodată atât de prezent în mijlocul nostru.

6. Dar nici vrăjmaşul satana parcă n-a fost mai atent şi mai concentrat asupra noastră ca acum. Ce frumoasă este totuşi lupta lui Hristos, dar numai când te angajezi în ea puternic şi total!

7. Ajungem tot mai des în barajele puternice a curselor celor mai grele ale vrăjmaşului. Nu mai putem înainta în linie, ci numai om cu om. Fiecare pe socoteala sa. Nu ne mai putem aduna cu sutele, nici măcar cu zecile. Ne adunăm doi-trei, până trece barajul.
Dar nu încetăm lupta.

8. Ce nedreaptă este totuşi lumea faţă de Dumnezeu şi de Oastea Lui! Se folosesc împotriva lui Hristos, a Evangheliei Sale şi a copiilor Săi cele mai mincinoase învinuiri, cu toate mijloacele, în toate locurile, prin grai, prin scris, prin legi scrise şi nescrise…
Iar Adevărului şi nevinovaţilor nu li se permite nicio apărare prin niciunul dintre aceste mijloace.

9. Oricine vrea să ne facă vreun rău, nu este obligat să aducă nici martori, nici dovezi. În aceste condiţii singură adorarea şi acceptarea jertfei în Numele lui Hristos Cel Drag ne întăreşte şi ne compensează.
Până va trece şi acest baraj. | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 1

T-Dorz-0701. Cuvântul omului în sine este cel mai mare dar ceresc dat pământului, este cel mai ales atribut Dumnezeiesc dat omului, este cea mai mare binecuvântare dintre câte ni s-au dat în viaţa asta.

2. Dar Cuvântul lui Dumnezeu este izvorul necuprins din care se revarsă toate şuvoaiele vieţii divine în toată creaţiunea văzută şi nevăzută de dinainte de Geneză şi până după Apocalips.

3. Cuvântul lui Dumnezeu este viaţă, este Lumină, este căldură, este hrană, este aer, este apă, este munte, este mare, este infinit, este nemărginire, este eternitate – pentru materie şi spirit.

4. Cuvântul lui Dumnezeu este El Însuşi răspândit peste tot şi pătrunzând toate, El inspiră, controlează şi ordonă totul.

5. Nu este niciun loc unde să nu fie El. Nu este nicio clipă în care să nu răsune El. Nu este nicio stare pe care să nu o controleze Cuvântul lui Dumnezeu.

6. Cerul şi pământul vor trece, veacurile şi mileniile se vor sfârşi, infinitul şi eternitatea se vor sparge cândva, dar Cuvântul lui Dumnezeu va continua, urmându-Şi circuitul Său etern din El Însuşi, prin El Însuşi şi pentru El Însuşi… El fiind Sângele care întreţine viaţa şi fiinţa întregii Creaţii, împins de inteligenţa şi atras de Inima care stă dincolo de toate acestea, întrecându-le pe toate.

7. Înainte de a fi al Doilea, El era în Întâiul. Înainte de a fi Cuvântul, El era Ideea. Înainte de a fi Ideea, El era Inteligenţa. Înainte de a fi Una, El era Unul cu Tatăl.

8. Ce strălucire nepătrunsă şi orbitoare inundă şi prăbuşeşte micimea şi neputinţa fiinţei noastre când ne apropiem de Focarul Mistuitor al acestei necuprinse şi copleşitoare Taine: Cuvântul lui Dumnezeu.

9. Cuvântul lui Dumnezeu a despărţit la Început Lumina de întuneric, Binele de rău şi Viaţa de moarte. Dar cuvântul şarpelui le-a amestecat din nou prin păcat.

