Gândul veşniciei le-a ţinut sfinţilor privirea şi inima aţintită la modelul desăvârşit al frumuseţii şi al dragostei ascultătoare, adică la Iisus Hristos, Domnul şi Preaiubitul lor.
De dragul Lui şi spre slava Sa, tot ce au putut realiza aceştia pe pământ nu i-a putut satisface. Ei au dorit mereu şi mai mult.
O, dacă acest gând ar fi tot mai puternic şi mai hotărâtor în noi toţi!

(Taian Dorz)

Dragostea pentru înaintaşi

O, pământule sfânt în care odihnesc osemintele sfinţilor noştri înaintaşi, fii binecuvântat!
Cu palmele noastre cele mai bătătorite de munca cinstită, dorim să-ţi închidem cât mai moale şi mai blând rănile brazdelor greşite, să-ţi netezim marginile răzoarelor tale dureroase, să-ţi aşezăm cât mai frumos pernele semănăturilor tale.
Pentru ca să ţi se vindece cât mai repede orice durere pe care ţi-am pricinuit-o şi să ţi se liniştească orice rană.
Ca să fii cât mai frumos şi mai fericit, tu, pământule sfânt în care odihnesc ca într-un chivot de altar sfintele oseminte ale minunaţilor noştri înaintaşi sfinţi.

Pe aici, iată, chiar pe aici unde ţin eu picioarele mele înfiorate au călcat picioarele tatălui meu, s-au aplecat genunchii bunicului meu şi au sângerat palmele străbunilor mei.
De aici au luat spicele de aur străbunele mele, bunica şi mama mea, atunci când erau fete tinere, frumoase şi harnice – făcându-şi din ele cununa secerişului şi punând-o peste părul lor bogat, frumos, strălucitor şi auriu, tot ca spicul grâului acestuia
sau ca raza soarelui ceresc
prin care mergeau ele, la fel de frumoase, ca grâul şi ca soarele.
O, ce nalte şi adânci sunt lacrimile şi rugăciunile acestor gânduri! | Continuare »

LUCRAREA SFÂNTULUI DUH

Traian Dorz, Mărturisirea strălucită

1. Fiecare Persoană a Sfintei Treimi desăvârşindu Şi partea Sa pentru noi, – ni S a dăruit astfel din partea Desăvârşitului Dumnezeu, din partea Sfintei Treimi, o desăvârşită mântuire.
De aceea răspunderea noastră faţă de această mare mântuire este şi rămâne desăvârşită (Evr 12, 25).
Lucrarea Duhului Sfânt este acum Călăuza noastră a tuturor spre împlinirea Voii Tatălui, prin Iisus Hristos.

2. O, de cât folos ne a fost şi ne este Domnul nostru Iisus Hristos că S a dus!
Ce Scump Mângâietor ne a trimis El!
Ce dulci sunt mângâierile Sfântului Duh pentru toţi orfanii lui Hristos rămaşi singuri în lumea asta!
Ce luminoasă este călăuzirea Lui mângâietoare pentru fiecare în parte – şi pentru toată Biserica şi Mireasa Domnului Iisus!
Ce puternică este apărarea pe care ne o dă El, Ocrotitorul şi Apărătorul nostru Sfânt!
Şi ce plină de pace şi de siguranţă este apărarea sfântă a Dulcelui nostru Mângâietor, Duhul Sfânt, trimis nouă de Iisus Hristos, Mântuitorul nostru cel Dulce, pentru a ne ocroti până ce vom ajunge în Cer!

3. Dovada Prezenţei Duhului Sfânt este chiar Lucrarea Sa.
Căci unde este Duhul, acolo este Lucrarea Lui şi acolo sunt roadele Sale, este dovada puterii Sale – care însoţesc neapărat venirea Lui (I Cor 24, 5; Gal 5, 22), după cum unde este vântul, este suflarea lui, unde este focul, e căldura lui, unde este apa, este răcoarea ei.

