Comori Nemuritoare

Traian DORZ

Nu există-n lume altă pacoste decât păcatul;
toate celelalte rele sunt din el,
urmări a lui.
Dacă omul se fereşte de nenorocirea asta,
de la toate celelalte îl fereşte Dumnezeu!

Nu-i păcat ce-l faci pe lume să nu-i iei
odată
plata,
ori viu, pe pământ primind-o,
ori mort, sub pământ fiind.
Dacă-i mic păcatul, mică-i şi osânda lui primită,
dacă-i mare, trag şi fiii,
poate şi urmaşii lor.

Ce păcate-s făptuite de un om,
un om plăteşte;
ce familia le face, ispăşirea ea o dă;
iar păcatele făcute de-o idee
sau de-o ţară
trebuie să le plătească toţi acei ce-i aparţin. | Continuare »

Un om bogat, un boier, îşi făcuse casă nouă şi frumoasă. La mutarea în casa cea nouă, boierul a ţinut să facă un ospăţ de bucurie prietenilor şi cunoscuţilor săi.
Ca de obicei, la masă, prietenii l-au gratulat cu multe vorbe frumoase şi laude măgulitoare. Dar, pe sfârşite, s-a ridicat unul mai din coada mesei şi a grăit cam aşa:
– Frumos lucru ai făcut aici, prietene. Zidirea a ieşit cu bine în toate cele, dar, uite, a rămas o gaură în casa ta cea nouă. Să astupi această gaură dacă vrei să fii pe deplin fericit!
– Ce gaură? – întrebă stăpânul casei, mirat.
– Gaura prin care va intra moartea după tine şi prin care te va scoate din casa ta cea nouă – răspunse prietenul.
Creştine! Cititorule!… De locuieşti în bordei sau palat, adu-ţi aminte că gaura morţii stă totdeauna deschisă în bordeiul tău sau în palatul tău!
„Privegheaţi şi staţi gata, că nu ştiţi ziua şi ceasul“ când moartea va intra prin ea ca să vă ducă înaintea Dreptului Judecător!

Pr. Iosif TRIFA, din 600 istorioare religioase

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

„Şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia.“ (Efeseni 2, 16)

Părinţii unui copil ajunseseră la ceartă şi ură între ei. Şi curând se despărţiră unul de celălalt. Nici o împăcare nu mai părea cu putinţă între ei.
Copilul a încercat în toate felurile să facă iarăşi pace între ei, dar prăpastia era prea adâncă şi sufletele lor prea depărtate.
Din marea durere a acestei despărţiri, copilul se îmbolnăvi de moarte. De pe patul său din spital, copilul făcu în aşa fel ca amândoi părinţii să se întâlnească la patul lui, în ziua cea din urmă a vieţii sale. Dar cei doi stăteau, unul de-o parte a patului, iar celălalt de alta, fără a se privi şi fără a-şi vorbi unul celuilalt.
Copilul, privindu-i cu lacrimi pe amândoi, le luă câte o mână fiecăruia, le încrucişă peste inima lui care îşi trăia ultimele bătăi şi le zise: „Din dragoste pentru jertfa mea, împăca- ţi-vă!…“
Şi muri, cu mâinile cruce peste inima lui zdrobită, dar biruitoare.

*

Aşa ne-a împăcat pe noi dulcele, dragul, scumpul şi bunul nostru Mântuitor cu Tatăl nostru Cel Ceresc, de Care ne despărţeau munţii de păcate şi prăpastia noastră de nelegiuiri.
Peste Trupul Lui sângerând, peste Inima Lui străpunsă, mâinile noastre ridicate şi Mâinile Tatălui nostru Ceresc coborâte s-au întâlnit, s-au înfiorat şi s-au cuprins pe totdeauna, formând cea mai fericită şi cea mai mântuitoare Cruce, Crucea prin care a nimicit vrăjmăşia în care trăiam noi faţă de El în adâncurile păcatului. Şi El faţă de noi, în înălţimile sfinţeniei. | Continuare »

Orice bine-n lumea asta l-am plătit adânc şi greu.
Bucuria, chiar de-o clipă, mi s-a-ntors, în drumul meu,
cu obrajii arşi de febră şi cu ochii storşi de plâns
la un preţ cu mult mai mare, decât bucurie-am strâns.

Chiar de mi-au plăcut vreodată scurtele-adieri de vânt,
mi le-am ars apoi în doruri necuprinse în cuvânt.
Sau în şoapta înserării meditând de-am stat cândva,
liniştirea de-o clipită s-a întors în contra mea.

Dacă-n aurora zilei lăcrimam cumva de drag,
din înfiorarea sfântă doar suspine-am în desag.
Am plătit un bine-al lumii către mine-n greu suspin,
dar şi cel al meu spre lume mi-a-ntors şi mai mult venin.

Şi-am crezut atunci că numai binele cel pământesc
îl plătesc cu-atâtea lacrimi, ca să nu-l mai îndrăgesc.
Dar şi clipele în care sufletu-mi se nalţă lin
lângă-ai Tăi şi lângă Tine le plătesc şi mai din plin.

Şi-nţeleg, Iisuse Domane, că prin lume greu plătim
mai degrabă-un bine veşnic, decât ce păcătuim.
Ca să n-aşteptăm răsplata bucuriei pe pământ,
ci cu cât mai scump e-un bine, mai slăvit e-n cerul sfânt.

Doamne, toată suferinţa oricărei trădări de-acum
să nu-nfrângă-n noi credinţa şi să nu ne-o facă scrum.
Ci, din focul crunt, să iasă aurul cel mai curat,
iar obrazul ars ne fie doar de Tine sărutat.

