Comori Nemuritoare

Sfântul IOAN GURĂ DE AUR

„ Puţin şi nu mă veţi vedea, şi iarăşi puţin şi mă veţi vedea. Că eu merg la Tatăl meu” (Ioan XVI, 16).

Fiţi cu luare aminte, fraţilor, pentru ca vorba mea cea potrivită cu acest timp şi, de folos, să nu treacă fără urme! Când cineva suferă de o boală mai grea, atunci mai mult are trebuinţă de doctorie, şi când ochiul suferă o durere mare, atunci i se aplică unsori de ochi.
Iar dacă cineva în acest moment este sănătos, totuşi să voiască a asculta, căci este de folos pentru viitor a cunoaşte doctoria cea vindecătoare. Dimpotrivă acela, al cărui ochi sufletesc este bolnav şi suferă durere prin jălania (despre moartea unui prieten ş.a.), acela, zic, trebuie să fie cu atâta mai luător aminte, a deschide ochiul său la unsoarea cea vindecătoare a cuvântului celui Dumnezeiesc.

Cine nu face aceasta, durerile lui pururea se vor mări, şi la el se împlineşte cuvântul Sfintei Scripturi: „că întristarea lumii moarte lucrează” (II Cor. VII, 10). Sfântul Apostol Pavel, acest Dascăl al credincioşilor, acest Doctor ales, ne învaţă, că sunt două feluri de întristare.
Una este bună, alta rea, una folositoare, alta nefolositoare, una aduce mântuire, alta pieire. El zice anume: „întristarea, care este după Dumnezeu, pocăinţă spre mântuire fără părere de rău” (II Cor. VII, 10). Aceasta este întristarea cea bună. După aceea adaugă el: „întristarea lumii moarte aduce”.

Să socotim acum, fraţilor, dacă întristarea, ce arătăm noi pentru moartea celor de aproape ai noştri, este folositoare sau nefolositoare, mântuitoare sau vătămătoare. lată trupul unui prieten zace acum fără suflare; zace acolo un om, fără a mai fi om, sunt numai mădularele fără duh. Îl strigă, şi el nu răspunde, i se vorbeşte, şi el nu aude; zace acolo o figură palidă cu chipul schimbat, este chiar icoana morţii. | Continuare »

Preot Iosif Trifa, din «Ce este Oastea Domnului»

Plângând la picioarele Crucii: aici este începutul şi sfârşitul mântuirii noastre
Despre împăratul Constantin cel Mare spune istoria că, plecând cu oştire împotriva lui Maxenţiu, care persecuta pe creştini, era foarte îngândurat şi abătut. Maxenţiu avea o armată de patru ori mai mare decât el. Pe drum, Constantin cel Mare se ruga lui Dumnezeu să-l ajute. Atunci s-a ivit pe cer o cruce minunată, împletită cu raze de soare, având în jurul ei cuvintele: „În acest semn vei învinge“. Împăratul şi-a însemnat atunci toate steagurile cu semul Crucii şi, pornind împotriva lui Maxenţiu, l-a biruit.

Şi Oastea Domnului este o armată strânsă la luptă împotriva vrăjmaşului diavol. Taina biruinţei noastre este semnul ce i s-a arătat oarecând lui Constantin împăratul: Crucea. Medalia noastră şi steagurile noastre poartă semnul Crucii, arătând prin aceasta că lupta noastră se reazemă pe puterea Crucii.
Ţin însă îndată să spun cu apăs că semnul gol al Crucii încă nu înseamnă o putere. Îţi poţi încărca pieptul, hainele şi casa cu semnul Crucii, dacă n-ai o înţelegere adevărată pentru Crucea Mântuitorului, dacă n-ai primit cu adevărat Jertfa Crucii şi darurile ei, la nici o izbândă nu poţi ajunge.
O carte întreagă mi-ar trebui să spun tot ceea ce ar fi de spus despre Jertfa Crucii. Voi spune aici, pe scurt, numai următoarele: | Continuare »

Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, cuvânt la Duminica a VIII-a după Pogorârea Sfântului Duh

„Şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti, căutând la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii poporului“ (Matei 14, 19)

Socoteşte milostenia nu ca o cheltuială, ci ca un venit; nu ca o pierdere, ci ca un câştig, căci tu dobândeşti prin ea mai mult decât ai dat. Tu dai pâine şi dobândeşti viaţa cea veşnică; tu dai haină şi dobândeşti veşmântul nemuririi; tu îngăduieşti locuirea sub acoperământul tău şi dobândeşti împărăţia cerului; tu dai cele trecătore şi primeşti în locul lor cele ce trăiesc în veci.
Când este vorba de a avea lucruri trecătoare, pământeşti, cu preţ ieftin, atunci noi suntem sârguitori şi râvnitori, dar când noi putem să ne agonisim aşa de uşor cele netrecătoare şi veşnice, întârziem şi ne trândăvim.