4. Când Sfântul Duh S a pogorât peste apostolii Domnului şi peste Biserica începătoare – ce cutremurătoare S a arătat Prezenţa Lui! | Continuare »

Despre însemnătatea postului, ştim cu toţii. Despre roadele lui, suntem încredinţaţi mulţi… Dar despre felul cum trebuie împlinit postul, ştim încă prea puţin; însă despre fericirea împlinirii acestora cu fapta nu ştim câţi ştim.
Că trebuie să postim toate posturile, asta o ştim cu toţii. Că trebuie să le postim întocmai cum au fost aşezate de la început, şi asta o ştim, poate, iar unii o mai şi împlinim, deşi acest lucru nu trebuie să l trâmbiţăm, că ştie Domnul Dumnezeu cât poate şi cât face fiecare din împlinirea poruncilor înfrânării… Dar sunt mereu tot mai puţini cei care se mai interesează de asta acum, când lumea face tot ce poate spre a se îmbolnăvi şi a muri cât mai grabnic de îmbuibare şi de desfrâu.
Dincolo de oprirea de la mâncare sau de la anumite mâncări, în toate zilele rânduite postului sau numai în anumite zile deosebite, cine mai gândeşte şi la cele care mai trebuie neapărat să însoţească adevăratul post? Câţi gândim, câţi luăm seama şi mai ales câţi ne oprim, ferindu ne de ceea ce credem că ne este îngăduit oricând? Câţi renunţăm la dorinţa la care credem că avem dreptul în orice timp?
Datorită acestor înfrânări cerute şi poruncite de Cuvântul lui Dumnezeu, postul este neplăcut omului firesc. Şi pare fără nici un folos pentru cel care îl face. Ce mare este amăgirea că acum se poate orice! O, mai târziu, cum vor vedea că nu s a putut chiar orice! În zilele postului, ispitele sunt şi mai mari, şi mai multe, de aceea să fim şi mai veghetori.

Traian DORZ, Păşunile dulci pg. 79-80

Vindecarea-slabanogului-din-Capernaum-7În Cuvântul lui Dumnezeu este şi Puterea lui Dumnezeu. După cum în curentul electric este forţa sa. Ceea ce Cuvântul zice prin înţelepciunea Lui, aceea Cuvântul şi face, prin puterea Sa. După cum lumina este energie, înfăptuire.

La început, când Cuvântul Dumnezeiesc a spus: „Să fie lumină!”, chiar cuvântul rostit a făcut-o (Fac 1, 3). Când acelaşi Cuvânt a spus orbului: „Capătă-ţi vederea!”, chiar atunci cuvântul spus i-a şi dat-o (Mc 10, 52).
Iar când El a spus slăbănogului: „Scoală-te!”, cuvântul însuşi l-a întărit şi l-a sculat (Lc 5, 24-25). Şi tot aşa, cu toţi acei pe care i-a mântuit Dumnezeu. Deci tot aşa va fi şi cu tine. Dar crede!

Nimic n-ar trebui să ne mai poată nelinişti vreodată când noi avem atât de mari şi multe dovezi de putere a Domnului nostru Iisus. Nimic n-ar trebui să ne mai poată face să ne temem când noi cunoaştem atâtea cazuri când grija Domnul pentru noi a făcut minuni. Nimic să nu ne facă să ne îngrijorăm sau să descurajăm când noi avem un Tată Ceresc atât de Bogat, un Mântuitor atât de Bun şi un Mângâietor atât de Dulce.

Învaţă să cunoşti puterea lui Dumnezeu care le face pe toate. Şi învaţă să te bizuieşti pe ea. Învaţă cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta. În toate căile vieţii tale să te bizuieşti pe puterea lui Dumnezeu. Ca să mergi cu o deplină pace a inimii tale pe orice drum pe care te cheamă sau te trimite El. | Continuare »

AJUTORAREA LUCRĂRII DOMNULUI

1. Câte drumuri sfinte s-ar fi putut face în răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu!
La câte suflete s-ar fi putut duce lumina Lui!
Câte suflete unice s-ar fi putut salva numai cu o parte din banii celor nepăsători,
numai cu un strop din bunăvoinţa celor mari,
numai cu o fărâmă din cunoştinţa celor care erau datori să facă şi puteau face,
dar n-au vrut să facă nimic.
Iar când a trecut vremea păcii, cum a venit furtuna şi i-a luat pe toţi aceştia potopul şi i-a prăpădit! Focul trecător le-a ars avuţiile şi vremea lor, – iar focul veşnic îi arde pe ei, fiindcă n-au vrut să asculte şi să facă, atunci când puteau, voia lui Dumnezeu, cu nimic din avuţiile care nu erau ale lor, dar cu care puteau face mult bine în clipa când le aveau…

2. Să nu aşteptăm, fraţilor şi surorilor, vremi mai bune pentru lucru. Să lucrăm acum, cu toată graba şi cu toată puterea, ceea ce încă mai putem,
fiindcă va veni în curând vremea când nu se va mai putea face nimic.
Şi atunci vor plânge veşnic toţi acei ce nu au înţeles acest mare adevăr. | Continuare »

