Comori Nemuritoare

„Căci spre aceasta aţi fost chemaţi, că şi Hristos a  pătimit pentru voi, lăsându-vă pildă, ca să păşiţi pe urmele Lui“ (I Petru 2, 21).
„Cine zice că petrece întru El, dator este, precum Acela a umblat, şi el aşa să umble“ (I Ioan 2, 6).

Domnul nostru Iisus Hristos a fost „o oaie fără de glas înaintea tunzătorului“ şi, precum a fost El, aşa trebuie să fim şi noi în această lume. El ne-a dat o pildă, ca să călcăm pe urmele Lui (I Petru 2, 21). Şi oile Lui merg după El, pen­tru că Îi cunosc glasul (Ioan 10, 5).
Deşi noi niciodată n-am fost aduşi la templu ca nişte oi aduse jertfă pentru iertarea păcatelor, totuşi sfinţii timpurilor vechi au fost o turmă de jertfă. Cum stă scris: „Că pentru Tine suntem ucişi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere“ (Ps. 43, 24).

„Iată, vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor“ (Matei 10, 16), a spus Domnul ucenicilor Săi când i-a trimis să propovăduiască Evanghelia.
Şi ei au plecat fără teamă să ducă lumii vestea iubirii lui Dumnezeu şi să sufere după pilda Celui Care a murit pe crucea Golgotei pentru mântuirea oamenilor.

Iisus ne trimite şi pe noi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; şi noi să ne socotim ca o jertfă vie, gata de a ne jertfi şi viaţa.
Să stăruim mai amănunţit asupra celei de-a doua asemănări: şi noi trebuie să stăm ca „o oaie fără de glas“ sub mâna tunzătorului. | Continuare »

Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, Predică în Duminica Sfintei Cruci

Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine şi să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie, le-a grăit Domnul ucenicilor Săi, chemându-i înaintea Sa, precum am auzit astăzi în Evanghelie (Marcu 8, 34).

Iubiţi fraţi! Şi noi suntem ucenicii Domnului nostru Iisus Hristos, fiindcă suntem creştini. Şi noi suntem chemaţi înaintea Domnului în această sfântă biserică pentru a asculta învăţătura Lui. Stăm înaintea feţei Domnului; privirile Lui sunt aţintite asupra noastră. Înaintea Lui sunt descoperite sufletele noastre; gândurile noastre de taină şi simţămintele noastre ascunse sunt arătate Lui. El vede toate planurile noastre; El vede faptele drepte şi greşelile făcute de noi din tinereţile noastre; vede toată viaţa noastră, atât trecută cât şi viitoare; cele nefăcute încă de noi sunt deja scrise în cartea Lui. El vede dinainte ceasul mutării noastre în nemăsurata veşnicie şi ne vesteşte pentru a noastră mântuire porunca Lui cea atotsfântă: Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine şi să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie.

Prin puterea credinţei vii să înălţăm către Domnul ochiul nostru gândit – şi-L vom vedea! Îl vom vedea pe El, Pretutindenea Fiitorul – Care este de faţă aici, împreună cu noi. Să deschidem inima noastră, prăvălind de la intrarea ei greaua piatră a învârtoşării; să ascultăm, să privim, să primim, să ne însuşim învăţătura Domnului nostru.

Ce înseamnă lepădarea de sine? Lepădarea de sine înseamnă să părăseşti viaţa păcătoasă. Păcatul, prin mijlocirea căruia s-a săvârşit căderea noastră, a cuprins întreaga noastră fire în aşa chip că ni s-a făcut ca şi cum ne-ar fi firesc: lepădarea de păcat s-a făcut lepădare de firea noastră; lepădarea de firea noastră este lepădarea de sine. Moartea veşnică, ce a lovit sufletul nostru, s-a prefăcut pentru noi în viaţă. | Continuare »

Sfântul Luca al Crimeei, Cuvânt în Duminica Închinării Sfintei Cruci

Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu (Is. 40, 1). Aceste cuvinte ale străvechiului proroc Isaia sunt îndreptate în primul rând către noi, păstorii, fiindcă pe umerii noştri stă nu numai datoria de a vă învăţa, de a vă arăta calea lui Hristos, ci şi de a vă mângâia, de a vă arăta  dragoste  şi  grijă  din  adâncul  inimii.  Şi  eu vă  iubesc  pe  voi,  turma  dată  mie  de Dumnezeu, ca pe oamenii cei mai apropiaţi mie. Şi oare eu nu ştiu ce multe necazuri şi lacrimi aveţi voi? Oare nu sunt dator să vă mângâi? Şi mă voi strădui s-o fac în marea zi de astăzi a închinării Crucii lui Hristos.

