Comori Nemuritoare

Traian Dorz, Cântările dintâi

La Tine vin, Iisuse, iar,
picioarele să-Ţi strâng,
trecutul să mi-l plâng amar,
păcatul să mi-l plâng.

Căci am greşit, Iisuse bun,
şi-i mare vina mea,
dar mii de lacrimi calde-adun
şi-Ţi cer a mi-o spăla.

Atâţia păcătoşi s-au strâns
de-atâţia ani mereu,
stropind cu lacrimi şi cu plâns
păcatul lor cel greu.

Iar Tu pe toţi i-ai ascultat,
pe vameşi şi pe hoţi,
prin Jertfa Crucii i-ai spălat
şi i-ai iertat pe toţi.

De-aceea vin acum şi eu
picioarele să-Ţi strâng,
căci Tu-mi cunoşti păcatul greu
şi ştii că eu mi-l plâng.

Spre Tine glasul mi-l îndrept
şi mila Ta o cer,
o, dă-mi iertarea ce-o aştept,
nu mă lăsa să pier!

Cu-a’ Tale sfinte mângâieri
Tu mângâie-mă iar
şi-n viaţa plină de dureri
revarsă-mi scumpul har.
Căci, Doamne, către Tine Sus
privirea mi-o îndrept,
Te chem cu glasul stins, Iisus,
şi mila Ta aştept.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii despre pocăinţă, Apologeticum, 2005, pp. 65-73.

…Care port este, oare, aşa de liniştit ca biserica? Care grădină este aşa de frumoasă ca adunarea voastră? Aici nu-i şarpele, care ispiteşte, ci Hristos, Care ne învaţă de taină; nu-i Eva, care ne pune piedică, ci Biserica, cea care ne ţine în picioare; nu sunt aici frunze de copac, ci rodul Duhului; nu-i aici gard de spini, ci vie plină de belşug. Dacă găsesc spin în ea, îl schimb în măslin – că cele de aici nu sunt stânjenite de sărăcia firii, ci cinstite cu libertatea de voinţă; dacă găsesc lup, îl fac oaie, nu schimbând firea, ci prefăcând voinţa.
De aceea n-ai greşi de-ai spune că biserica e mai mare decât corabia lui Noe. Corabia lui Noe a primit în ea animale şi a păstrat în ea tot animale; biserica însă primeşte animale şi le schimbă. Iată ce vreau să spun! A intrat în corabie uliu, a ieşit uliu; a intrat lup, a ieşit lup.
În biserică însă intră uliu, şi iese porumbiţă; intră lup, şi iese oaie; intră şarpe, şi iese miel. Nu se schimbă firea, ci este alungat păcatul.
Asta e pricină că vorbesc mereu de pocăinţă. Că pocăinţa, cumplită şi înfricoşătoare pentru păcătos, este leac păcatelor, istovire a fărădelegilor, secătuire a lacrimilor, îndrăznire către Dumnezeu, armă împotriva diavolului, sabie care-i tăie capul, nădejdea mântuirii, pieirea deznădejdii. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI, Meditaţii la Duminica a 5-a după Rusalii

„…căci Hristos este sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El să poată căpăta neprihănirea“ (Romani 10, 4).
Pe tot de-a lungul drumului Legii, neprihănirea a fost cu neputinţă, fiindcă nimeni nu se putea îndreptăţi din Lege, pentru că nimeni n-a putut s-o ţină în întregimea ei, fără a-i călca nici chiar o poruncă. Iar, dacă una singură a călcat-o, omul s-a făcut vinovat de toate, după cum este şi scris (Iacov 2, 10).
Făcându-se vinovat, mântuirea lui a căzut, pentru că neprihănirea lui s-a pierdut.
De aceea, este iarăşi scris că Dumnezeu ne-a închis pe toţi în neascultarea (neputinţei), ca să aibă îndurarea (răscumpărării) faţă de toţi (Rom. 11, 12).