Noi nu trebuie să judecăm pe nimeni niciodată.
Căci, dacă-l judecăm pe un suflet care crede, îl judecăm pe unul care nu va mai fi judecat de Dumnezeu (Ioan 5, 24; Rom. 8, 33-34).
Atunci judecata noastră, venind totuşi, va fi o judecată nedreaptă.
Şi ştim că oricine judecă pe nedrept va fi osândit de Dumnezeu.
Dacă îl judecăm pe un suflet care nu crede, îl judecăm pe unul care a şi fost judecat şi a şi fost osândit.
Judecându-l şi osândindu-l şi noi pe deasupra, după ce el a fost o dată judecat şi osândit după dreptate şi deplin de către Acela Care este Negreşit,
atunci judecata noastră vine pe deasupra şi iarăşi este nedreaptă.
Şi ştim că oricine judecă pe nedrept va fi osândit de Dumnezeu.

Traian Dorz, Piatra scumpă pg. 128

1. Un tată adevărat rămâne tată pentru fiii şi fiicele sale în orice vreme. Tatăl nostru Dumnezeu nu poate fi decât bun, iubitor, înţelegător, milostiv şi răbdător faţă de noi toţi, fiii şi fiicele Lui, oricare ar fi starea dintre noi, fiii Lui.
2. Fiii unui tată nu întotdeauna se iubesc şi se înţeleg între ei. Dar tatăl îi iubeşte şi îi înţelege pe toţi. Unii fii se pot lepăda şi se pot despărţi de tatăl lor, dar tatăl adevărat şi inima lui nu se poate despărţi de tot de ei niciodată.
3. Fiul cel pierdut l-a putut jigni pe tatăl său, a putut trânti poarta cu mânie, a putut pleca fără să se uite înapoi şi a putut trăi departe de tatăl său ani de zile, fără să-i pese şi fără să-l dorească.
Dar tatăl n-a putut… El a plâns la despărţirea fiului… l-a durut la trântirea portiţei, l-a zdrobit că fiul pleacă fără măcar să se uite înapoi… Şi a suferit toţi anii depărtării lui, stând adesea cu mâna streaşină la ochii scăldaţi în lacrimi, privind ceasuri întregi pe drumul de unde aştepta să se întoarcă iarăşi dragul lui copil plecat… Până ce s-a întors…
4. Şi când fiul, în sfârşit, s-a întors… cine l-a văzut întâi? Cine i-a alergat de departe înainte, cine i-a căzut pe grumaz şi l-a sărutat mult?… Cine, decât dragostea zdrobită, dar rămasă dulce, a Tatălui?
Inima lui frântă, dar rămasă iubitoare, sânul lui dispreţuit, dar rămas cald, primitor şi bun? Dintre toate iubirile mari, adânci şi răbdătoare, – cea mai mare, mai adâncă şi mai înţelegătoare cred că este iubirea tatălui. Iată Inima Tatălui nostru Ceresc… | Continuare »

Ioan Marini, «Viaţa Creştină» nr. 28-29 / 7-14 iulie 1940, p. 1

Războaie. – Foamete. – Cutremure de pământ. – Potopuri de ape, toate strigă pe noi să ne întoarcem la Dumnezeu

Sfânta Scriptură ne arată că întotdeauna când oamenii au părăsit calea Domnului şi frica de Cel Atotputernic, abătându-se pe căile păcatului şi nelegiuirii, au secerat roadele faptele lor, căzând sub pedeapsa me¬ritată de umbletele lor. Citiţi cartea Plân¬gerile lui Ieremia şi veţi vedea starea în care ajunge un popor iubit de Domnul din pricină că s-a depărtat de El şi a nesocotit legile Lui.
Dacă astăzi, când atâtea necazuri s-au abătut asupra oamenilor şi bătăile nu mai încetează, am privi în sus şi ne-am pocăi de faptele noastre, rugându-ne din toată inima Aceluia pe care L-am jignit, poate ni s-ar da şi nouă milă ca celor din Ninive.
Dar se pare că oamenii de ani nu vor să facă acest lucru. Ei nu vor să se pocăiască şi să se lase de răutăţi, de aceea mâna Domnului stă tot întinsă împotrivă, ca să le facă rău, nu bine.
Cuvântul Domnului cheamă pe orice om la pocăinţă. El ne iubeşte, de aceea, ca un părinte, ne ceartă, ca să ne întoarcem la căile vieţii şi să nu pierim în păcate.
Să luăm seama la umbletele noastre, să le cercetăm şi să ne întoarcem la Domnul. Să ne înălţăm şi inimile cu mâinile spre Dumnezeu din cer, zicând: Am păcătuit, am fost îndărătnici şi nu ne-ai iertat… Întoarce-ne la Tine, Doamne, şi ne vom întoarce! (Plg 3, 40-42; 5, 21).
Da, să ne întoarcem şi El va avea milă de noi. Suflete drag, întoarce-te, vino la Domnul, căci pe cine vine la El nu-L va izgonii afară.