Când vă învăţam calea lui Hristos, totdeauna vă îndemnam să vă amintiţi spusele Lui despre faptul că strâmtă este poarta şi îngustă este calea ce duce în împărăţia lui Dumnezeu (Mt. 7, 14), că necazurile sunt partea tuturor creştinilor.
Veţi întreba: „Dar ce, numai creştinii au necazuri? Nu îndură necazuri, nenorociri şi amărăciuni şi oamenii acestei lumi? Nu vărsa lacrimi şi cei ce leapădă calea lui Hristos?”
Bineînţeles, de necazuri nu scapă nici aceştia, dar este mare deosebire între preţul pe care îl au înaintea lui Dumnezeu necazurile şi lacrimile noastre şi preţul pe care îl au înaintea Lui necazurile şi lacrimile celor care trăiesc fără Dumnezeu.

Ei îşi rabdă necazurile nu de bunăvoie, ci numai fiindcă nu pot scăpa deloc de ele; adeseori blesteamă şi cârtesc, în timp ce noi, creştinii, suntem datori să ne ducem necazurile cu totul altfel – pentru numele lui Hristos, cu mare supunere faţă de voia lui Dumnezeu, mulţumind lui Dumnezeu pentru tot ce ni se întâmplă: şi pentru bucurii, şi pentru greutăţi, şi pentru amărăciuni, şi pentru toate nefericirile. | Continuare »

Ieromonah Serafim ROSE, din «Mai aproape de Dumnezeu»

Căutarea
De ce studiază omul religia? Se pot găsi multe motive incidentale, dar unul singur este valabil dacă persoana ia lucrurile în serios: într-un cuvânt, este vorba de intrarea în contact cu realitatea, de găsirea unei realităţi mai profunde decât realitatea de fiecare zi care se schimbă atât de repede, dispare fără să lase nimic în urmă şi nu oferă fericire durabilă sufletului uman. Orice religie autentică încearcă să deschidă calea către această realitate. Aş dori să spun astăzi câteva cuvinte despre modul în care creştinismul ortodox încearcă să facă acest lucru – să deschidă celui care caută calea către realitatea duhovnicească.

Căutarea realităţii este o misiune periculoasă. Aţi auzit probabil cu toţii istorii despre tineri ai acestor vremuri de căutări, care „au ars de tot” încercând să găsească realitatea şi, fie au murit de tineri, fie au eşuat într-o existenţă plicticoasă în care nu au pus în valoare decât o fracţiune din potenţialul minţii şi sufletului lor. Eu însumi îmi amintesc de un prieten din zilele propriilor mele căutări de acum 25 de ani, când Aldous Huxley tocmai descoperise presupusa valoare „spirituală” a L.S.D.-ului şi îi determinase pe mulţi să îi urmeze. Acest tânăr, un căutător de hrană spirituală tipic pentru vremurile noastre, care poate ar fi audiat un curs ca acesta, mi-a spus odată: „Indiferent ce ai spune despre pericolul drogurilor, trebuie să admiţi că orice altceva este mai bun decât viaţa americană cotidiană, care din punct de vedere spiritual este moartă”. | Continuare »

Sfântul Ioan Gură de Aur

Fost-a cuvântul Domnului către Iona: „Scoală-te şi mergi la Ninive, cetatea cea mare” (Iona l, 1-2). Dar ce trebuia el să vestească acolo? El trebuia să strige: „încă trei zile şi Ninive se va prăpădi” (Iona 3, 4). Dar pentru ce, o Dumnezeule, porunceşti să se vestească mai înainte nenorocirea pe care voieşti să o trimiţi ? Răspunsul lui Dumnezeu este: „Tocmai ca să nu fac ceea ce am poruncit să se vestească”. Pentru aceea Dumnezeu ne-a ameninţat şi cu iadul, pentru ca să nu ne arunce în iad. El zice către noi cam aşa: „Teme-te de cuvintde, şi nu vei tremura de fapte”.
Însă pentru ce oare hotărăşte El un termen aşa de scurt de iertare ? Pentru că tu să cunoşti fapta cea bună a ninivitenilor, care în aşa de puţine zile s-au pocăit de aşa de multe păcate şi le-au stârpit. Totodată, trebuie să te minunezi de îndurarea lui Dumnezeu, căreia i-a fost de ajuns o pocăinţă atât de scurtă pentru atât de multe păcate; de aceea tu nu trebuie să cazi în deznadejduire, măcar de ai fi săvârşit mii de păcate. Precum un om leneş şi delăsător, care, deşi are timp de pocăinţă, totuşi nu săvârşeşte nimic însemnat, ci din uşurătatea minţii, întârzie de a se împăca cu Dumnezeu; pe când dimpotrivă, cel râvnitor şi dispus la pocăinţă, în timp scurt poate face îndestulare pentru pacatde multor ani.
Nu s-a lepădat oare Petru de Domnul de trei ori ? Şi a treia oară n-a făcut el oare aceasta cu jurământ ? Nu s-a temut el oare de vorbde unei slujnice nebăgate în seamă ? | Continuare »