10. Dar la Sfârşit, tot Cuvântul lui Dumnezeu le va despărţi din nou şi pe totdeauna. Binele cu El, iar răul cu satana. Şi aşa vor fi despărţiţi pe veci, cum fuseseră despărţite din veci. | Continuare »

Traian Dorz, Crucea mântuitoare

duminica_a_xi-a_dupa_rusalii_-_pilda_datornicului_nemilostiv_21. Nimic nu m-a amărât mai mult decât când am văzut pe unul care fusese cândva un băiat sărac şi apoi crescut la mesele frăţeşti,
îmbrăcat cu hainele dăruite de surorile evlavioase, adăpostit, miluit, crescut şi învăţat carte înaltă de către dragostea fraţilor şi în Numele lui Hristos,
– iar după ce a ajuns să aibă avuţie, grăsime şi situaţie înaltă, din coşurile lui pline nu s-a îndurat să dea nici două pere la un copil către care nu-i era ruşine să se laude arătându-i perele lui,
deşi vedea cum copilul se uita la grămada lui de pere cu ochii umeziţi de dorinţe şi de ruşine…

2. Ce să mai zici despre o fiinţă nerecunoscătoare? Că e om?
Îţi vine aşa de greu să zici că e om!
Căci până şi un câine ţine minte un bine care i s-a făcut. Şi caută să-şi întoarcă recunoştinţa într-un fel, fie şi numai printr-o prietenoasă clătinare din coadă către cel care i-a dat o bucată de pâine!
Nerecunoscătorul om este mai rău decât recunoscătorul animal.

3. Sufletele scumpe fac daruri scumpe.
Sufletele mari nu fac daruri mici.
Când un împărat a făcut dar unui prieten al său o comoară de mare preţ, acela i-a zis uimit:
– Maiestate, dar este prea mult!
– Pentru tine poate părea prea mult, i-a zis împăratul, dar pentru mine nu. Eu pot oricât, eu sunt împăratul!
Atunci cât poate Dumnezeu!

4. Suflete al meu, dacă Îl iubeşti cu adevărat pe Hristos, păstrează numai pentru El ceea ce ai tu mai scump: El este Împăratul tău!
Fă-I bucuria numai lui Iisus cu ceea ce ai tu mai de preţ, căci este dovada supremei iubiri, jertfa supremă!
El aşa a făcut pentru noi! | Continuare »

1. Orice rugăciune împlinită spre noi din partea Domnului, trebuie neapărat să fie urmată de o mulţumire recunoscătoare din partea noastră spre El.
Ce sfântă este totuşi şi ce duioasă dorinţa Domnului după mulţumire din partea noastră! Cuvântul Lui parcă ne roagă: „…şi fiţi recunoscători!” (Col 3, 15).

2. Când din cei zece leproşi vindecaţi, doar unul s-a întors să mulţumească, Mântuitorul Bun S-a întrebat cu tristeţe: „… De ce numai străinul acesta s-a întors să mulţumească lui Dumnezeu?” (Luca 17,18).
Abia al zecelea şi-a adus aminte de prima datorie care este a fiecăruia dintre noi!
Dar oare acum al câtelea se mai află un recunoscător pentru câte binefaceri primim?

3. „…Nu uita nici una din binefacerile Domnului” este una dintre cele mai duioase şi mai triste porunci ale Cuvântului Sfânt (Ps 103, 2).
Duioasă, pentru că vorbeşte despre cea mai dulce datorie a noastră.
Şi tristă, pentru că o împlinim atât de puţini şi atât de puţin…

4. Cât de minunat este când rugăciunile noastre de cerere sunt urmate în aceeaşi măsură de rugăciunile noastre de mulţumire!
Nimic nu poate echilibra mai frumos relaţiile de dare şi de primire, de binefacere şi de recunoştinţă, de adus şi de dus – dintre noi şi Dumnezeu – ca rugăciunile noastre de mulţumire.

5. Dacă ne-am unit soarta noastră cu a lui Hristos şi cu a Evangheliei Sale, – nici noi nu putem avea parte în lumea aceasta de o altfel de soartă de cum a fost a Lui…
Dar dacă am înţeles cu adevărat voia şi lucrarea cea nespus de înţeleaptă a lui Dumnezeu, Îi vom mulţumi totdeauna Lui pentru toate lucrurile (Ef 5, 20).
Nu numai pentru că aceasta este voia Lui cu privire la noi, ci şi pentru că tocmai acestea sunt spre cel mai mare bine al nostru (Rom 8, 28). | Continuare »