Fuga-in-Egipt-4… Domnul nostru Iisus Hristos a venit în lume pentru a fi Lumina lumii şi Mântuitorul oamenilor. De la începutul vieţii Sale pământeşti din Betleem până la sfârşitul acestei vieţi în Ierusalim, El n-a încetat a fi şi a lucra zi de zi şi pas de pas pentru această slăvită şi dumnezeiască menire. Din orice loc în care a ajuns, Domnul Iisus a vestit lumina şi a lucrat mântuirea.
Dacă a fost primit pentru o zi într-o casă, dacă I S-a dat pentru un ceas o luntre, dacă S-a oprit pentru o noapte într-o grădină – El toate le-a pus în slujba misiunii cereşti pentru care venise pe pământ…

Peştera care Îi adăpostise Naşterea Sa nu I-a putut folosi Domnului ca adăpost decât un timp foarte scurt. El a trebuit să părăsească Betleemul pentru totdeauna. S-a oprit mai târziu în Nazaret, unde locuia bunul Iosif, cel folosit de Dumnezeu pentru ocrotirea Pruncului Sfânt. Dar tot pentru o scurtă vreme. Curând a fost alungat şi de acolo… După moartea bunului Iosif, Pruncul Sfânt şi Mama Lui nu mai aveau acolo pe nimeni, decât o cetate vrăjmaşă, prin mâinile căreia diavolul va căuta să facă acelaşi lucru ca prin mâinile lui Irod: mereu, să-L omoare pe Iisus (Lc 4, 29). Atunci Iisus şi Mama Lui s-au mutat pentru o altă vreme scurtă în Capernaum, la sora Mamei Lui, Maria, nevasta lui Cleopa (In 19, 25) – şi au locuit o vreme acolo (Mt 4, 13). | Continuare »

Cea mai înaltă iubire este iubirea vrăjmaşului tău şi cel mai mare suflet este acela care a crescut până la nivelul iubirii pentru vrăjmaşi. Aceasta este singura unitate de măsură a înălţimii duhovniceşti şi, dacă vrem să ne cunoaştem cât am crescut în Domnul, să ne măsurăm cu aceasta.
Împăcarea adevărată nu-l ocoleşte pe celălalt, ci îi iese înainte cu bucurie şi seninătate. Împăcarea fericită nu ocoleşte, ci întâmpină.
Nu cuvinte despre iubire, nu cântări despre ea, nu scrisori de iubire – ci fapte de iubire adevărată; pe acestea ni le cere Dumnezeu, pe acestea ni le cere adevărata dragoste.
Cine prea vorbeşte, acela nu face, iar cine face, acela nu prea vorbeşte. Dar numai la Izvorul Crucii aflăm această putere. (Traian Dorz, din Mărgăritarul ascuns)
Predica-de-pe-munte-7

Traian Dorz, din «Porţile Veşniciei»

Doamne, sunt atât de mulţi vrăjmaşii care se ridică împotriva mea? O, dar sunt şi mai mulţi cei care sunt cu mine şi mă apără (II Împ 6, 15-17)! Puterile îngereşti şi duhurile sfinţilor Tăi care mă înconjoară cu bunăvoinţa şi cu prietenia lor sunt nenumărat mai multe (Evr 12, 1-2; Apoc 9, 16). O Doamne, sunt vrăjmaşii mei puternici şi înarmaţi? Dar ce sunt armele lor pe lângă puterea Ta, Puternicul meu Dumnezeu Apărător (Ps 68, 17)? Sunt ei aproape de mine? Dar Tu eşti şi mai aproape! Când Tu stai între ei şi mine – eu n-am de ce să mă mai tem! E grea suferinţa care se apropie de mine şi crucea pe care va trebui s-o ridic şi s-o port? Dar ce sunt acestea pe lângă ale Tale? Şi pe lângă răsplătirile Tale din ceruri pentru răbdarea acestora! E amar paharul pe care trebuie să-l beau eu acum? Dar ce înseamnă acesta pe lângă acela pe care Tu l ai băut în locul nostru şi pentru noi? Şi pe lângă slava de care va fi urmat calvarul pătimirilor mele! E atât de greu să rabd nedreptatea – şi să tac? Batjocura – şi să iert? Trădarea – şi să uit? Chinuirea – şi să iubesc? – Poate că sunt grele! Dar Tu, Doamne, cum ai putut totul? Dar alţii ai Tăi cum au putut? Ajută-mă şi pe mine, la fel! Alergând astfel la Hristos, vei fi totdeauna salvat, vei fi totdeauna întărit, vei fi totdeauna biruitor! Vei putea să te odihneşti liniştit la umbra Domnului Iisus, în orice vreme şi în orice loc. Chiar dacă eşti acolo unde alţii tremură şi gem! | Continuare »

