Traian DORZ, din Cântarea Viitoare
Prea puţin credinţa noastră
este-a unor fii cereşti
şi prea mult a unor oameni
slabi, nevrednici şi lumeşti.
Prea puţin ni-e rugăciunea
ca un soare cald pe cer
şi prea mult ne e ca norii
ce se-mprăştie şi pier.
Prea puţin e postul nostru
ca al sfinţilor smeriţi
şi prea mult e rar şi rece,
postul unor prea grăbiţi.
Prea încet suntem spre bine,
prea grăbiţi suntem spre rău,
voia Domnului uitând-o
şi călcând Cuvântul Său. | Continuare »
Traian DORZ, din CÂNTAREA VEŞNICIEI
Lumina mea se luptă cu cel mai negru nor
ce vine să alunge din fraţii mei sărutul
şi lupt cu preţul vieţii să-ntorc privirea lor
să desluşească Stâlpul-de-Flăcări: Începutul.
Durerea mea se luptă cu ochii lor vrăjiţi,
căci singuri merg la fiara ce-i sfâşie şi-i pradă
şi-aşa-s de orbi, sărmanii, că nu pot fi opriţi
şi nici nu pot s-asculte, şi nici nu pot să vadă!
Şi rugăciunea-mi luptă cu duhul cel mai rău,
pătruns cu viclenie în casa maicii sfinte,
şi inima-mi se rupe când văd veninul său
cum arde şi-ntinează altare şi morminte.
Şi deznădejdea-mi luptă cu cel din urmă crez
că-n ultima clipită se vor trezi-nşelaţii…
– Ajută-mă, o Doamne, să nu descurajez
pân’ au să se trezească şi-au să-nţeleagă fraţii!
Traian DORZ
În zadar se mai grăbeşte
cel ce pleacă prea târziu,
alergarea lui sfârşeşte
cu un strigăt în pustiu.
Pentru mântuirea ta,
nu mai sta, nu mai sta,
pentru cerul tău frumos,
vin-acuma la Hristos!
În zadar se mai frământă
cel ce n-a vrut când putea,
mila şi chemarea sfântă
şi-are vremea ei şi ea.
În zadar se mai căieşte
cel ce-a ars ce n-are preţ,
râsul clipei îl plăteşte
plânsul veşnicei vieţi.
În zadar va plânge-odată
vremea harului de-acum
cel chemat cu-atâtea lacrimi,
dar nu-i pasă nicidecum.
Câtă vreme încă este
cale şi prilej, şi har,
nu uita de toate-aceste,
căci curând va fi-n zadar!
Traian DORZ
Teme-te de Ochiul Veşnic
Care-ţi vede orice-ascuns
şi de clipa când, de toate,
ai să mergi să dai răspuns.
Teme-te şi vino astăzi
la Hristos, încrezător,
numai El îţi poate-aduce
un sfârşit mântuitor.
Teme-te de focul veşnic
care arde fără scrum
şi de care nu-i scăpare
numai pe-al Golgotei drum.
Teme-te de plânsul veşnic
care-l vor vărsa-n pustiu
cei ce nu privesc spre Domnul
decât când e prea târziu.
Teme-te de chinul veşnic
ce va arde nemilos
conştiinţa celor care
lepădat-au pe Hristos. | Continuare »
TRAIAN DORZ, din CÂNTAREA BIRUINŢEI
O, dragoste zdrobită ce mă primeşti acasă
acum, când vin din ţara unde-am plecat nebun,
nu merit nici inelul, nici locul de la masă,
nu, Doamne, că doar plânsul mai este-n mine bun!
O, casă părintească spre care-ntorc cu jale,
– în zdrenţele acestea cum să-ndrăznesc să vin,
mi-a ars de dor fiinţa de toate ale tale,
dar sunt acuma altul – nu mă privi străin!
O fraţi mai mari, voi care n-aţi părăsit Lucrarea
– nu m-alungaţi, primiţi-mi al pocăinţei glas,
nu vă-ntristaţi că Tatăl îmi dă îmbrăţişarea,
eu am fost rău, dar Tatăl tot Tatăl a rămas!
O slugi rămase bune, nu mă priviţi cu ură,
ci pregătiţi-mi haina şi masa de ospăţ,
– de inima de Tată, de dulcea ei căldură,
de dragostea zdrobită nădejdea mi-o agăţ!
Ce bucurie este-n cer
de orice păcătos
ce iese dintre cei ce pier
şi vine la Hristos!
Fii binevenit – suflet preaiubit
care-ntorci acum – pe-al vieţii drum,
o, rămâi mereu – lângă Dumnezeu!
Auzi ce coruri îngereşti
se bucură acum
că tu pe Domnul Îl primeşti
şi-ntorci pe-al vieţii drum.
Priveşte cum în calea ta
îţi iese Tatăl Sfânt,
iar tu primeşti din Mâna Sa
al cerului veşmânt!
În casa de ospăţ ceresc
primeşti un loc slăvit
– cu cei ce-n veci se veselesc
vei fi şi tu primit.
