Comori Nemuritoare

Prea puţin credinţa noastră
este-a unor fii cereşti
şi prea mult a unor oameni
slabi, nevrednici şi lumeşti.

Prea puţin ni-e rugăciunea
ca un soare cald pe cer
şi prea mult ne e ca norii
ce se-mprăştie şi pier.

Prea puţin e postul nostru
ca al sfinţilor smeriţi
şi prea mult e rar şi rece,
postul unor prea grăbiţi.

Prea încet suntem spre bine,
prea grăbiţi suntem spre rău,
voia Domnului uitând-o
şi călcând Cuvântul Său.

Prea gol sufletul ne doarme
fără-al harului olei
şi, prea plini de duhul lumii,
lenevim cu ochii grei.

…Doamne, ce vom face-n clipa
când va arde unde stăm?
Când Îţi vom vedea Venirea,
cum o să Te-ntâmpinăm?

Traian Dorz, Cântarea viitoare

Vorbirea şi rugăciunea fratelui Traian Dorz la o adunare de Botez – Strângeţi firimiturile, vol 3

(…) O veche înţelepciune românească spune: „Amintirile sunt banii noştri albi pentru zilele negre”. Din calea şi din umblarea noastră cu Hristos, amintirile scumpe pe care le-avem despre adunările fericite, despre fiinţele iubite pe care le-am cunoscut, despre cuvintele alese şi învăţăturile deosebite pe care le-am primit de fiecare dată şi cu fiecare prilej sunt, pentru noi, o zestre sufletească din care totdeauna ne îmbogăţim cu putere, cu bucurie, cu ajutor, pentru lupta şi munca mântuirii noastre pe care fiecare dintre noi o avem de dus în viaţa aceasta scurtă, lungă, uşoară, grea, cum a rânduit Dumnezeu s-o avem pe faţa acestui trecător pământ, spre pământul cel nou şi cerul cel nou, spre Ierusalimul cel nou şi care este mama noastră, cum spune Sfântul Apostol Pavel la Galateni. Căci noi suntem într-adevăr – nu numai trupeşte, ci şi sufleteşte – călători prin lumea aceasta, prin viaţa aceasta, spre viaţa veşnică, spre Împărăţia cerească, spre locul nostru cel veşnic. Aici noi n-avem loc veşnic; aici avem loc trecător. Curând lăsăm casele noastre, curând lăsăm avuţiile noastre, curând lăsăm toate scaunele noastre şi comoditatea noastră, şi sărăcia noastră din lumea aceasta şi ne ducem spre un alt loc. Mulţi zic mormântului „locul veşnic”. Nu-i adevărat însă! Nici mormântul nu este locul veşnic. Şi de-acolo, va veni o zi când glasul lui Hristos ne va striga pe nume, pe fiecare. Şi vom ieşi, căci este scris: „…şi morţii vor învia”, ca să stea la judecata Lui Dumnezeu.
Locul al treilea în care vom merge din faţa Judecăţii lui Hristos, acela va fi locul nostru veşnic: în împărăţia întunericului sau în Împărăţia luminii; după cum am iubit şi-am căutat: calea luminii sau calea întunericului, faptele luminii sau faptele întunericului, să fim fii ai luminii sau fii ai întunericului, prin alegerea noastră liberă pe care Dumnezeu ne-a rânduit-o fiecăruia dintre noi când ne a pus în faţă Sfântul Său Cuvânt şi-a zis: „Iată, pun înaintea ta calea vieţii şi calea morţii. Alege!”.
Şi, din cea dintâi zi a vieţii noastre şi până la cea din urmă, aceste două căi stau deschise în calea fiecăruia dintre noi; şi noi avem libera voinţă să o alegem ori pe una, ori pe cealaltă. Cei mai mulţi se înşală de ispita vrăjmaşului care, prin amăgirile lui şi prin înşelăciunile sale, ne promite fericirea în lucrurile de pe pământ, în lucrurile păcatului; să le iubim mai mult decât trebuie, să adunăm mai mult decât avem nevoie. Şi, prin înşelăciunea păcatului, ceea ce trebuie să avem noi faţă de Dumnezeu, să avem faţă de aceste lucruri. Şi să ne îngropăm astfel bunul cel mai sfânt, sufletul nostru, în căutarea şi în dobândirea acestor lucruri pieritoare, (…) [în loc să le căutăm pe cele] care sunt bunurile mântuirii sufleteşti, despre care spunem că învăţăm să le cunoaştem în întâlnirile noastre, din Cuvântul lui Dumnezeu, din experienţele înaintaşilor noştri şi din tot ceea ce Sfânta Evanghelie şi învăţătura noastră dreaptă, a credinţei lăsate de strămoşii noştri, ne-a luminat deplin în alegerea şi-n căutarea lor. | Continuare »