AJUTORAREA LUCRARII DOMNULUI

1. Câte drumuri sfinte s-ar fi putut face în răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu!
La câte suflete s-ar fi putut duce lumina Lui!
Câte suflete unice s-ar fi putut salva numai cu o parte din banii celor nepăsători, numai cu un strop din bunăvoinţa celor mari, numai cu o fărâmă din cunoştinţa celor care erau datori să facă şi puteau face, dar n-au vrut să facă nimic.
Iar când a trecut vremea păcii, cum a venit furtuna şi i-a luat pe toţi aceştia potopul şi i-a prăpădit! Focul trecător le-a ars avuţiile şi vremea lor, – iar focul veşnic îi arde pe ei, fiindcă n-au vrut să asculte şi să facă, atunci când puteau, voia lui Dumnezeu, cu nimic din avuţiile care nu erau ale lor, dar cu care puteau face mult bine în clipa când le aveau…

2. Să nu aşteptăm, fraţilor şi surorilor, vremi mai bune pentru lucru. Să lucrăm acum, cu toată graba şi cu toată puterea, ceea ce încă mai putem, fiindcă va veni în curând vremea când nu se va mai putea face nimic.
Şi atunci vor plânge veşnic toţi acei ce nu au înţeles acest mare adevăr.

3. Când este vremea de pace şi avem picioarele dezlegate, haideţi, fraţilor, să mergem mereu, cutreierând toate cetăţile frăţeşti. După cum făceau Sfinţii Apostoli, Sfântul Petru. | Continuare »

pescuirea_minunata_60Traian Dorz, Semănaţi Cuvântul Sfânt

1. Prima chemare rânduită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos primilor ucenici ai Săi a fost ca ei să fie pescari de oameni (Mt 4, 19).
Ce chemare şi misiune cerească este să fii un astfel de pescar!
2. Toate apele amare şi tulburi ale lumii mişună de peşti-oameni care înoată nebuni dintr-o parte în alta, otrăvindu-şi viaţa şi zădărnicindu-şi scopul ceresc pentru care au fost creaţi şi aduşi la viaţa asta.
3. Pentru atragerea şi prinderea acestora în mrejele mântuirii a rânduit Mântuitorul pe cei dintâi chemaţi şi aleşi ai Săi, învăţându-i şi poruncindu-le ca să afle totdeauna mijloacele şi vremile cele mai potrivite pentru pescuit.
4. Spune Biblia că Mântuitorul Iisus i-a văzut pe Andrei şi Petru cum aruncau mrejele (Mt 4, 18-19) – şi atunci i-a chemat.
Hristos Se uită cum ne facem noi de cu pricepere şi cu hărnicie propria noastră muncă. Şi numai după aceea ne crede sau nu vrednici să ne cheme în câmpul muncii Lui.
5. Pe ceilalţi doi pescari – Ioan şi Iacov – i-a văzut cum ascultau de tatăl lor şi cum îngrijeau de uneltele lor de lucru (Mt 4, 21) – şi după asta a ştiut că vor fi şi în Evanghelie iubitori şi conştiincioşi.
6. Pe Moise, se spune că după felul cum avea milă de oile şi de mieluşeii stăpânului său când era păstor l-a ales Dumnezeu să fie păstorul poporului Său.
7. Dacă vrem şi noi să fim nişte pescari adevăraţi şi nişte păstori vrednici în slujba cea vrednică a lui Dumnezeu – atunci să avem grijă ca, încă înainte de a urma chemarea Lui de a fi lucrători buni în slujba Sa, să ne dăm toate silinţele să fim nişte lucrători vrednici în slujba pământească pe care o avem. | Continuare »

Traian Dorz, fragment din «Zile şi adevăruri istorice»