SLUJIRE ŞI RĂSPLATĂ

Traian Dorz, Păşunile dulci

1. Maica Domnului fusese aceea care cea dintâi auzise din gura trimisului ceresc Vestea Cea Bună, adică Evanghelia. A fost ea însăşi atât de adânc fiica Adevărului, încât s a putut învrednici să fie Maica Lui! A fost atât de mult o slujitoare, încât a putut ajunge o veşnică Stăpână.

2. Iată ce mare har pot să fie nu numai părinţii credincioşi pentru fiii lor, ci şi fiii aleşi, pentru părinţii lor. Binecuvântaţi sunt nu numai fiii, din pricina părinţilor lor sfinţi, ci şi părinţii, din pricina unor copii sfinţi. Binecuvântat este nu numai credinciosul, din pricina Domnului, ci şi Domnul, din pricina unui adevărat credincios al Său. Tot ceea ce este binecuvântat de Dumnezeu este şi pricină de binecuvântare pentru El.

3. Dovada cea mai adevărată că un suflet s a umplut de Duh Sfânt este nu numai că el Îl binecuvântează pe Domnul cu gura lui, cu rugăciunea şi cu cântarea lui, ci mai ales că Domnul este binecuvântat de către alţii din pricina faptelor acestuia. Din pricina binefacerilor lui şi a bunătăţii lui. Aceasta este şi slujba, dar şi răsplata unui suflet sfânt.

4. Când un credincios Îl binecuvântează pe Domnul cu gura şi cu lucrarea mâinilor sale, este, desigur, o dovadă că are Duhul Sfânt. Căci nimeni nu poate spune „Hristos este Domnul“ decât prin Duhul Sfânt (I Cor 12, 3). Dar când alţii Îl binecuvântă pe Domnul pentru dânsul, aceasta este cea mai înaltă dovadă că el este un vas sfânt. Şi că Duhul Sfânt i a dat un har nemăsurat. | Continuare »

Traian Dorz, Acum să facem (CUGETĂRI NEMURITOARE  – 27)

1. Adevărat este că sufletele unite cu Hristos şi despărţite de păcat şi de satana înaintează şi cresc frumos, din bine în mai bine, din sus în mai sus, până ce ajung părtaşe firii dumnezeieşti (II Ptr 1, 4).
2. Dar tot atât de adevărat este şi că sufletele unite cu păcatul şi cu satana şi despărţite de Hristos se prăbuşesc mereu din jos în tot mai jos, din rău în tot mai rău, până ce ajung părtaşe firii diavoleşti.
3. Fie în bine, fie în rău, nu există o stare pe loc, ci o urcare ori o prăbuşire necontenită.
4. Pe cel bun, faptele lui bune de ieri îl fac să fie mai bun astăzi. Iar pe cel rău, păcatele lui de astăzi îl vor face să fie mai rău mâine.
5. Astfel, omul bun, cel unit cu Hristos, ajunge cu timpul să aibă chipul lui Hristos nu numai pe făptura lui sufletească, ci chiar şi pe înfăţişarea lui trupească (Gal 6, 17). | Continuare »

MAI FARA SEAMĂN CA ORICE

1. Piedicile şi vrăjmaşii pe care Tu, Preaiubitule, mi-i pui în cale, nu sunt oare tocmai mijloacele prin care Tu îmi verifici dragostea şi credinţa mea faţă de Tine?
2. Nu din felul cum eu îmi întâmpin piedicile mele şi cum mă port în faţa vrăjmaşilor mei, îmi poţi Tu cunoaşte cel mai bine starea mea faţă de Tine? Ba da!
3. Pentru că numai dacă eu pot ca pe piedicile mele să le întâmpin cu linişte, să le privesc cu hotărâre şi să le trec cu răbdare – Îţi dovedesc că, nu numai ştiu, dar şi fac voia Ta.
4. Şi numai dacă eu pot ca pe vrăjmaşii mei să-i primesc cu blândeţe, să-i privesc cu bunătate, să-i birui prin iubire – aceasta va arăta că am înţeles gândul Tău.
5. Şi că m-am putut ridica până la Duhul Tău.
6. Preaiubit Prieten al tinereţii mele, câtă nevoie mai am eu încă de maturizare! | Continuare »

