[Nu lăsa inima ta să se răcească]

Sf. Ioan de Kronstadt, «VIAŢA MEA ÎN HRISTOS»

Fraţilor, care este scopul vieţii noastre pe pământ?
Nu-i oare acela ca după ce am fost încercaţi cu tot felul de suferinţe şi de răutăţi pe pământ, şi după ce am progresat în virtute cu ajutorul harului împărtăşit prin Taine să putem, după moarte, să ne odihnim în Domnul, Care este pacea sufletelor noastre? De aceea cântăm: “Odihneşte, Doamne, sufletul robului Tău adormit”. A odihni în pace este piscul tuturor dorinţelor noastre, şi noi cerem aceasta lui Dumnezeu. Atunci, nu este oare lipsit de raţiune să te întristezi peste măsură de moartea cuiva? “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11,28) zice Domnul. Cei care ne-au părăsit, care au murit creştineşte, au ascultat de această chemare a lui Dumnezeu şi au găsit odihna. Atunci, pentru ce să ne întristăm?

Cei care se străduiesc să ducă o viaţă spirituală adevărată trebuie să susţină de-a lungul vieţii, în gândirea lor, o luptă foarte primejdioasă şi dificilă, adică o luptă duhovnicească. Trebuie ca sufletul să fie în tot momentul cu o privire clară, capabilă să supravegheze şi să discearnă gândurile care intră în inimă şi să respingă pe cele care vin de la cel rău. Inima acelora trebuie să ardă totdeauna de credinţă, de smerenie şi de dragoste, altfel viclenia diavolului va găsi mijlocul să intre în ea şi va duce la slăbirea credinţei, sau la necredinţă totală şi la tot felul de răutăţi pe care chiar şi lacrimile le vor spăla cu dificultate. Deci nu lăsa inima ta să se răcească, mai ales în timpul rugăciunii păzeşte-te de indiferenţă. | Continuare »

Fratele Moroz Ioan

din Volovăţ – Rădăuţi

Un fiu al răbdării şi o jertfă a dragostei pentru Domnul a fost şi fratele nostru Moroz Ioan din Volovăţ – Burla, judeţul Rădăuţi.
Fratele Moroz Ioan s-a născut la 24 iunie 1893, din părinţii Nicolae şi Maria. Tatăl său a murit pe când el încă era copil mic. Mama sa, recăsătorindu-se, nu a mai avut grijă de el şi de ceilalţi frăţiori ai lui. Abia crescut mai mărişor a fost slugă la străini şi aşa şi-a câştigat traiul până târziu. În Primul Război Mondial fiind pe front, a fost rănit – şi aşa a ajuns, în spital, să cunoască un soldat care i-a dat un Nou Testament şi l-a învăţat să citească, arătându-i literele Numelui ISUS.
După război, s-a căsătorit cu soţia sa, Trandafira, din Volovăţ. Acolo, în biserica din Burla, au venit odată fraţii din Oastea Domnului şi în urma acelei adunări s-a predat şi el Domnului Iisus, intrând în Oastea Sa. Era în anul 1929.
După aceea, plin de credinţă şi dragoste faţă de Domnul, el se ruga şi citea mult, având din partea Domnului mari bucurii, descoperiri şi îndemnuri neobişnuit de minunate, prin care Domnul l-a umplut de o mare dragoste şi putere de lucrul Său şi fără de care el poate nu ar fi fost în stare de râvna şi jertfa pe care le-a dovedit pentru Domnul Iisus în Oastea Sa. Îşi făcea şi munca sa, dar pleca şi la drum zile şi săptămâni întregi, cercetând pe fraţii unde erau adunări şi înfiinţând adunări noi prin satele unde încă nu erau… | Continuare »