…Viaţa noastră, care, în mod normal, ar trebui să se desfăşoare într-o continuă interdependenţă şi într-o dulce părtăşie şi întrepătrundere cu Dumnezeu cum este viţa cu rădăcina şi frunza cu ramul, familiarizându-ne şi încorporându-ne în El, se petrece de fapt altfel. Chiar şi după ce, prin naşterea din nou, am fost altoiţi în Hristos, seva Lui nu curge continuu în noi şi prin noi, ci mai există şi goluri şi întreruperi mai lungi sau mai scurte, mai mari ori mai mici. Şi în golurile acestea se petrec schimbări şi intervine o înstrăinare între noi şi El. Chiar dacă după aceea starea noastră revine iarăşi la normal şi părtăşia noastră cu Iisus se reface cumva din nou, totuşi acele goluri rămân. E ca şi cum funia ruptă, deşi legată iarăşi, va avea totuşi noduri, unde se va vedea totdeauna cu tristeţe că acolo a fost ruptă… În acele goluri, faptele noastre fiind străine de Dumnezeu, tot aşa ne devin şi nouă străine faptele Lui. Părtăşia noastră fiind ruptă de El, ruptă devine şi de noi părtăşia Lui. Aceste stări şi timpuri devin apoi nişte amare amintiri şi pentru El, şi pentru noi. Şi, cu cât numărul lor şi durata lor e mai mare, cu atâta paguba noastră e mai grea.
Există un nivel până la care Dumnezeu coboară spre fiinţa noastră şi până la care noi ne putem înălţa spre El, pentru ca să se facă atingerea, contactarea, sudura noastră fericită cu Hristos, prin care puterea şi viaţa din El trece asupra noastră, iar slăbiciunea şi moartea din noi să treacă asupra Lui. În acel punct şi în acel moment se împlineşte Cuvântul care zice: „Moartea a fost înghiţită de viaţă.” Dumnezeu coborând în noi, iar noi înălţându-ne în El… El înomenindu-Se în noi, iar noi îndumnezeindu-ne în El. Ce taină divină este aceasta! Ce rare sunt minunile acestea, şi totuşi ele există. Şi au fost create şi rânduite ca să nu fie excepţii, ci să devină regulă, fiindcă acesta a fost modul normal de viaţă pe care l-a voit Dumnezeu între noi şi El. Aşa cum a fost la Început, după cum este scris: şi Domnul Dumnezeu umbla cu omul prin grădina Edenului… (Fac. 2, 15). | Continuare »

Traian Dorz, Prietenul tinereţii mele

1. O, nenorocitul de mine, ce aspre au fost cuvintele mele împotriva Ta!
2. Ce nedrept eram cu mine însumi atunci când Te învinuiam pe Tine! Cum îmi nimiceam chiar cu mâinile mele propria mea fericire, alungându-Te!
3. Tu îmi spuseseşi de atâtea ori că va veni şi încercarea dragostei mele. Şi că necazurile vor fi singurul mijloc prin care se va putea dovedi că eu Te iubesc pe Tine cu adevărat.
4. Mi-ai dovedit de atâtea ori că dragostea Ta pentru mine a trecut biruitoare prin încercări nespus mai mari decât oricare mi le-aş fi putut închipui eu,
5. făcându-mă să înţeleg că şi dragostea mea pentru Tine nu se poate adeveri decât astfel, că este sau nu vrednică de Tine.
6. Dar, într-o clipă de nebunie şi de nerăbdare, eu am uitat totul.
7. Cât Te-am avut lângă mine, nu Te-am ştiut preţui. Îmi îmbogăţiseşi sufletul atât de mult, încât ajunsesem să mă cred bogat şi fără Tine.
8. Îmi dăruiseşi atâtea frumuseţi şi binecuvântări, încât mă credeam fericit şi fără prezenţa Ta.
9. Mă acoperiseşi cu atâtea daruri şi mă înzestraseşi cu atâtea binefaceri, că mă credeam îndestulat pe totdeauna – chiar dacă n-ai mai fi fost Tu.
10. Suferinţa pentru Tine îmi apăru atunci fără nici un rost, ba chiar îmi păru o povară chinuitoare şi ruşinoasă.
11. Îmi păru că Tu Însuţi eşti pentru mine ceva chinuitor şi ruşinos. Din pricina Ta trebuia să înfrunt prea multă ură, prea multe lovituri, prea multe pierderi.
12. Şi nu le mai puteam înfrunta. Pierdusem orice putere. | Continuare »

LUCRAREA SFÂNTULUI DUH

Traian Dorz, Mărturisirea strălucită

1. Fiecare Persoană a Sfintei Treimi desăvârşindu-Şi partea Sa pentru noi, – ni S a dăruit astfel din partea Desăvârşitului Dumnezeu, din partea Sfintei Treimi, o desăvârşită mântuire.
De aceea răspunderea noastră faţă de această mare mântuire este şi rămâne desăvârşită (Evr. 12, 25).
Lucrarea Duhului Sfânt este acum Călăuza noastră a tuturor spre împlinirea Voii Tatălui, prin Iisus Hristos.