Cu dor adânc ne amintim de Fratele Traian Dorz,
la ceas comemorativ: 25 de ani de la trecerea sa la Domnul.

Doamne, dă-i răsplată sus
celui care ne-a condus
mâna când ne tremura,
pasul care nu-ndrăznea,
inima arzând durut,
plânsul zbuciumând tăcut,
şi condeiul prea sfios
vrând să-L nalţe pe Hristos,
şi arcuşul ce-a cântat
tot de dor înfiorat.

Doamne, răsplăteşte-n cer
celui ce ne-a fost străjer
luptele când se-nteţeau,
flamuri când se sfărâmau,
rugul când ardea robind
cu cătuşe-nlănţuind
dorul cel nemărginit,
zorii fără răsărit…
Doamne, dă-i răsplată-n cer
fratelui rămas străjer!

Doamne, fratelui Traian
dă-i răsplată-n cer noian…
Ochii i-au secat în plâns, | Continuare »

Locul acesta unde S-a rugat Iisus cu sudori de sânge se cheamă la Ierusalim „Peştera agoniei“, a sfârşitului, pentru că aici Mântuitorul a trecut prin Golgota cea sufletească, a trecut cu sufletul prin marile dureri şi chinuri ale morţii şi ale izbăvirii noastre de păcat. Pe acest loc se află astăzi un altar a cărui fotografie am dat-o pe pagina dinainte. În mijlocul altarului se arată şi azi locul unde S-a rugat Mântuitorul cu sudori de sânge. Nu departe de acest loc se vede şi azi stânca unde au adormit Apostolii îngreuiaţi de somn. O, ce fior sfânt şi neuitat am avut rugându-mă în acest loc! Am adus din acest loc un fior ce va rămâne de-a pururi în sufletul şi inima mea. Pe locul unde S-a rugat Mântuitorul cu sudori de sânge, mai mult am plâns decât m-am rugat. Nu puteam altcum. Stând în locul unde El S-a rugat pentru mine cu sudori de sânge, eu mă simţeam atât de vinovat, atât de ticălos, atât de nerecunoscător, încât faţă de sudorile Lui şi durerile Lui n-aveam alt răspuns şi alte cuvinte decât lacrimile. Îmi venea parcă să mă ridic, să mă depărtez cât mai repede de acest loc preasfânt. Însă mă opreau în loc sudorile Lui şi durerile Lui pe care le simţeam cum picură peste ticăloşia vieţii mele iertare, o nespus de dulce şi scumpă iertare. M-am rugat şi am plâns pe locul acestei Golgote sufleteşti. M-am înfiorat văzând piatra unde au adormit Apostolii şi am plâns, aducându-mi aminte de câte ori am adormit şi eu în somnul păcatelor. Pelerinii care au fost la Ierusalim şi-au adus de pe acolo multe feluri de amintiri, cele mai multe cumpărate de prin prăvălii. Mie nu mi-au plăcut aceste feluri de amintiri (pentru că şi cei ce le-au făcut şi cei ce le-au vândut au pus în ele lăcomie, de multe ori, şi înşelăciune). Eu mi-am adus din Grădina Ghetsimani o piatră din stânca unde au adormit Apostolii. Pentru mine e o amintire de mare preţ această piatră. Ca pe o icoană am pus-o într-o ramă pe peretele casei mele, să o am de-a pururi înaintea ochilor mei. De câte ori satan se apropie de mine cu ispitele lui, piatra aceasta parcă îmi strigă cuvintele Mântuitorului: „Privegheaţi şi vă rugaţi, să nu cădeţi în ispită“. De câte ori somnul păcatelor parcă mă fură şi mă ispiteşte să adorm, piatra aceasta parcă strigă întrebarea şi mustrarea Mântuitorului: „Iosife! Iar ai adormit?“ De câte ori va slăbi râvna mea pentru Domnul şi Evanghelia Lui, piatra aceasta va striga de pe perete: „Iosife, iar ai adormit?“ De voi tăcea – de voi cerca să tac –, şi piatra aceasta va striga după mine, precum zice la Evanghelie (Luca 19, 40). Din locul acesta plin de fior aduc cititorilor acestei cărţi cuvintele Mântuitorului: „Privegheaţi şi vă rugaţi, să nu cădeţi în ispită!… Privegheaţi şi vă rugaţi, căci duhul este osârduitor, iar trupul, neputincios“. Din Grădina Ghetsimani aduc întrebarea şi chemarea Mântuitorului: „De ce dormiţi? Sculaţi-vă, privegheaţi şi vă rugaţi, să nu cădeţi în ispită!“ Sculaţi-vă, cei ce dormiţi în somnul păcatelor, ca şi cele cinci fecioare nebune din Evanghelie! (Matei, cap. 25). Cu nimic nu-l poţi alunga şi ţine departe pe satan şi ispitele lui decât cu priveghere şi rugăciune neîncetată.