Despre cinstirea sfinţilor şi a moaştelor lor

Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica

Trebuie cinstiţi sfinţii pentru că sunt prieteni al lui Hristos, fii şi moştenitori ai lui Dumnezeu, după cum zice Ioan Teologul şi Evanghelistul: „Toţi cîţi l-au primit le-a dat putere să ajungă copii ai lui Dumnezeu”. „Încât nu mai sunt robi, ci fii”; „dar dacă sunt fii sunt şi moştenitori, moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori ai lui Hristos”. Iar Domnul în sfintele Evanghelii zice apostolilor: „Voi sunteţi prietenii mei. Nu vă mai numesc robi, căci robul nu ştie ce face Domnul lui”. Dar dacă Creatorul tuturor se numeşte împăratul împăraţilor, Domnul domnilor, Dumnezeul dumnezeilor, negreşit că şi sfinţii se numesc dumnezei, domni şi împăraţi.
Dumnezeul acestora este şi se numeşte Dumnezeu, Domn şi Împărat. „Căci eu, spune Dumnezeu lui Moise, sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov”. Iar pe Moise Dumnezeu l-a făcut dumnezeul lui Faraon. Nu spun că ei sunt dumnezei, împăraţi şi domni prin fire, ci sunt numiţi aşa pentru că au împărăţit şi au stăpânit peste patimi şi au păzit nefalsificată asemănarea cu chipul dumnezeiesc, potrivit căruia au fost creaţi – căci se numeşte şi icoana împăratului împărat – şi pentru că sunt uniţi cu Dumnezeu după voinţă şi l-au primit locuitor înăuntrul lor, iar prin participarea la El au devenit prin har ceea ce este El prin fire. Pentru ce dar nu trebuiesc cinstiţi cei care au ajuns slujitori şi prieteni şi fii ai lui Dumnezeu? Căci cinstea dată de cei împreună robi către cei buni este dovada dragostei faţă de Stăpânul obştesc.
Aceştia au ajuns cămări şi locaşuri curate ale lui Dumnezeu. „Voi locui şi voi umbla întru ei, spune Dumnezeu, şi voi fi lor Dumnezeu”. | Continuare »

Pomenirea Sfântului Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava

Sursa: Sinaxar 2 Iunie

Sfântul Mucenic Ioan cel Nou din Suceava a trăit în sec. al XIV-lea în oraşul Trebizond. El era un comerciant, credincios, evlavios şi ferm în ortodoxia sa, fiind generos cu cei nevoiaşi.

Odată, aflându-se pe o corabie ocupându-se cu comerţul său, căpitanul vasului, care nu era ortodox, a intrat în conflict cu Ioan, discutând despre credinţă. Neplăcându-i cuvintele sfântului, căpitanul a hotărât să se răzbune şi să-i facă probleme odată ajunşi la Cetatea Albă. Cât vasul a acostat la Cetatea Albă, căpitanul s-a dus la conducătorul oraşului care era închinător la foc şi i-a spus că pe corabia sa se află un om învăţat care vrea să devină şi el închinător la foc. Astfel, conducătorul l-a chemat pe Ioan să se alăture închinătorilor la idol şi să renunţe la credinţa sa.

Sfântul s-a rugat în secret chemându-L în ajutor pe Cel Care a spus: „Iar când vă vor duce ca să vă predea, nu vă îngrijiţi dinainte ce veţi vorbi, ci să vorbiţi ceea ce se va da vouă în ceasul acela. Căci nu voi sunteţi cei care veţi vorbi, ci Duhul Sfânt” (Marcu 13:11). Dumnezeu i-a dat curaj şi înţelepciune să facă faţă celor necredincioşi şi să mărturisească drept că este creştin, după care a fost supus la bătăi crunte şi trupul i-a fost sfâşiat şi carnea de pe el cădea bucăţi. Sfântul mucenic a mulţumit lui Dumnezeu pentru că l-a făcut vrednic să-şi verse sângele pentru EL, curăţindu-l de păcate.
Păgânii l-au băgat în lanţuri şi l-au închis în închisoare până a doua zi. În dimineaţa următoare, conducătorul oraşului a ordonat să fie adus din nou la el şi mucenicul s-a prezentat cu faţa luminată şi bucuroasă. Refuzând cu curaj să se lepede de Hristos şi numindu-l pe guvernator unealtă a lui satana, mucenicul a fost bătut cu bâte până când toate cele dinăuntrul său au ieşit la vedere. | Continuare »

Iconomia Sfântului Duh

Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit

Cea dintîi comunicare a Sfîntului Duh s-a făcut întregii Biserici, Bisericii în calitate de trup sau, mai degrabă, Duhul a fost dat soborului Apostolilor, cărora Hristos le-a dăruit în acelaşi timp puterea preoţească de a lega şi dezlega. Aceasta este o prezenţă a Sfîntului Duh nu personală, ci mai degrabă funcţională în raport cu Hristos care îi dă legătura unităţii Bisericii, după interpretarea Sfîntului Grigorie de Nyssa. Aici Duhul Sfînt este dat tuturor împreună, ca legătură şi ca putere preoţească; El va rămîne străin persoanelor şi nu le va împărtăşi nici o sfinţenie personală. Aceasta este ultima desăvîrşire pe care Hristos o dă Bisericii înainte de a părăsi pămîntul. Nicolae Cabasila stabileşte o analogie între creaţia omului şi reconstituirea firii noastre de către Hristos care Îşi creează Biserica: „El ne recreează – spune el – din aceeaşi materie din care ne-a creat întru început: atunci El S-a folosit de ţărîna pămîntului, acum se slujeşte de propriul Său trup. El înnoieşte în noi viaţa nu reformînd un principiu vital pe care l-ar menţine în ordinea firească, ci răspîndindu-şi sîngele în inima celor ce se împărtăşesc pentru a face să încolţească acolo însăşi viaţa Lui. Odinioară, El a dat suflare de viaţă, acum ne împărtăşeşte Însuşi Duhul Lui“. Aceasta este lucrarea lui Hristos care se adresează firii, Bisericii, întrucît ea este trupul Lui.
Cu totul alta este comunicarea Sfîntului Duh în venirea Sa personală, în care El apare ca o persoană a Treimii, neatîrnată de Fiul în ceea ce priveşte originea Sa ipostatică, deşi trimisă în lume „în numele Fiului“. El a apărut sub formă de „limbi de foc“ despărţite unele de altele, care se aşază pe fiecare dintre cei de faţă, pe fiecare mădular al trupului lui Hristos. Aceasta nu mai este o comunicare a Duhului către Biserică în calitate de trup. Această comunicare este departe de a fi o funcţie a unităţii. Sfîntul Duh Se împărtăşeşte persoanelor, însemnînd pe fiecare membru al Bisericii cu o pecete a raportului personal şi unic cu Treimea, devenind prezent în fiecare persoană. | Continuare »