2. O, de cât folos ne a fost şi ne este Domnul nostru Iisus Hristos că S-a dus!
Ce Scump Mângâietor ne-a trimis El!
Ce dulci sunt mângâierile Sfântului Duh pentru toţi orfanii lui Hristos rămaşi singuri în lumea asta!
Ce luminoasă este călăuzirea Lui mângâietoare pentru fiecare în parte – şi pentru toată Biserica şi Mireasa Domnului Iisus!
Ce puternică este apărarea pe care ne o dă El, Ocrotitorul şi Apărătorul nostru Sfânt!
Şi ce plină de pace şi de siguranţă este apărarea sfântă a Dulcelui nostru Mângâietor, Duhul Sfânt, trimis nouă de Iisus Hristos, Mântuitorul nostru cel Dulce, pentru a ne ocroti până ce vom ajunge în Cer!

3. Dovada Prezenţei Duhului Sfânt este chiar Lucrarea Sa.
Căci unde este Duhul, acolo este Lucrarea Lui şi acolo sunt roadele Sale, este dovada puterii Sale – care însoţesc neapărat venirea Lui (I Cor 24, 5; Gal 5, 22), după cum unde este vântul, este suflarea lui, unde este focul, e căldura lui, unde este apa, este răcoarea ei.

4. Când Sfântul Duh S-a pogorât peste apostolii Domnului şi peste Biserica începătoare – ce cutremurătoare S-a arătat Prezenţa Lui! | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, FOCUL CEL CERESC

În Ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt S-a pogorât peste apostoli în chipul limbilor de foc. S-a pogorât ca un foc aprinzător de suflete. Aprinşi de focul acesta, ar­deau şi apostolii şi ardea şi mulţimea.

Când citeşti la Faptele Apostolilor, cap. 2, parcă vezi şi parcă simţi aprinderea cea sfântă şi Focul cel Sfânt din Ziua Cincizecimii. Acest Foc îi făcuse pe oameni să depună totul la picioarele apostolilor şi la picioarele Domnului. Să se predea cu totul Domnului. Acest Foc făcuse „una sufletul şi inima” mulţimii. Acest Foc a aprins apoi lumea întreagă; a aprins o lume întreagă pentru Domnul.
Creştinismul cel dintâi a fost foc, a fost aprindere, a fost clocot, a fost viaţă vie şi nebunie pentru Hristos. Dar, în curgerea vremii, acest foc s-a stins mereu. Creştinii s-au răcit mereu. Din creştinismul de azi lipseşte tocmai focul.

Creştinismul de azi – zicea un predicator – e ca şi un cuptor care şi-a păstrat în bună regulă toate hoarnele, toate uşile, toate rânduielile, numai că şi-a pierdut focul. Am pierdut focul cel sfânt al Duhului Sfânt.
Duhul Sfânt S-a pogorât peste apostoli în chipul limbilor de foc. Le-a dat apostolilor limbi de foc, pentru ca – cu limbă  de foc – să-L predice pe Iisus cel Răstignit şi să-l roage pe orice suflet să vină la El.

Duhul Sfânt ne dă şi nouă o limbă de foc. Aceasta este una din însuşirile Duhului Sfânt: El ne dă o „limbă de foc”, pentru ca să vorbim cu foc, să ne rugăm cu foc, să cântăm cu foc, să plângem cu foc. Un creştin adevărat e acela care a primit această „limbă de foc”. Un ostaş adevărat e acela care a primit această „limbă de foc”. Şi aşa e şi cu Adunările Oastei. O adunare adevărată e aceea peste care se pogoară „limbile de foc”; în care fraţii vorbesc cu foc, se roagă cu foc, cântă cu foc şi plâng cu foc. | Continuare »

Vindecarea-slabanogului-din-Capernaum-7În Cuvântul lui Dumnezeu este şi Puterea lui Dumnezeu. După cum în curentul electric este forţa sa. Ceea ce Cuvântul zice prin înţelepciunea Lui, aceea Cuvântul şi face, prin puterea Sa. După cum lumina este energie, înfăptuire.