Când omul de la ţară pune sămânţa în pământ, şi prin aceasta pierde la vedere din avutul său, el totuşi nu se întristează şi nu socoteşte aceasta o pierdere, ci folos şi câştig. Dar tu, care trebuie să semeni un ogor mult mai nobil şi mai roditor şi să dai banul tău lui Hristos Însuşi, te împotriveşti, eşti greoi şi te dezvinovăţeşti cu sărăcia ta.
Dă deci săracilor, pentru ca atunci când vreodată tu însuţi nu vei putea să vorbeşti pentru tine, mii de buze să vorbească în locul tău şi milostenia să fie mijlocitorul tău; căci milostenia este banul de răscumpărare pentru sufletele noastre. Noi ajutăm pe cel nevoiaş, şi prin aceasta împăcăm pe Cel Preaînalt. De aceea strămoşii noştri au pus pe săraci la uşile bisericilor, pentru ca privirea lor să mişte la compătimire şi pe cei mai nesimţitori şi mai neiubitori. | Continuare »

Moise Velescu din «PROFETUL VREMILOR NOASTRE»

Ce înfiorat îmi aduc aminte de ultima mare întâlnire frăţească din Sibiu, de la Rusaliile anului 1946, când, din partea Mitropoliei, preotul Gh. Secaş a venit împreună cu fraţii la programul comun ce urma să aibă loc în cursul acelei zile!
În marea sală unde erau fraţii adunaţi, veniţi din toate unghiurile ţării, pe banca în care stăteau fraţii Ioan Marini şi Traian Dorz, a venit şi s-a aşezat şi preotul Gh. Secaş, punând fraţilor întrebarea:
– Dumneavoastră, ce program aveţi?

Era linişte şi întrebarea pusă a răsunat peste tot, iar cei doi fraţi mai mari se uitau duios şi întrebător spre fraţii din sală. Aceştia, fără nici un îndemn omenesc, au început cântarea:
„Iisus, Iisus, Iisus, Iisus, / ce dulce şi scump Nume!
Mai scump, mai dulce, mai presus / mai drag ca orice-n lume!“

Ochii miilor de fraţi s-au umplut de lacrimi ca şi ai fraţilor Ioan Marini şi Traian Dorz, care i-au răspuns fericiţi, preotului Secaş (am fost acolo     şi-am auzit!): „Acesta e programul nostru! Noi n-avem alt program decât pe Iisus şi pe El Răstignit“.
Aceasta este sfânta moştenire ce ne-a lăsat-o Părintele Iosif şi acesta este programul sfintei Lucrări a Oastei: «IISUS CEL RĂSTIGNIT!»

Cât de fericit va fi privit părintele de dincolo de mormânt, când a văzut că, într-adevăr, copiii lui cei sufleteşti nu vor să ştie nimic altceva decât pe «Iisus Hristos şi pe El Răstignit»!

Iar pentru a putea adeveri că moşii şi strămoşii noştri au continuat de-a lungul veacurilor să se încreadă în Dumnezeu şi să se socotească răspunzători pentru faptele lor faţă de El, e de-ajuns să amintim doar câteva fraze relatate de Nicolae Bălcescu chiar la începutul cărţii sale „Românii supt Mihai Voievod Viteazul“.
Sunt 18 secoli şi jumătate de când Hristos întreprinse a răsturna lumea veche, civilizaţia păgână, ce reprezenta principiul dinafară, obiectiv, al naturei şi al silei, substituind în loc o altă lume, o altă civilizaţie, întemeiată pe principiul subiectiv dinlăuntru, pe dezvoltarea absolută a cugetării şi a lucrării omeneşti în timp şi în spaţiu (…) | Continuare »