Despre Sfântul Duh. Demonstrare silogistică

Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica

Cuvîntul trebuie să aibă şi Duh, căci şi cuvântul nostru nu este lipsit de duh. La noi, însă, duhul este străin fiinţei noastre. El este tragerea şi darea afară a aerului, care intră şi iese pentru menţinerea corpului, în timpul vorbirii, duhul ajunge glasul cuvântului, dând la iveal ă în el însuşi puterea cuvântului. Dar cu privire la firea dumnezeiască cea simplă şi necompusă, trebuie să mărturisim cu cucernicie existenţa Duhului lui Dumnezeu, pentru ca să nu fie Cuvântul lui Dumnezeu inferior cuvântului nostru. Dar nu este lucru cucernic să gândim că Duhul lui Dumnezeu este ceva străin, introdus din afară în Dumnezeu, după cum este la noi, care suntem firi compuse. Ci, după cum atunci când am auzit de Cuvântul lui Dumnezeu nu am socotit că este neipostatic, nici că rezultă prin învăţătură, nici că se exteriorizează prin voce, nici că se răpândeşte în aer şi se pierde, ci că are o existenţă proprie, că are voinţă liberă şi că este activ şi atotputernic, tot astfel şi când am fost învăţaţi despre Duhul lui Dumnezeu, care însoţeşte Cuvântul şi face cunoscută activitatea Lui, noi nu gândim că este o suflare neipostatică. Căci dacă s-ar înţelege Duhul, care este în Dumnezeu, după asemănarea duhului nostru, s-ar înjosi măreţia firii dumnezeieşti. Din contră, noi gândim că Duhul lui Dumnezeu este o putere substanţială, care există într-o ipostasă proprie ei însăşi, care purcede din Tatăl şi se odihneşte în Fiul şi îl face cunoscut. Nu poate să se despartă de Dumnezeu, în care există, şi de Cuvântul, pe care îl însoţeşte, şi nici nu se pierde în neexisten]ă, ci există în chip substanţial după asemănarea Cuvântului. Duhul Sfânt este viu, liber, de sine mişcător, activ, voieşte totdeauna binele, şi în orice intenţie a Lui puterea coincide cu voinţa, este fără de început şi fără de sfârşit. Niciodată Cuvântul nu a lipsit Tatălui, nici Duhul Cuvîntului. | Continuare »

Cuvânt despre trezvie, tâlcuire la Sfântul Isihie

Arhim. Emilianos Simonopetritul – Tâlcuire la Filocalie

Şi pentru ca, nepurtând noi de grijă, să ne răpească fără de veste mintea şi să ne facă iarăşi neatenţi cu cugetul.

Aşadar, primul scop al demonilor este să se ascundă, ca să ne lipsească de folosul pe care l-am aduna din razboi.
Altă capcană a lor este ca, după ce noi am căzut în nepurtare de grijă, din din pricina lipsei războiului, sa ne răpească dintr-o dată mintea, să ne-o fure şi să ne facă iarăşi neatenţi cu cugetul. Adică, de îndată ce văd ca mintea noastra se îndeletniceşte cu lucruri trecătoare, că nu o ţinem sub observaţie, încât singură să se restrângă, ci o lăsăm liberă, ceea ce înseamnă că ne-am pierdut stăpânirea asupra noastră înşine, demonii vin şi ne abat cu totul atenţia de la cugetul nostru. Şi fiindcă vrăjmaşii nu ne deranjează şi nu avem război, credem că toate merg bine şi atunci cădem în nepurtare de grijă şi pierdem trezvia, neîncetata atenţie a inimii. | Continuare »