La început, când Cuvântul Dumnezeiesc a spus: „Să fie lumină!”, chiar cuvântul rostit a făcut-o (Fac 1, 3). Când acelaşi Cuvânt a spus orbului: „Capătă-ţi vederea!”, chiar atunci cuvântul spus i-a şi dat-o (Mc 10, 52).
Iar când El a spus slăbănogului: „Scoală-te!”, cuvântul însuşi l-a întărit şi l-a sculat (Lc 5, 24-25). Şi tot aşa, cu toţi acei pe care i-a mântuit Dumnezeu. Deci tot aşa va fi şi cu tine. Dar crede!

Nimic n-ar trebui să ne mai poată nelinişti vreodată când noi avem atât de mari şi multe dovezi de putere a Domnului nostru Iisus. Nimic n-ar trebui să ne mai poată face să ne temem când noi cunoaştem atâtea cazuri când grija Domnul pentru noi a făcut minuni. Nimic să nu ne facă să ne îngrijorăm sau să descurajăm când noi avem un Tată Ceresc atât de Bogat, un Mântuitor atât de Bun şi un Mângâietor atât de Dulce.

Învaţă să cunoşti puterea lui Dumnezeu care le face pe toate. Şi învaţă să te bizuieşti pe ea. Învaţă cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta. În toate căile vieţii tale să te bizuieşti pe puterea lui Dumnezeu. Ca să mergi cu o deplină pace a inimii tale pe orice drum pe care te cheamă sau te trimite El. | Continuare »

… în Ziua Aceea

Cu toţii vom avea o înviere pentru o altă viaţă, care va fi continuarea în veşnicie a existenţei acesteia. Dar într-o altă formă (I Cor 15, 42). Într-o altă formă, dar de aceeaşi natură; o prelungire ispăşitoare sau răsplătitoare a acesteilalte vieţi, de dinaintea ei…

19. O, ce eveniment înfricoşat va avea loc în Ziua Aceea, în ultima Zi a lumii (sub forma aceasta în care este lumea acum)… Pe neaşteptate, ca un fulger, se va ivi semnul lui Dumnezeu pe cer (Mt 24, 30; II Tes 1, 7).
Aceasta va fi începutul Sfârşitului şi începutul Veşniciei.

20. Atunci toate puterile cereşti, într-o lumină înspăimântătoare şi măreaţă, în forme nici bănuite nouă acum, Îl vor însoţi pe Slăvitul Împărat Iisus Hristos (Mt 16, 27; II Tes 1, 7).
Iar Natura, cu toate puterile ei dezlănţuite în cutremure, în furtuni, în trăsnete şi fulgere, flăcări şi grindini (Apoc 16, 18), va lua cutremurătoare parte la acestea, ea însăşi îngrozită în faţa Făcătorului ei şi în Ziua Mâniei Lui (Rom 2, 5-6; II Ptr 3, 7).
O, Dumnezeul nostru, pregăteşte-ne, ca să putem sta în picioare atunci.

Traian Dorz, Poruncile iubirii, p. 56

Fiul-cel-pierdut-71. Intrarea prin Uşa cea Strâmtă este într-o clipă fericită, dar trebuie să laşi la intrarea prin ea toate hainele tale vechi şi tot felul tău vechi de vieţuire de mai înainte. Căci cu astfel de „poveri“ nu poţi să treci prin Ea Dincolo, la Dumnezeu. Nici n-a putut să treacă nimeni încă, pentru că Uşa este strâmtă şi sfântă – nimic întinat nu poate intra prin Ea.

2. Prin Hristos nu poţi intra, nu poţi trăi şi umbla decât născându-te din nou, îmbrăcându-te cu haina cea nouă a harului, lepădând toate cele vechi (Rom 13, 12-14). Chiar intrarea prin Hristos face curăţirea de toate acestea în viaţa ta.

3. Toate roadele Duhului le primeşti prin harul lui Dumnezeu chiar începând din clipa când din tot sufletul tău Îl primeşti pe Hristos în inima ta şi te predai Lui cu toată inima vieţii tale. Iar apoi, rămânând în El, Duhul Sfânt ţi le desăvârşeşte toate. Şi în frumuseţe, şi în număr, şi în dulceaţă tot mai mare.