Crucea nu este chip cioplit

Traian Dorz, Mărgăritarul ascun – din capitolul MĂSURA CEA BUNĂ ÎN TOATE

[…] 9. Nu-ţi face părerea înainte de a asculta, ci după! Ascultă mai întâi Cuvântul lui Dumnezeu şi apoi spune „da“. Nu spune „da“ sau nu spune „nu“ înainte de a asculta tu însuţi ce spune Hristos despre El sau despre tine. Ascultă mai întâi cuvântul fratelui tău şi apoi fă-ţi o părere despre el. Nu spune „ştiu“ înainte de a şti bine.

10. Crucea nu este chip cioplit. Nici icoanele sfinte nu sunt aşa. Nu crede şi nu spune rău înainte de a gândi bine. Iată, însuşi Moise, care a adus legea cu porunca împotriva chipurilor cioplite, cel dintâi el însuşi a făcut un chip cioplit şi l-a înălţat în faţa poporului, ca un simbol al lui Hristos. Şi totuşi nimeni nu l-a învinuit pentru asta.
Depinde cu ce scop faci aceasta. Depinde ce simţământ te îndeamnă să o faci. Şi cu ce scop spui.

11. Cuvântul Sfânt nu-i numai cuvinte, ci el este duh şi viaţă. Dacă îl asculţi numai cu urechile, şi nu cu inima ta, el se preface în tine vorbă şi vânt. Dacă îl asculţi cu duhul, el se preface în tine Duh. Dacă îl asculţi cu viaţa, el se preface în tine Viaţă.

12. Este scris: Dumnezeu îl scapă pe cel nenorocit prin chiar nenorocirea lui. Ceea ce omul consideră că e nenorocire a lui este de fapt mijlocul prin care Dumnezeu îl scapă de marea nenorocire a pierzării şi osândei lui veşnice. O, dacă am învăţa noi toţi să privim aşa la orice nenorocire prin care trecem!

13. Mântuirea noastră – primirea făgăduinţei ei – stă în harul lui Dumnezeu şi în credinţa noastră ascultătoare de acest har.
Mântuirea noastră – dobândirea ei – stă în lucrarea noastră neprihănită pentru păstrarea noastră în ea… şi în munca noastră pentru mântuirea altora.