La capătul tuturor ostenelilor şi al luptelor omului de a se mântui pe sine prin puterile sale… şi la capătul tuturor ostenelilor şi luptelor Legii de a-l mântui pe om prin ţinerea poruncilor sale, a venit darul Harului Dumnezeiesc: Jertfa lui Hristos. Mântuirea adusă de Crucea Lui. Neprihănirea dată de Sângele Lui. Îndreptarea adusă de răscumpărarea Lui.
Astfel, Hristos este nu numai sfârşitul nostru sau sfârşitul Legii, ci şi sfârşitul Mântuirii.
Cine nu-L primeşte pe Hristos şi mântuirea adusă de El, acela nu va mai avea nici în veacul acesta şi nici în veacul viitor nici o altă mântuire, nicăieri.

Hristos este sfârşitul Legii şi în înţelesul ca nimeni să nu mai pună Legea lui Moise vreodată înaintea Lui. | Continuare »

Traian Dorz, Cântări noi

Din locul unde sufăr de flacăra iubirii
răsare coarda Viţei cu şapte înălţimi,
cinci trandafiri mai roşii ca floarea răstignirii
se scutur’ de petale în mâini de heruvimi.

Din şapte spice pline, mai albe ca azima,
se taie Miezul Vieţii în patru părţi cruciş,
din Alfa spre Omega,
de la Ioan spre Dima,
din Moarte spre Viaţă,
din iad, – spre Luminiş.

Dinjosul Rădăcinii e ţeasta despicată
ca rana unei raze muşcată dintr-un măr,
deasupra arde zarea cu creasta-nflăcărată
ca spuma unui Sânge vărsat pentru-Adevăr!

Păduri de mâini se-nalţă cerşind o fărmitură
şi nor de buze arse aşteapt-un strop de har,
– şi Cele Patru Taine se dau fără măsură,
şi Cele Patru Braţe se-ntind fără Hotar…

Să nu vă temeți de cei ce vor sa vă omoare trupul dar la suflet nu pot face nimic! Și să știți, nici o moarte nu ne poate despărți de Iisus!

Noi nu avem nimic de ascuns, asta -i bucuria noastră, asta-i Credinta noastră! Cu asta rămânem și mergem mai departe!

Vă iubesc! Credeți-ma! Și va iubesc pentru că voi iubiți pe Dumnezeu, pentru că voi veniți la Dumnezeu!

Vă îmbrățișez pe toți, va dăruiesc lui Dumnezeu și vă mulțumesc!

Se vorbește mult despre noi… spuneti-le că suntem vii, încă nu am murit, le mulțumim și să vă rugați…

În ciuda tuturor celor ce au vrut sa ne facă acest rău, îi iertam din suflet, vă iert din suflet, în numele Domnului Iisus! Din inimă! Nu am nici un rău asupra nimănui! Și rog pe Dumnezeu, Doamne iartă-i ! Așa cum îi iertai de pe crucea Golgotei ,așa ajuta-ma și pe mine și pe acei frați care am fost otrăviți împreună, să iertăm din inima pe cei care vor sa ne facă rău!”

Înregistrarea audio: aici

Sinaxa interortodoxă a clerului şi poporului binecredincios, organizată în data de 4 aprilie 2017 la Salonic, Grecia, de către părinţii atoniţi nepomenitori, cu participarea clericilor nepomenitori şi a unui impresionant număr de credincioşi din Grecia, Sfântul Munte Atos şi alte ţări ortodoxe, printre care şi România şi Republica Moldova, a luat câteva decizii importante cu privire la ecumenism, sinodul din Creta şi întreruperea pomenirii ierarhilor participanţi la sinodul din Creta:

1. A condamnat şi respins ecumenismul ca panerezie.
2. A condamnat şi respins Consiliul Mondial al Bisericilor, pe care l-a numit Consiliul Mondial al Ereziilor.
3. A proclamat că Hristos este unicul Mântuitor, iar în afara Bisericii Ortodoxe nu există mântuire.
4. A proclamat că Biserica pe care Hristos a întemeiat-o, una, sfântă, sobornicească şi apostolească, se identifică numai cu Biserica Ortodoxă.
5. A proclamat că în afara Bisericii Ortodoxe există numai rătăciri ale satanei, erezii şi schisme.
6. A respins sinodul din Creta ca pseudosinod, deoarece legiferează ecumenismul ca învăţătură a Bisericii, desfiinţează instituţia sinodală, legiferează ereziile ca “biserici”, desfiinţează postul, anulează canoanele sinoadelor ecumenice şi acceptă căsătoriile mixte. Întrucât în limba greacă termenul “pseudo” (“minciună”) include, în context, şi ideea de erezie (a se vedea pentru analogie termenul “pseudoepiscop” sau “minciuno-episcop”, din finalul canonului 15 I-II), autorii documentului sinaxei au considerat de la sine înţeles şi nu au simţit nevoia să adauge expressis verbis faptul că prin respingerea sa ca pseudosinod de fapt el a fost respins ca sinod eretic.
7. A anunţat întreruperea comuniunii cu Patriarhul Constantinopolului şi cu toţi episcopii care acceptă sinodul din Creta ca fiind ortodox.
8. Şi-a manifestat sprijinul şi comuniunea cu toţi preoţii, monahii şi mirenii care au întrerupt pomenirea patriarhilor şi episcopilor ce susţin ecumenismul şi nu condamnă sinodul din Creta.
9. I-a invitat pe toţi ceilalţi fraţi întru cuget ortodox să întrerupă, la rândul lor, pomenirea ecumeniştilor eretici.
10. A solicitat episcopilor Bisericii Ortodoxe din întreaga lume să convoace un sinod ortodox de condamnare a ecumenismului, CMB şi sinodului din Creta. Nu s-a decis organizarea sa la Bănceni în perioada imediat următoare, aşa cum s-a spus în unele relatări de presă, menţionându-se posibilitatea organizării unei sinaxe asemănătoare celei de la Salonic la Kiev, Ucraina, la un moment care va fi anunţat.
11. A exprimat cu tărie faptul că toţi cei ce au luat măsura întreruperii comuniunii cu ereticii sunt şi rămân în Biserica Ortodoxă, nu pomenesc alt episcop în locul episcopului locului, nu înfiinţează alte „biserici” şi nu aderă la alte grupări religioase deja existente.

| Continuare »

Tâlcuirea evangheliei printr-o rugăciune

Acum duminică avem Duminica Sf. Cruci, cu evanghelia despre purtarea crucii. Am tâlcuit pe larg aceasta evanghelie acum e anul, în «Lumina Satelor». Acum vom da tâlcul ei printr-o rugăciune.

Rugăciune
Iisuse, preadulcele meu Mântuitor! Îţi mulţumesc că ai aşezat pe umerii mei crucea şi m-ai chemat să merg după Tine. O, cât de mult a lucrat dragostea Ta şi darul Tău până m-ai făcut să înţeleg această cruce şi m-ai învăţat să o port! Era o vreme când nici habar nu aveam despre ce înseamnă să port crucea şi să mă lepăd de mine. Mă înduioşam de crucea şi suferinţele Tale, dar eu nu voiam să sufăr nimic. Toate silinţele mele se strângeau într-un singur punct: să am un trai tihnit, plin de toate plăcerile şi desfătările cele lumeşti şi trecătoare. Plângeam regulat în Săptămâna Patimilor Tale, dar pentru cea mai mică greşeală săream în capul de-aproapelui meu.
În viaţa mea totul era „eul” meu. Nimic pentru Tine, nimic pentru alţii, totul pentru mine şi interesele mele. O, ce viaţă mincinoasă era aceasta!
Şi atunci, Tu, preadulcele meu Mântuitor, m-ai chemat în şcoala cea mare în care se învaţă purtarea crucii Tale. M-ai chemat în şcoala suferinţelor. Ai pus pe umerii mei crucea suferinţelor şi m-ai chemat să merg după Tine pe calea ce duce la cer. Dar, vai, ce şcolar rău şi ticălos eram eu! Nu voiam să învăţ nimic. Umblam neîncetat să fug din şcoala în care m-ai chemat. O, nebunul de mine! Ce zadarnică era încercarea mea! Scăpam de o cruce şi alta, mai grea, se aşeza în locul ei. | Continuare »

Ce dulce mi-e când ochii se umplu de lumină
şi inima se umple de sfânta-nfiorare,
şi zările se umplu de îngeri ce se-nchină,
şi toată Firea-i plină de Nalta Sărbătoare!