4. E greu până ajungi la Uşă. E greu până te hotărăşti să intri, e greu până când Cuvântul lui Dumnezeu biruie mintea ta şi Duhul Său frânge inima ta.
Până când, prin hotărârea cea mare, te arunci în braţele lui Iisus.
Până când, cu inima înfrântă de iubirea Crucii Sale, cazi în genunchi cu lacrimi de căinţă şi pocăinţă la picioarele Domnului Hristos, predându-te Lui cu totul. Da, această apropiere de Uşă… da, acest drum până la ea este greu.
Dar chiar intrarea însăşi este uşoară, este fericită, este strălucită şi este scurtă. Fericit cine intră strălucit şi uşor.

5. Clipa intrării prin Uşa Harului Mântuitor ţine doar o clipă, dar o, Dumnezeule Binecuvântat, ce clipă este aceasta! N-o mai poţi uita niciodată până în vecii vecilor. Dincolo de ea încep, pentru tine, Calea, Adevărul şi Viaţa (In 14, 6). Prin care ai şi ajuns la Tatăl, prin care ai şi fost înfiat în El. | Continuare »

Traian Dorz, Piatra scumpă (Adevăratul trimis)

[…]
7. Adevărata smerenie este aceea care, în tăcere şi în răbdare, doreşte sincer locul cel mai din urmă,
şi sarcina cea mai grea,
şi răsplata cea mai mică.

8. Smerenia nu se va supăra niciodată,
nu se va certa niciodată,
nu va pretinde niciodată merite şi răsplată de la nimeni şi pentru nimic.
Smerenia renunţă totdeauna,
mulţumeşte totdeauna şi pentru toate
şi este totdeauna liniştită, îndelung răbdătoare şi statornic credincioasă.

9. Smerenia nu se va asemăna pe ea însăşi niciodată cu ceea ce este mai mult, mai bun, mai ales şi mai vrednic de cinste între oameni.
Totdeauna va alege mai degrabă desprinderea de meritele şi calităţile sale
decât să se arate într-o stare mai văzută înaintea oamenilor.
De aceea este frumoasă smerenia.

10. Roadele smereniei lucrate în tăcere şi în cinste sunt curate şi sănătoase, totdeauna dulci şi sfinţitoare.
Cuvintele smereniei sunt totdeauna măsurate, înţelepte, rare şi frumoase.
Pentru că izvorăsc dintr-o inimă sfinţită
şi dintr-o minte stăpânită de credinţă vie şi înţeleaptă,
care nu-şi pierde niciodată din vedere marea parte de slăbiciune pe care o are.
Nici nu uită cât de puţin împlineşte din ceea ce ar fi nevoie să fie făcut. | Continuare »

Când suntem în biserica şi în adunarea Domnului Dumnezeu, noi stăm în faţa Lui şi în Casa Lui, unde auzim Cuvântul Lui cel Sfânt. Oare cum te întorci tu de acolo? Tot aşa gol şi fără folos, cum te-ai şi dus de ani şi ani – sau vii plin de Cuvântul şi de Duhul Domnului?
Priveşti tu oare la Crucea lui Iisus şi la Jertfa Lui, la slujba şi la altarul Lui cu uşurătate, cu obişnuinţă şi cu neascultare sau, şi mai rău: cu râs, cu critică, cu necredinţă, cu batjocură şi cu răceală? Te întorci tu de acolo mai rău, mai păcătos şi mai vinovat de cum te-ai dus – sau mai bun?
Priveşti tu în Casa Domnului cu cutremur la Hristos şi cu lacrimi, cu pocăinţă, cu smerenie, cu recunoştinţă, ca să te întorci fericit din faţa Lui – ori cum priveşti la El? Cum priveşti acolo la fraţii tăi, la semenii tăi, la mai-marii poporului tău? (Fapte 23, 5; 2 Petru 2, 10-11; Iuda 8). O, ce mare însemnătate au aceste întrebări pentru sufletul tău, dar şi mai mare au răspunsurile tale la ele!
Ştii oare tu că, mergând în faţa Domnului, eşti dator să ierţi toate păcatele tuturor semenilor tăi, să te rogi pentru toţi şi să-i priveşti pe toţi mai presus ca pe tine însuţi (Mat. 6, 14-15; Luca 6, 27-28; Rom. 12, 10; Filip. 2, 3). Numai aşa vei avea un folos mântuitor de tot ce auzi şi tot ce vezi stând acolo în faţa şi în Casa Domnului! | Continuare »