Crucea-IzvorI. Tâlcuitor, «Lumina Satelor» nr. 37 / 24 sept. 1922, p. 3

Acum miercuri avem prăznuirea Înălţării Sfintei Cruci. Praznicul acesta şi-a luat începutul astfel: pe la anul 328, împărăteasa Elena a plecat la Ierusalim, ca să afle Sfântul Mormânt şi adevărata Cruce pe care fusese răstignit Mântuitorul Hristos. Era un lucru greu acesta pentru că iudeii, după Învierea lui Iisus, sfat urât făcut-au, ca să astupe cu pietre şi pământ crucile de pe Golgota şi mormântul din care înviase Hristos. Socoteau că prin aceasta vor putea astupa şi adevărul Învierii. Dar adevărul nu se poate îngropa de tot niciodată. El grăieşte şi din pământ. Aşa s-a întâmplat că, la căutarea Sfintei Cruci fiind de faţă şi patriarhul Macarie, acesta a căzut în genunchi şi, cerând semn din cer pentru locul unde ar fi îngropate crucile, o stea luminoasă a căzut pe locul răstignirii lui Hristos. Şi, săpând acolo, au aflat cele trei cruci. Dar acum era o altă greutate: nimeni nu ştia care dintre cele trei ar fi Crucea lui Hristos. Şi atunci Macarie a luat cele trei cruci, le-a coborât în Ierusalim, la patul unei femei ce pătimea cumplit, de ani de zile. Când s-a atins femeia de Crucea pe care fusese răstignit Hristos, îndată s-a ridicat sănătoasă. Şi astfel, aflându-se Crucea Domnului, patriarhul şi împărăteasa au pornit cu ea să o aşeze în biserică. Dar îndată ce poporul a auzit de aflarea Sfintei Cruci, a început să alerge la biserică şi fiecare se silea să poată vedea Sf. Cruce. Atunci patriarhul Macarie a luat Sf. Cruce în mâini, a ridicat-o în văzul întregii biserici şi toţi s-au închinat ei, strigând: „Doamne, miluieşte-ne!”, preamărind Învierea lui Iisus Hristos. Întru amintirea aflării şi Înălţării Sfintei Cruci, a pus Biserica noastră praznicul de miercuri.
Ca şi pe celelalte praznice, Biserica a rânduit şi pe acesta, ca să culegem învăţături de viaţă din el. Ce putem noi învăţa în praznicul de miercuri? Multe bune şi de folos sufletesc. Crucea este nouă un semn, o aducere aminte care cuprinde tot ce-a făcut Hristos pentru mântuirea noastră şi care grăieşte despre toate datoriile noastre pentru a putea dobândi această mântuire.
1. Crucea înseamnă iubire, înseamnă iubirea cea nemărginită ce ne-a arătat-o Hristos, Care s-a lăsat bătut, batjocorit şi răstignit pentru iubirea şi mântuirea noastră. Această iubire cere ca şi noi să iubim pe de-aproapele.
Iubeşti tu, creştine, pe de-aproapele tău? Când vezi, când faci semnul Crucii, te gândeşti tu la porunca lui Iisus: „Iubiţi-vă unii pe alţii precum şi Eu v-am iubit”? (In 13, 34). Dacă nu iubeşti, ci urăşti pe de-aproapele, zadarnic te apropii de semnul Sf. Cruci. Din Crucea ta lipseşte atunci un capăt, precum zice Ioan Gură de Aur. „Dacă zice cineva că iubeşte pe Dumnezeu şi urăşte pe fratele său, mincinos este” (I In 4, 20).
2. Crucea înseamnă apoi suferinţă, ne învaţă să suferim aşa precum şi Hristos pentru noi a suferit înfricoşatele chinuri ale răstignirii.
Suferi şi tu? Eşti gata şi tu să suferi orice pentru Hristos, pentru sufletul tău, pentru de-aproapele tău? Îţi duci şi tu pe umeri crucea ta, adică lupta zilnică cu patimile şi păcatele? Dacă păcatele te biruie neîncetat pe tine, iată, în zadar te apropii de Crucea lui Iisus. | Continuare »

Traian Dorz, Cununile slăvite

Datornicul-nemilostiv-31. O, Marele nostru Dumnezeu, Ocrotitorul părinţilor noştri,
Tu Singur ai fost Salvatorul neamului nostru şi Singurul lui loc de adăpost, din an în an şi din generaţie în generaţie, până azi.
Poporul nostru, chiar de la naşterea lui, a fost luminat de cunoaşterea Ta
şi istoria lui s-a născut o dată cu credinţa lui cea dreaptă în Tine, pe care au mărturisit-o părinţii noştri până astăzi.
Sub Scutul Tău s-au adăpostit în toată crâncena lor istorie, din care cea mai mare parte este îngropată şi azi în cel mai nepătruns întuneric.
Ajută-ne şi nouă să Te credem şi să Te iubim ca ei!

2. O Doamne, cât de recunoscător ar trebui să-Ţi fie Ţie tot neamul nostru
şi cât de nedespărţit de Tine ar trebui să fie sufletul lui pe totdeauna!
Căci numai datorită bunătăţii şi grijii Tale, Doamne, pe care Tu i-ai arătat-o în chip cu totul deosebit, a rămas neamul nostru cu viaţă până azi.

3. Tu, Doamne, ai avut un plan binevoitor şi milostiv cu neamul nostru şi cu poporul nostru.
De aceea i-ai trimis atâtea înştiinţări şi chemări minunate.
Nu înceta, Doamne, să-l iubeşti şi să-l chemi, până va veni la Tine.

4. Tu, Doamne, ai trimis neamului nostru şi solia Oastei Tale, spre a-i da astfel un mijloc binecuvântat prin care să poată a Te sluji mai fericit.
O Doamne, ai milă şi nu ne lăsa acum să ne lăsăm de Tine,
ci dăruieşte-i acestui popor o minte sănătoasă cu care să vină iarăşi într-o şi mai fierbinte dragoste la Tine.
Şi apoi să rămână pe veci la Tine.

5. Cele mai multe păcate le face omul pe faţă,
– dar cele mai mari le face în ascuns.
Oricât de căzut ar fi cineva în stricăciune, tot mai are o parte de ruşine şi de frică în săvârşirea unor păcate
şi nu le face chiar în văzul altora…

6. Deşi, în nebunia lui, omul care păcătuieşte cu uşurinţă de multe ori se laudă cu păcatele lui,
– totuşi sunt unele păcate pe care până şi celui mai ticălos om îi este greu să şi le spună cu glas tare.
Aceste păcate întrec orice margine.
Făptaşul lor le ascunde cât se poate mai tare şi cât se poate mai mult,
fiindcă acestea sunt păcatele în urma cărora ar avea de suferit pedeapsa ce-i aduce ruşine din partea tuturor.