Părintele Galeriu (la duminica Tomii2001)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Dreptmăritori şi iubiţi fraţi şi surori în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hris­tos, Hristos a înviat!
În lumina Învierii, în lumina pascală, petrecem îndeosebi aceste zile, după calendar, de la Înviere până la Înălţarea Domnului. Precum suntem încredinţaţi mereu, fiecare dumini­că preamăreşte Învierea. Şi în fiecare zi şi clipă de la Hristos cel răstignit şi înviat, de la acel fapt unic al Dumnezeirii pentru noi, să cugetăm, să grăim şi să petrecem cu această con­ştiin­ţă a Crucii şi a Învierii Lui, a împărtăşirii noastre din Crucea şi Învierea Lui, ca unii care aşa am fost zidiţi, să fim părtaşi la ceea ce Dumnezeu-Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt ne-a dăruit. Şi cel mai scump dar, se înţelege, e Învierea; dar nu numai: e Crucea şi Învierea. Prin Cruce, ca­re-i calea spre Înviere: acesta este darul, bucuria şi puterea prin care suntem chemaţi să tră­im. Numai aşa omenirea trăieşte potrivit chemării ei, potrivit vredniciei ei de a fi zidită după chipul lui Dumnezeu şi în perspectiva infinitei asemănări cu El.
Ne aflăm astăzi în Duminica a doua după Paşti. Observaţi, nu întâia, ci a doua, pentru că a Paştilor este “Cea una, împărăteasă şi doamnă, al praznicelor praznic, sărbătoare a săr­bă­torilor”, cum e preamărită în cântările pascale. Şi nu ziua întâi este corect, ci cea una, a În­vierii – unică, unită în taina ei cu cea una a creaţiei, a începutului zidirii. De aceea, în ca­len­dar, numărătoarea duminicilor de la Ziua Învierii până la Cincizecime începe cu ziua dumi­nicii: Ziua cea una a Învierii, Duminica a doua după Paşti ş.a.m.d. Numai după Dumi­nica Tuturor Sfinţilor se ia numărătoarea obişnuită, în timpul obişnuit al Creaţiei.
Duminica a doua, deci, numită şi a lui Toma, pentru evenimentul deosebit care s-a să­­vâr­şit cu acest ucenic al Domnului. Să ascultăm şi să ne împărtăşim cu luare aminte, cu o­chii duhului, cum zic dumnezeieştii Părinţi, căci vederea şi auzul au un înţeles mai adânc de­­cât celelalte simţuri. Ascultând cu urechile, vedem cu duhul, şi văzând cu duhul, auzim cu ure­chile, din darul lui Dumnezeu. Şi iată cum Duhul Sfânt ne mângâie, străluminând cuvân­tul Evan­gheliei:
“Şi fiind seară, în ziua aceea, una a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: «Pace vouă!». Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul. Şi Iisus le-a zis iarăşi: «Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi». | Continuare »

Sfântul Ignatie Briancianinov, din «Predici la Triod si Penticostar»

“Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut” (Ioan 20, 29).

Aceste cuvinte le-a grăit Domnul credinciosului Său ucenic, care n-a vrut să creadă în învierea Domnului atunci când ea i-a fost adusă la cunoştinţă de către fraţii lui, Apostolii; aceste cuvinte le-a grăit Domnul ucenicului care spusese sus şi tare că el nu va crede în învierea Domnului până ce nu se va căpăta dovada vie a acestei întâmplări atât de minunate şi atât de însemnate pentru lume.
“Am văzut pe Domnul”, i-au spus cu bucurie Sfântului Apostol Toma ceilalţi Apostoli, cărora li S-a arătat Domnul chiar în ziua învierii Sale, seara, intrând în cămară fără a deschide uşile.
Cămara era zăvorâtă bine de frica urii iudeilor, ce de-abia săvârşiseră uciderea de Dumnezeu şi luaseră toate măsurile împotriva învierii care fusese prevestită.
“De nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor”, a răspuns Toma, pe care îl uimise preaîmbucurătoarea veste, şi “de nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi de nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25).
Vorbind astfel, a arătat nu necredinţa cea vrăjmaşă lui Dumnezeu, ci bucurie negrăită; aşa a arătat ce simţea sufletul lui înaintea măreţiei întâmplării ce a schimbat soarta omenirii. Cu Hristos şi în Hristos omenirea a înviat.
Atotbunul Domn nu a întârziat să îi dea iubitului Său ucenic dovada pe care acesta o dorea. După ce a trecut o săptămână de când Se arătase Apostolilor pentru întâia dată, Domnul S-a arătat din nou, fiind ei cu toţii împreună şi Toma aflându-se cu ei. Uşile erau închise, ca şi întâia dată, de frica iudeilor.
Apostolii L-au văzut dintr-o dată pe Domnul stand înaintea lor. Pace vouă, le-a grăit El. Apoi, întorcându-se către Toma, i-a zis: “Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27).
Prin aceste cuvinte, Domnul a arătat că El, Cel pretutindenea fiitor după Dumnezeire, era în mijlocul ucenicilor Săi şi atunci când Toma, presupunând că El nu este de faţă, le-a arătat răspicat acestora starea de nedumerire care îl cuprinsese la vestea învierii. | Continuare »