Rămâi statornic credincios
aşa cum astăzi vii
şi-n slava Lui, lângă Hristos,
ai loc în veci să fii!
Traian Dorz, Cântarea Biruinţei
Traian DORZ, din Cântările Căinţei
Ce singur sunt, ce singur, Iisuse, fără Tine,
mi se topeşte-n lacrimi tot sufletul din mine
şi ca-ntr-o mare moartă mă tot scufund întruna,
simţind că-s dat la moarte aici pe totdeauna…
O, Domnul meu, o, Domnul meu,
ce mai pot face eu,
decât să strig mereu:
o Doamne, dacă-ai vrea
s-auzi durerea mea,
mai iartă-mi vina grea…
Ce singur sunt, Iisuse, ce-nchisă-i orice zare…
privesc şi-n nici o parte nu văd nici o scăpare,
şi strig, şi de niciunde nici un răspuns nu-mi vine;
– Iisus, şi arde-n flăcări tot sufletul din mine…
Ce singur sunt… ai milă de viaţa mea zdrobită,
de-a mea singurătate, de vina-mi neplătită…
– ştiu că mi-e-adânc păcatul, mai greu ca fundul mării,
dar ştiu că şi mai mare Ţi-e dragostea iertării.
Ai necazuri,
te apasă greutăţi fără de nume,
cine nu le are astăzi
toate-acestea oare-n lume?
Însă dacă vrei
povara să nu-ţi fie spre pierzare,
vino la Iisus,
El este ajutor şi uşurare!
Harul Lui cel mare-ţi face
a necazului povară,
de-ar fi orişicât de mare,
mică, dulce şi uşoară.
Eşti bolnav?…
În suferinţă te topeşti şi te aprinzi,
câţi nu sunt acuma-n lume
şi cu mult mai suferinzi?
Boala sufletului însă
e mai grea ca orice boală,
rari de tot sunt cei ce scapă,
rari sunt cei ce se mai scoală.
Vrei să scapi de boala asta,
vrei să afli vindecare?
Vino la Iisus,
El singur poate şi-ţi va da scăpare! | Continuare »
Traian DORZ
Fiecare boală-şi are începutu-ntr-un păcat,
trupul nu se-mbolnăveşte cât e sufletul curat.
Numai după ce păcatul intră-n suflet, doar apoi,
întinându-se şi trupul, vin al boalelor convoi.
Nu-L rugaţi întâi pe Domnul să vă vindece vreun trup,
câtă vreme-n al lui suflet stau păcatele ca-n stup,
ci rugaţi-vă ’nainte şi-L chemaţi pe Dumnezeu,
ca să-i poată fi dat harul şi iertat păcatul greu.
Poate poţi (prin stăruinţe vinovat de îndelungi)
la vreo slabă vindecare a vreunui trup s-ajungi,
dar când boala sufletească n-a fost vindecată-ntâi,
numai cu o vindecare-nşelătoare-ai să rămâi.
Mulţi, când suferă cu trupul, au un suflet credincios,
dar, cum au scăpat de boală, Îl şi uită pe Hristos.
Dumnezeu le dase boala că să-L afle-n acest fel,
dar când le-a luat durerea s-au şi despărţit de El.
Nu doriţi întâi să scape nimenea de-o boală grea,
ci să lase-ntâi păcatul, că din cauza lui e ea.
Dacă-i vindeci al lui suflet, poţi să-i scapi şi trupul său,
dar când sufletul se pierde, vindecarea-n trup e-un rău.
Vlad Gheorghiu
La poarta Luminii-am oprit stingherit.
O, poate că eu am ajuns prea devreme…
Căci totul în jur e în somn adâncit
Şi nu-i nici o rază de stea-n răsărit
Şi sufletul meu de-ntuneric se teme.
Poruncile Tale – lumini – mi-ai lăsat
Cu ele să trec peste-a nopţiilor teamă.
Şi sufletul meu este-atât de-nsetat
Şi trupu-mi suspină-n pământ neumblat
Spre şoapta cu care iubirea-Ţi mă cheamă.
Poruncile Tale – lumini – să le-ascult!
Cu ele să-mi umplu fiinţa-mi stingheră.
Când vin peste mine ispite tumult,
Lumina Ta sfântă să-mi vină mai mult,
La poarta Nuntirii să-mi fie străjeră.
Şi duhul îmi mânecă-n noapte tăcut
Spre Tine, Hristoase-mpăratul Luminii
Ca-n iureşul luptei să scap neştiut
Şi orişice rană-ar fi ars în trecut
O Doamne, nicicând să n-o ştie străinii.
O, duhul discernerii, dor nesfârșit,
La poarta Luminii Ţi-l cer cu tărie.
Ca mâine, când Soare vei fi în zenit,
În firul de rază-al Luminii sfinţit
Moştean al Luminii să fiu pe vecie.
Site Creștin Ortodox cu specific al Oastei Domnului