7. Dar oricât de bine ar căuta făptaşul să se ascundă, este totuşi Cineva care îl vede şi îl urmăreşte pas cu pas.
Cineva care îl ştie în tot ce face
şi chiar atunci când se aşteaptă mai puţin îi dă pe faţă tot ce căutase el atât de mult şi atât de bine să ascundă.
Păcate ascunse ani de zile ies dintr-o dată la iveală din te miri ce nimic.
Asta este numai lucrarea lui Dumnezeu. | Continuare »

Traian Dorz, Crucea mântuitoare

duminica_a_xi-a_dupa_rusalii_-_pilda_datornicului_nemilostiv_21. Nimic nu m a amărât mai mult decât când am văzut pe unul care fusese cândva un băiat sărac şi apoi crescut la mesele frăţeşti,
îmbrăcat cu hainele dăruite de surorile evlavioase, adăpostit, miluit, crescut şi învăţat carte înaltă de către dragostea fraţilor şi în Numele lui Hristos,
– iar după ce a ajuns să aibă avuţie, grăsime şi situaţie înaltă, din coşurile lui pline nu s a îndurat să dea nici două pere la un copil către care nu-i era ruşine să se laude arătându i perele lui,
deşi vedea cum copilul se uita la grămada lui de pere cu ochii umeziţi de dorinţe şi de ruşine…

2. Ce să mai zici despre o fiinţă nerecunoscătoare? Că e om?
Îţi vine aşa de greu să zici că e om!
Căci până şi un câine ţine minte un bine care i s a făcut. Şi caută să şi întoarcă recunoştinţa într un fel, fie şi numai printr o prietenoasă clătinare din coadă către cel care i a dat o bucată de pâine!
Nerecunoscătorul om este mai rău decât recunoscătorul animal.

3. Sufletele scumpe fac daruri scumpe.
Sufletele mari nu fac daruri mici.
Când un împărat a făcut dar unui prieten al său o comoară de mare preţ, acela i a zis uimit:
– Maiestate, dar este prea mult!
– Pentru tine poate părea prea mult, i-a zis împăratul, dar pentru mine nu. Eu pot oricât, eu sunt împăratul!
Atunci cât poate Dumnezeu!

4. Suflete al meu, dacă Îl iubeşti cu adevărat pe Hristos, păstrează numai pentru El ceea ce ai tu mai scump: El este Împăratul tău!
Fă-I bucuria numai lui Iisus cu ceea ce ai tu mai de preţ, căci este dovada supremei iubiri, jertfa supremă!
El aşa a făcut pentru noi! | Continuare »

MORMÂNTUL ŞI ÎNVIEREA

Traian Dorz, Răsplata ascultării

1. Mormântul nu este „casă de veci”, cum i se spune, căci din „casa” aceea vom ieşi odată, cum ieşim acum din aceastalaltă. Şi din „patul” acela ne vom scula odată, cum ne sculăm acum din acesta.
Şi abia cel de-al treilea loc va fi cel veşnic pentru noi. Cel în care vom merge după învierea din mormânt.
Abia locul unde vom pleca din faţa Marelui Tron Alb al Judecăţii lui Hristos, acela va fi cu adevărat locul nostru de veci (Mt 25, 46).

2. Ce frumoasă şi cât de plăcută lui Dumnezeu este credinţa acelora care nu privesc la nimic din lumea asta ca la ceva veşnic. Nici chiar la mormânt.
Câtă încredere dovedesc aceştia faţă de făgăduinţele sfinte al Domnului Iisus!
Şi faţă de adevărul Cuvântului Său!

3. Cuvântul spune că L au pus în mormânt, nu că L au înmormântat pe Iisus, – după cum grăuntele de grâu este pus sub brazdă, şi nu înmormântat.
Ce este pus este pentru un timp. Ce este înmormântat este pentru totdeauna.
Credinţa în înviere se vede din tot ce facem noi.

4. Dacă noi trăim îngropaţi în grijile lumii acesteia, dacă suntem îngropaţi în plăcerile vieţii acesteia, dacă suntem îngropaţi în felul deşert de vieţuire al oamenilor fireşti, al lumii acesteia, – atunci în noi nu există nici o sămânţă, nici o nădejde, nici o dorinţă a Învierii mântuitoare. | Continuare »