Atunci îmi plec genunchii şi simt cum lângă mine
pe-un umăr şi pe altul se-apleacă frunţi iubite
şi toată rugăciunea mi-e lacrimi şi suspine,
şi toate-s pline-pline de taine nerostite.

Şi locului sub Cruce unde-am trăit minunea
îi cresc înmiresmate flori albe de scumpie
şi simt cum tot cuprinsul îl umple rugăciunea,
şi Slava, şi Genunea, întregi, Îţi cântă Ţie.

Ce dulce mi-e, Iisuse, această împletire
de cântec şi lumină, de flori şi rugăciune,
când cele şapte ceruri sunt toate o iubire,
şi noi, o-mpărtăşire cu Veşnica Minune!

Traian Dorz, Cântarea Veşniciei

În mai multe biserici din ţara noastră, părinţi mărturisitori antiecumenişti au oficiat astăzi, 5 martie, slujba Sinodicon-ului, care lipseşte din Triodul românesc de la Rânduiala slujbei din Duminica Biruinței Ortodoxiei. Deşi măcar o dată în an – în Duminica Ortoxiei – este cea mai bună ocazie de a reactualiza, numindu-le şi anatemizându-le, toate ereziile din întreaga istorie a Bisericii Creştine, pentru a lua aminte şi a nu mai cădea în ele, cel mai simplu mod de a reafirma graniţele ortodoxiei şi delimitarea de ereziile de ieri şi de azi…

Am asistat azi, pentru prima oară la oficierea întreagă a Slujbei Duminicii Ortodoxiei…

E vremea mărturisirii… A alegerii celei bune!

Găsiţi aici întreaga rânduială a Sinodicon-ului.

Iar aici, veţi găsi explicaţii cu privire la lipsa Sinodicon-ului din Triod

Lidia Hamza

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Meditaţii la Apostolul din duminica Fiului risipitor

Sunt în viaţa oricărui suflet credincios felurite încercări şi ispitiri prin care vrăjmaşul iubirii curate caută cu toată şiretenia să ne strice inima de la curăţia dragostei unice pe care I-am promis-o şi pe care I-o datorăm numai lui Hristos, iubitul, scumpul şi dulcele nostru Mântuitor.
Ispitele desfrânării trupeşti atrag de obicei pe om mai mult în anii tinereţii sale. Chemările iubirii lumii şi ispitele acestor chemări sunt mai puternice atunci. Pentru că amintirile lor sunt mai vii şi mai apropiate, iar inima s-a rupt de ele abia de curând… Dar ispitele desfrânării sufleteşti, chemările ispititoare ale credinţelor lor străine, ale mândriei dezbinătoare, ale dorinţei de întâietate şi ale duhului falselor încredinţări acestea vin mai mult nu la cei tineri, ci la cei mai în vârstă. Nu vin la cei nou-veniţi în Lucrarea Domnului, ci la cei veniţi mai de mult în ea.
Cei nou-veniţi la Iisus sunt în dragostea cea dintâi faţă de El. Şi dragostea cea dintâi este fierbinte, sinceră, curată, unică, dulce, frumoasă, alipită total şi fericit de Iisus. Aici diavolul nici nu încearcă să pătrundă, fiindcă ştie că nu poate pe nicăieri. Curăţia şi puterea acestei iubiri o înconjoară ca un zid de apărare, ca o cetăţuie întărită pe unde nici o săgeată otrăvită a vrăjmaşului nu poate să pătrundă şi s-o strice. Numai când dragostea cea dintâi se pierde – cum spune la Apocalips 2, 4 – când se pierde curăţia ei, când slăbeşte legământul ei, când se usucă lacrimile ei, când se uită binefacerile ei, atunci când vrăjmaşul se apropie, găseşte crăpăturile întăriturii slăbite şi se strecoară ca un şarpe, încolăcind molatic şi cald, şoptind atrăgător şi voluptuos, strângând şiret şi ispititor, promiţând cuceritor şi blestemat. | Continuare »