Părintele Iosif Trifa, Pe urmele Mântuitorului

TREI FELURI DE ASCULTĂTORI

1. Totdeauna unde se vorbeşte Evanghelia sunt trei feluri de ascultători: cei de aproape, cei de la mijloc şi cei de departe.
Dar nu poziţia trupească faţă de vorbitorul cuvântului este importantă – ci cea sufletească.

2. Poziţia sufletească a celor de departe este de obicei că doar aud. A celor de la mijloc este că aud şi înţeleg. Dar a celor de aproape este că şi aud, şi înţeleg, dar şi ascultă Cuvântul lui Dumnezeu.

3. Încă o dată: nu poziţia trupească este cea mai importantă, ci poziţia sufletească. Sunt mulţi dintre cei de departe care sunt numai ochi şi urechi. Dintre aceştia uneori auzi strigând: Vă rugăm, vorbiţi mai tare, că nu se aude… Aceştia n-ar vrea să scape nici un cuvânt, pentru că ei vor nu numai să audă sau să înţeleagă, ci vor să asculte Cuvântul Sfânt.
Ce scumpe sunt înaintea lui Dumnezeu astfel de suflete!

4. Sunt unii dintre cei care, chiar aproape fiind, nu le pasă de Cuvânt. Uneori nici nu-l aud din cauza vorbelor lor. Apoi nu-l înţeleg din cauza gândurilor lor. Şi apoi nu vor să-l primească din cauza simţirii lor potrivnice.
Ce departe de Cuvânt sunt uneori chiar cei mai aproape de cuvântător!

5. Cei de la mijloc se împart între cele două extreme:
unii aud şi chiar înţeleg, dar nu ascultă niciodată;
alţii [sunt cei] cărora Dumnezeu le dă Harul să asculte ceea ce au auzit şi au înţeles.
Cei din urmă vin totdeauna la Domnul. Cei din mijloc vin foarte rar. Iar cei dintâi, aproape niciodată.