Vlad Gheorghiu

Omul cel născut de Sus
are ochi cum alţii nu-s
şi-are-un fel ce-n lume nu-i,
căci din Cer e felul lui.
Naşterea din Duhul Sfânt
nu-i ceva de pe pământ,
e ceva din Dumnezeu,
de aceea-i scump şi greu…

Dă-ne, Scump Iisus,
naşterea de Sus,
căci numai prin ea
cerul vom avea…

Scumpă-i, căci e dar ceresc
şi nu-s mulţi cei ce-o primesc,
ci numai acei ce pot
părăsi păcatul tot
şi numai acei ce vin
cu căinţă şi suspin
la Hristos cu legământ
şi şi-l ţin pân’ la mormânt…

Grea e – căci se cere preţ
jertfa înfrânatei vieţi
şi-osteneli, şi suferinţi
cum au dus părinţii sfinţi,
post şi plâns, şi rugăciuni
cum au dus cei sfinţi şi buni
– dar nimic nu-i scump şi greu
când iubeşti pe Dumnezeu…

Traian Dorz, Cântări noi

O, Moarte, noi ne-am întâlnit
demult, la o răscruce-odată,
tu m-aşteptai, eu n-am simţit
decât fiinţa-n foc scăldată!

De-atunci am mers mereu la pas
pe nişte urme-nsângerate,
tu mi-ai fost soţ şi mi-ai rămas
nedespărţit mereu prin toate.

De câte ori mă-mbrăţişai
simţeam o tainică plăcere
că-n toată inima-mi lăsai
o nelumească mângâiere.

Mi-ntunecai orice-amintiri,
mi-nseninai orice-ntristare, | Continuare »

Aleargă la cântare
când sufletul durut
de-atâta întristare
blândeţea şi-a pierdut.

Aleargă spre lumină
când neguri te cuprind
şi ochii tăi, din tină,
de soare se desprind.

Aleargă la Cuvântul
în veci izbăvitor
când te îndoaie vântul
sau duhu-nşelător.

Dar înspre rugăciune,
s-alergi necontenit
şi când ţi-e „soare-apune“,
şi când ţi-e „răsărit“.

Şi când ţi-ntorci acasă
de spice, braţul plin,
şi când amar te-apăsă
al secetei suspin.

Căci numai rugăciunea
te nalţă ne-ndoios
din negură-n minunea
iubirii lui Hristos.

Vlad Gheorghiu

Traian DORZ, fragment din «Hristos – mărturia mea»

… să revenim unde am rămas, la şedinţa Sfântului Sinod din octombrie 1958, când urma să se pună problema legalizării Oastei.
În ajunul şedinţei acesteia eram deja la Bucureşti, bătând la uşa părintelui Mitrofan. Mi-a deschis şi m-a dus la părintele patriarh, care m-a primit părinteşte şi mi-a spus:
– M-am preocupat în ultimul timp cu toată grija de problema dumneavoastră. Doresc şi eu din toată inima ca totul să se rezolve cu bine. Mi am întocmit susţinerea din şedinţa Sfântului Sinod, dar prevăd că va merge cam greu. Dacă totuşi Dumnezeu va voi, vom reuşi. Mâine după-masă, după terminarea şedinţei, vino din nou pe la mine, ca să vedem ce s-a realizat. Vom sta atunci de vorbă mai pe larg.
I-am mulţumit, i-am sărutat dreapta şi am ieşit pe aceeaşi uşă a părintelui Mitrofan, care şi-a învârtit din nou cheia în urma mea.
Noaptea aceea am rămas la Sergiu şi Coleta, mai mult rugându-mă şi încredinţând în mâna cea înţeleaptă şi puternică a Domnului rezolvarea după care alergasem aproape doi ani, lună de lună, pe la Bucureşti sau prin ţară, când în faţa mai-marilor norodului, când în faţa fraţilor, nădăjduind sincer şi suferind nespus de mult, ca o bucată de fier lovit şi de ciocan şi de nicovală. Şi de autorităţi – şi de fraţi.

După-amiază, părintele Mitrofan mi-a deschis din nou poarta lui şi m-a dus direct la patriarh. Acesta m-a întâmpinat nespus de trist. M-a îmbrăţişat cu un suflet pe care l-am simţit zdrobit de tot şi mi-a spus cu cel mai amărât glas din lume:
– Frate Dorz, am fost torpilaţi! Ce amestec a avut în toată problema asta Wurmbrandt?
Eu am rămas înmărmurit:
– Nici un amestec, părinte patriarh!
– Nu te-ai consfătuit niciodată cu el? N-ai făcut nici un fel de înţelegere cu el? | Continuare »

Părintele Galeriu – Iubirea vrăjmaşilor

Când m-au închis, trântind în urmă
cu zgomot uşa grea de fier,
în noaptea grea privea spre mine,
pe-un strop de geam, un strop de cer!…

– O, strop de cer, în câte rânduri
spre tine mâinile-am întins
când sufletul zăcea-n durere
zdrobit, şi doborât, şi-nvins!
În câte rânduri, către Tine,
s-a ridicat privirea mea,
când întunericul acela
de nemaiîndurat părea!

De câte ori, în stări supreme,
când mii de duhuri mă-nvingeau,
legat
şi doborât,
doar gândul
şi ochii a privi puteau!

O, strop de cer, cu ce putere
şi har mă-nviorai atunci,
ce linişte-mi dădeai în suflet
când trupul se căznea în munci!

O, strop de cer, tu-ai fost solia
Acelui Care m-a iubit,
să ştiu, să simt
că chiar şi-acolo
El mi-a rămas nedespărţit.

Când te-am văzut, din prima clipă,
simţit-am recunoscător
că sunt aici, dar nu sunt singur, –
în Mâna Lui, nu-n mâna lor!

Traian Dorz, Cântări îndepărtate