Sfântul Ignatie Briancianinov

„Bucură-te foarte, fiica Sionului, propovăduieşte, fiica Ierusalimului: iată, împăratul tău vine la tine drept şi însuşi mântuitor, blând şi călare pe asin şi pe mânz tânăr“ (Zah. 9, 9).

Dumnezeiescul Proroc a prevestit mai bine de patru sute de ani înainte acea întâmplare pe care noi o pomenim şi o prăznuim astăzi. Domnul nostru Iisus Hristos, terminându-şi propovăduirea pe pământ, a intrat sărbătoreşte în împărăteasca cetate a Ierusalimului, în cetatea închinării la Dumnezeul Cel adevărat, în cetatea care era a lui Dumnezeu mai mult decât orice cetate.
Domnul a săvârşit această intrare ca împărat şi biruitor, pentru a încununa slujirea sa cu nevoinţa hotărâtoare: călcarea morţii prin moarte, îndepărtarea blestemului de la neamul omenesc prin luarea acestui blestem asupra Sa. El a săvârşit intrarea în cetatea împărăteasca pe „mânzul asinei“ (Ioan 12, 15), „pe care nimeni din oameni niciodată n-a şezut“, ca să înapoieze omenirii vrednicia împărătească pierdută de strămoşul nostru, să i-o înapoieze prin suirea pe cruce (Luca 19, 30).
Neîmblânzitul mânz s-a îmblânzit sub minunatul Călăreţ.
Pe mânz, Apostolii şi-au pus hainele; mulţimea de popor, care ieşise în întâmpinarea Domnului şi-L însoţea, striga săltând de bucurie: „Osana Fiului lui David, bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!“ (Mt 21, 9; Lc 19, 3 8 ). După voia Domnului a fost vestit ca împărat în numele Domnului, nu la întâmplare, nu după ştiinţa şi voia omenească! Acelaşi popor, după patru zile, striga despre Cel pe care astăzi L-a numit împărat: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L pe El; nu avem împărat, fără numai pe Cezarul“ (Lc 23, 21; În 19, 15).
Ce să însemne intrarea Domnului în Ierusalim pe mânz neîmblânzit de asină?
Acest fapt are, potrivit tâlcuirii Sfinţilor Părinţi, un înţeles adânc, prorocesc. Atoatevăzătorul nostru Domn văzuse deja venirea apostaziei de pe urmă, de acum nestrămutate, a iudeilor. El a prevestit aceasta apostazie încă din vremea când a fost dată israilitenilor Legea în Sinai – a prevestit-o prin gura de Dumnezeu insuflatului Legiuitor. „Gresit-au“, grăieşte Moise, ca despre un lucru deja săvârşit, despre păcatul pe care aveau să-l săvârşească iudeii împotriva Dumnezeu-Omului, „nu sunt ai Lui fiii cei cu prihana: neam îndărătnic şi răzvrătit, au acestea Domnului răsplătiţi? Neam ce şi-a pierdut sfatul este, şi nu este întru dânşii ştiinţa, n-au gândit să înţeleagă. Din via Sodomei este via lor şi vita lor din Gomora“.
Dimpotrivă: „Veseliţi-vă, ceruri, împreuna cu El“ – cu Fiul lui Dumnezeu – „şi să se închine Lui toţi îngerii lui Dumnezeu: veseliţi-vă, neamuri, cu poporul Lui, şi să se întărească Lui toţi fiii lui Dumnezeu“ (Deut. 32, 5, 28, 32, 43). | Continuare »