6. Nu de cantitatea cuvântului depinde de multe ori ascultarea lui, ci de valoarea şi puterea sa. Nu ce vorbitor auzim, ci al Cui Cuvânt îl ascultăm. Dacă auzim numai un vorbitor – chiar pe cel mai strălucit om – nu ne alegem cu mare folos.
Ci numai când, dincolo de om, Îl ascultăm pe Dumnezeu. | Continuare »

Numai Cuvântul Tău mă face să-mi pot vedea păcatul meu,
ca să-mi noiesc mărturisirea şi pocăinţa mea mereu.

Numai Cuvântul Tău mă poate sub Cruce-ngenunchea plângând,
să-mi pot afla despovărarea şi pacea inimii-ascultând.

Numai Cuvântul Tău mă creşte senin, puternic şi smerit,
de-orice păcat şi neascultare şi de-orice rătăciri ferit.

Numai Cuvântul Tău mă poartă curat prin orişice noroi,
dând luptei mele spre sfinţire mereu puteri şi trepte noi.

Numai Cuvântul Tău cel dulce alină sufletul meu când
chiar de la cei mai dragi se-ntoarce îndurerat şi sângerând.

Numai Cuvântul Tău îmi face dreptate-atunci când prea lovit
mă-ntorc mereu din orice parte mai întristat şi mai zdrobit.

Numai Cuvântul Tău, Iisuse, mă mângâie pe orice drum,
să-ndur spre slava viitoare oricâte nedreptăţi acum.

Traian Dorz

La începutul lumii au fost numai cele două feluri de munci: plugăritul şi păstoria. Şi numai cele două feluri de muncitori: plugarii şi păstorii, căci urmaşii primilor oameni, Cain şi Abel, erau plugarul şi păstorul. A treia clasă nu era…
Şi multă, multă vreme apoi, plugarii şi păstorii au fost şi meseriaşii care şi-au lucrat uneltele, hainele şi locuinţa. Aceste două categorii ţineau numai de pământ şi de cer. Plugarul îşi punea sămânţa în pământ, apoi se uita în Sus: dacă Cerul îi da soare şi ploaie la vreme, el avea ce să culeagă. Dacă nu, nu. Păstorul îşi scotea turma la câmp şi se uita şi el în Sus: dacă Cerul îi da şi lui soare şi ploaie la timp, avea şi turma sa apă şi iarbă. Dacă nu, nu.
De primăvara şi până toamna târziu, ei erau plugari şi păstori cu sapa şi plugul în pământ – şi cu turmele pe câmpuri. Dar toamna, îndată ce roadele de pe ogoare se adunau în hambare şi uneltele în şopru, iar turmele se aduceau la iernat în adăposturi şi la iesle, – plugarul şi păstorul deveneau meseriaşi, lucrându-şi singuri îmbrăcămintea, uneltele şi adăposturile trebuincioase pentru ei şi pentru alţii.
Tot timpul vremilor când aceste două categorii de oameni au ştiut că depind numai de Cer şi de pământ, – au trăit o viaţă binecuvântată din partea amânduror acestora, fiindcă ei cereau şi primeau totul de la Dumnezeu. | Continuare »

O, Maica Jertfei Salvatoare,
ca-n preacuratele-ţi priviri,
nici Fericirea, nici Durerea
atât de-adânci nu-s nicăiri!

Ca-n chipul tău pe lume unic
de umil şi de glorios,
nici Suferinţa, nici Iertarea
nu strălucesc mai dureros.

În viaţa ta, cum nici o mamă
din lumea asta n-a avut,
e-o pace negrăit de dulce
şi-un zbucium nepătruns de mut.

O umilinţă-atât de-adâcă
pe-un nimb atât de-mpărătesc,
cântarea cea mai îngerească
şi plânsul cel mai omenesc…

…În preţul Jertfei Salvatoare
şi tu ce mare parte-ai pus!
Te vom cinsti în veci, că tu eşti
şi Maica noastră – prin Iisus.

Traian Dorz, Minune şi taină