„În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi…“

Ioan Marini

Domnul Şi-i alesese pe ucenicii Săi şi îi trimisese în lume ca să împlinească o lucrare a Sa în care însă aveau să întâlnească multe greutăţi şi împotriviri şi, mai ales, multă ură din partea oamenilor care nu iubesc adevărul. Dar siguranţa că Domnul îi alesese, îi rânduise şi le dăduse această însărcinare sfântă le va da puteri ca să biruie orice greutăţi, împotriviri şi necazuri, cu îndrăzneală şi vitejie sfântă.
Calea aceasta nu este doar calea lor, ci este calea Domnului. Ei aveau să meargă pe calea Învăţătorului lor iubit, îndurând la fel ca El prigoana şi ura din partea lumii, precum a spus mai înainte: „Dacă vă urăşte pe voi lumea, ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte. Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: «Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. Iar toate acestea vă vor face vouă din cauza numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis“ (Ioan 15, 18-21).
Prigoana este legată de viaţa celui credin­cios. Cei care sunt ai Domnului vor fi prigoniţi, urâţi şi batjocoriţi de lume, aşa cum a fost şi Mântuitorul lor. Când un credincios are „liniş­te“ şi „pace“ din partea lumii, înseamnă că îi lipseşte ceva. Nu „seamănă“ cu Stăpânul său, fiindcă, dacă ar semăna cu El, lumea l-ar prigoni, căci nu este robul mai mare decât Stăpânul său. | Continuare »

Bucură-te, scut neclintit al adevăratei Ortodoxii

Acatistul Sfântului Ioan Maximovici

O, sfinte ierarhe Ioane, părintele nostru, bunule păstor şi tainicule văzător al sufletelor omeneşti! Acum te rogi înaintea Prestolului dumnezeiesc, precum singur ai zis: „Desi am murit, sunt viu”. Roagă-L pe Dumnezeu Cel Atotmilostiv să ne dăruiască iertare de păcate, ca să ne recăpătăm puterea duhovnicească, să scăpăm de amărăciunea acestei lumi şi să strigăm către Domnul, ca să ne dea smerenie şi inspiraţie duhovnicească, cuget dumnezeiesc şi duh evlavios in toate căile noastre. Tu care ai fost ocrotitor milostiv al orfanilor şi îndrumător încercat pe pămant, fii acum călăuză şi pentru noi, ca un nou Moise, iar în discordiile bisericeşti povaţă atotcuprinzătoare a lui Hristos. Ascultă plângerea tinerilor descumpăniţi şi de îndrăcire cuprinşi; scutură lâncezeala plictiselii abătută asupra păstorilor, slăbiţi de atacurile lumii acesteia şi care zac ţintuiţi de duhul toropelii zădarnice. Cu lacrimi te rugăm pe tine, o, închinătorule înflăcărat, vino şi la noi, cei care în negura patimilor suntem afundaţi, aşteptând îndrumările tale părinteşti. Luminează-ne cu lumina neînserată unde te afli tu acum, rugându-te pentru fiii tăi, împrăştiaţi pe toată suprafaţa pămantului, dar îndreptaţi cu iubirea lor plăpandă către lumină, acolo unde sălăşluieşte Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia I se cuvine cinstea şi Împărăţia, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Evanghelia duminicii a II-a după Paşti (a Tomii)

Părintele Iosif Trifa

Cu un fel de uşurinţă, Apostolul Toma e luat între oameni drept chipul omului slab de credinţă, necredincios. Nu o dată auzi pe oameni aruncându-şi vorba: „Măi, Toma, necredinciosule!“
Greşită judecată şi greşită asemănare, căci alt fel a fost necredinţa lui Toma şi alt fel e necredinţa noastră, alt fel a fost îndoiala lui şi alt fel e îndoiala noastră. Toma a avut o îndoială ce căuta pe Domnul; noi avem o îndoială cu care căutăm să scăpăm de Domnul, ca să putem păcătui. Toma a avut un beteşug care-i scotea otrava din suflet. Toma a avut nişte îndoieli care, după şapte zile, l-au îngenuncheat la picioarele Domnului.
Toma, cu îndoiala lui, e arătat mai mult pentru încredinţarea mântuirii noastre decât pentru el.
Alta a fost necredinţa lui Toma şi alta e necredinţa oamenilor de azi.
Necredinţa de azi e un beteşug rău şi greu ce nu caută „doctorul“; nu-L caută pe Domnul. Niciodată n-a fost boala necredinţei aşa de grea ca azi; niciodată n-a fost necredinţa aşa de mare ca azi. Un semn al vremurilor noastre este scăderea credinţei; este necredinţa. | Continuare »

« Older Posts
Newer Posts »