Sfântul Luca al Crimeei – Cuvânt în Duminica Lăsatului sec de carne

Astăzi, Sfânta Biserică ne aminteşte istorisirea evanghelică despre înfricoşata Judecată.Expresia exterioară a acestei Judecăţi va fi împărţirea oamenilor în două grupe: drepţii vor fi aşezaţi de-a dreapta, iar păcătoşii de-a stânga Tronului lui Dumnezeu.
La această Judecată se va da în vileag ce a făcut fiecare. Acolo se va dovedi că fiecare din faptele sale va fi găsit drept sau va fi osândit (v. Mt. 12, 37). În lumina Judecăţii lui Dumnezeu se va descoperi adevărata faţă şi stare morală a fiecărui om – şi păcătoşii, care pe pământ au trăit în robia patimilor, nu se vor putea îndreptăţi nicidecum.
Ei şi la Judecata lui Dumnezeu vor avea o purtare vrednică de osândă, încercând să se dezvinovăţească prin aceea că nu au recunoscut în ceilalţi oameni pe fraţii mai mici ai lui Hristos şi de aceea n-au făcut faptele milostivirii. Tocmai de asta vor şi merita osânda la chinul veşnic (Mt. 25, 46).
Ce păcătoşi să fie aceştia? Sunt cei ce n-au vrut să găsească şi să dea loc în inima lor Domnului, cum a făcut Zaheu, care n-au vrut să-şi cureţe conştiinţa prin pocăinţă, cum a făcut vameşul care s-a pocăit în templu, care n-au vrut să străbată întreaga cale complicată a întoarcerii sufletului care se pocăieşte la Tatăl Ceresc, cum a făcut fiul risipitor. Sunt oamenii pentru care Dumnezeu e ca şi cum nu ar fi Dumnezeu, şi omul e ca şi cum nu ar fi om, şi viaţa n-ar fi cale a mântuirii, n-ar fi lucrare a dragostei şi milostivirii, ci goană nebunească după slavă deşartă, după mângâieri şi plăceri lumeşti.
Care dintre noi, fraţilor şi surorilor, nu este aproape de starea acestor păcătoşi, de mângâierile şi plăcerile lor lumeşti? Dar istorisirea evanghelică despre înfricoşătoarea Judecată a lui Dumnezeu ce ne învaţă? Ne învaţă ca, urmând drepţilor, să facem lucrurile dragostei şi milostivirii, îngrijindu-ne nu numai de noi înşine, ci şi de ceilalţi (v. Filip. 2, 4).
„Nimic nu-i place atât de mult lui Dumnezeu”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „ca o viaţă care aduce folos tuturor. Tocmai de aceea ne-a dat şi darul cuvântului, şi mâini, şi tărie trupească, şi minte, şi pricepere: ca să întrebuinţăm toate acestea spre mântuirea noastră şi folosul aproapelui”. | Continuare »

Preot IOSIF TRIFA, «Fiul cel pierdut»

„Se bucură şi îngerii din cer pentru un păcătos ce se pocăieşte” (Lc 15, 10)

Despre ce a făcut tatăl în timpul când fiul său era prin lume, evanghelia nu ne spune nimic. Desigur însă, nici tatăl n-a mai avut zile bune. Va fi suspinat de atâtea şi atâtea ori. Fără voia lui şi peste voia lui plecase fiul în lume, dar cel plecat era fiul lui. Îi va fi prădat ave­rea, dar era fiul lui. De se va reîntoarce cândva, îl va re­primi, căci e fiul lui, e sânge din sângele lui.
Sărmanul tată! Au trecut atâţia şi atâţia ani de când nu şi-a văzut fiul. În fiecare zi se uită lung în zare, nu cumva îl vede întorcân­du-se; îl are neîncetat în gândul lui. Îl doreşte neîncetat şi îl aşteaptă. ­

O, fratele meu, aşa e Tatăl ceresc faţă de noi păcătoşii. Oricât de păcătoşi am fi, oricât de departe am fi în căile pierzării, Tatăl ceresc ne urmăreşte cu dragostea Lui. Ne urmăreşte cu bunătatea Lui, ne urmăreşte cu durerea Lui. Ticăloşia ta Îl doare pe Tatăl ceresc, dar El nu se leapădă de tine, pentru că, oricum ai fi, eşti fiul Lui, eşti făptura Lui.
Oricât de păcătos ai fi, Tatăl te urmăreşte cu dra­gostea Lui şi aşteaptă întoarcerea ta. „Iar dragostea lui Dumnezeu faţă de noi nu stă în aceea că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în aceea că El ne-a iubit mai întâi pe noi” (I In 4, 10)

„Şi văzându-l pe el, încă departe fiind, a alergat în calea lui.”

Încă departe fiind fiul lui, tatăl l-a văzut şi a alergat în calea lui. L-a văzut înainte de a-l vedea pe el fiul.
De departe vede Tatăl ceresc căinţa şi întoarcerea noastră. Ochii bunătăţii şi iertării lui Dumnezeu văd mai departe decât ochii căinţei. | Continuare »

GRIGORIE IEROMONAHUL – POCĂINŢA FIULUI ŞI IUBIREA TATĂLUI

«Şi, sculându–se, a venit la tatăl său»

Evenimentul întoarcerii celui ce trăia în fărădelegi în Casa părintească este menţionat în pericopa evanghelică prin două cuvinte simple: s-a ridicat şi a venit la părintele său. Hristos nu ne spune nimic despre lupta ce a dat fiul risipitor pentru a pune în faptă hotărârea sa de a se întoarce. Ce ispite l-au razboit? Cumva s-a gândit vreo clipă să rămână definitiv pe tărârnul păcatului? Cumva, deşi luase drumul întoarcerii, avea gânduri ispititoare ce-i spuneau să se întoarcă la păcat? La niciuna din aceste întrebări nu răspunde parabola. Numai cel ce trăia în fărădelege ştie lupta dusă, cuprinsă de cele două cuvinte: Sculându–se a venit. „S-a ridicat din cădere, adică din stăruinţa în păcat, şi a venit, după voia sa, la pocăinţă, la îndreptarea vieţii, la lepădarea de păcat” (Teofan Kerameul, Omilia 17).

Cu siguranţă calea pocăinţei şi mai ales, începutul acesteia, nu sunt deloc uşoare. Omul trebuie să arate hotărâre şi insistenţă în hotărârea sa de întoarcere, iar atunci vine harul lui Dumnezeu şi lucrează cele cu neputinţă la oameni.
Iubirea de oameni a lui Dumnezeu pentru a înlesni hotărârea întoarcerii ne-a dăruit multe feluri de pocăinţă pentru a ne mântui. Spune Sfântul Ioar Gură de Aur: “Sunt multe şi diferite căile pocănţei, pentru a se face mai accesibilă mântuirea noastră. | Continuare »

Sfântul Nicolae Velimirovici

Dragostea nesfârșită a lui Dumnezeu pentru oameni se vede în îndelunga Sa răbdare, marea Sa iertare și marea Sa bucurie. Această dragoste își poate găsi asemănare pe pământ în dragostea mamei pentru copilul ei. Cine de pe pământ are o răbdare mai mare față de o făptură, decât numai mamă față de copilul ei? Iertarea cui o poate depăși pe aceea a mamei? Cine mai plânge de bucurie cu repejune la schimbarea spre îndreptare a copilului ei păcătos, ca mamă? De la întemeierea lumii, pe acest pământ, dragostea de mamă a fost depășită numai de către Domnul nostru Iisus Hristos, în dragostea Lui pentru oameni. Răbdarea Să L-a dus la suferințe îngrozitoare când era atârnat pe Cruce; iertarea Să se revara din inimă și buzele Sale chiar și atunci când Se afla pe Cruce; bucuria Sa care pătrundea în cei care se pocăiau, era bucuria care Îi lumina sufletul îndurerat în întreaga Sa viață pământească. Numai dragostea dumnezeiască depășește dragostea de mamă. Singur Dumnezeu ne iubește mai mult decât ne iubește mamă; singur El ne iartă mai mult decât ne iartă mama și numai El Se bucură la îndreptarea noastră mai mult decât mama.
Acela care nu are răbdare cu noi când greșim, acela nu ne iubește. Nici acela nu ne iubește care nu ne iartă atunci când ne pare rău pentru greșeala noastră. Și acela ne iubește cel mai puțin dintre toți, care nu se bucură de îndreptarea noastră. | Continuare »