Comori Nemuritoare

Vlad Gheorghiu

Când vara-i prea plină de soare
şi nu-i sus pe cer nici un nor,
Tu-mi vii cu atâta răcoare
că rănile nici nu mai dor.

Iisuse, Prea dulce Iisuse,
din toate, din toate, pe Tine Te-aleg!

Când drumul mi se-mpotmoleşte
în viforul aprig şi-n ger,
iubirea-Ţi atât mă-ncălzeşte…
nimic nu-mi mai vine să-Ţi cer!

Când valuri se-ntrec să m-atragă
spre-adâncuri de singurătăţi,
atunci Tu-mi întinzi mâna-Ţi dragă
şi-n toată splendoarea Te-arăţi.

Când gheare vrăjmaşe aripa
mi-o frâng, sfârtecând pân’ la os,
ce moale Ţi-e mâna în clipa
când vii să-mi legi rana duios!

Şi când uneori mi-i pe şesuri
cu fluturi şi flori presărat,
ce dulce şoptire, ce versuri
mă cheamă, spre iad să n-abat!

Şi chiar lumea toată de-mi vine
cu soare, sau cântec, sau zbor,
pe Tine, pe Tine, pe Tine,
din toate te-aleg și Te-ador…

Traian DORZ

Vei veni, Iisuse, ştim că vei veni,
că pe nori, cu slavă, Tu vei răsări.
Mare va fi Ziua când ai să cobori –
Sărbătoarea celor fără sărbători.

Plâng în strâmtorare, plâng copiii Tăi
alungaţi de lume şi de oameni răi.
Dar curând, Iisuse, vor fi izbăviţi,
o, Dreptatea celor prea nedreptăţiţi.

Azi, adesea lacrimi şi dureri ne-nfrâng,
sufletele noastre prea adesea plâng,
dar curând, Iisuse, iarăşi ai să vii,
Bucuria celor fără bucurii.

Cad ades sub cruce credincioşii Tăi
urmăriţi de ura oamenilor răi –
vino şi le-ajută, ia povara lor,
Ajutorul celor fără ajutor.

Tu nu-i uiţi, Iisuse, şi nu-i laşi nicicând
pe-acei ce Te-aşteaptă să Te-ntorci curând
şi apropii ceasul Marii Învieri,
Mângâierea celor fără mângâieri.

Vlad Gheorghiu

Pentru cât văzduh mă doare,
Doamne, fă-mi o nuntă-n cer
Dulce ca o sărbătoare
Când scapi glezna prinsă-n fier.

Între aripi, zarea toată,
Cât amar de nori a strâns
Ploaie binecuvântată
Numai flori de măr mi-a plâns.

Nici n-am dus spre cer vreo rană
Că s-a-ntors buchet de crini
Şi mi-am strâns cerească mană
Din tot locul plin cu spini.

Nici n-am pus pe umeri cruce.
Doar am vrut s-o iau de jos
Şi-i belşug cât nu pot duce
Pe-orice picur dureros.

Doar ce mi-am întors privirea
Către ultime răbdări
Şi-am văzut spre cer jertfirea
Numa-n slavă şi-n cântări.

Doamne, poţi fi sărbătoare
În mijlocu-a câte pier.
Pentru dragostea Ta mare,
Fă-mi şi mie nuntă-n cer…

Viperă de frate, ucenic tâlhar,
puiul linguşirii plin de viclenie,
pântece făţarnic, lacom şi avar,
chipul şi sămânţa nimicite-ţi fie!

Frate şi tovarăş monstrului Cain,
vânzător de viaţă celui ce ucide,
şarpe cu otravă, cântec cu venin,
îţi întinzi cu zâmbet cursele perfide!

Îndrumând călăii, victima săruţi
şi predând la moarte, vii urând de bine,
ca să nu priceapă cei ce-au fost vânduţi,
să te creadă-acelaşi cei ce-au fost cu tine.

Viperă de frate, ucenic tâlhar,
tu porţi toată vina crimelor de fraţi!
– Ardă pe-a ta frunte semn de veşnic jar,
mia ta de gâturi în acelaşi laţ!

Traian DORZ

Traian DORZ

Cântând Osana Celui-Care-Vine,
mai jos ca toţi – şi tuturor mai sus,
noi, fericiţi, Te preamărim pe Tine,
Mântuitorul nostru scump, Iisus!

Te preamărim şi preamărim mereu,
Iisuse,-al nostru Domn şi Dumnezeu!…

Privind spre Crucea Răscumpărătoare,
îngenunchem sub Jertfa ce-ai adus
şi preamărim Iubirea Ta cea mare,
Însângeratul Miel Preasfânt, Iisus.

Slăvind Biruitoarea Ta-Nviere
şi-mpărtăşiţi din harul Ei nespus,
Te preamărim c-o veşnică putere,
Biruitorul nostru Domn, Iisus!

Şi, aşteptând Slăvita-Ţi Re-Venire
să ne cununi cu Tine, cum ai spus,
Te preamărim c-o veşnică iubire,
Preafericitul Mire Scump, Iisus!

Oricât ţi-ar fi de greu calvarul
pe urma lui Hristos suit,
mai suie, nu slăbi, mai suie,
curând îl vei sfârşi slăvit…

Oricât ţi-ar fi de chin povara
părintelui neputincios,
mai poart-o, nu-l lăsa, mai poart-o,
curând te va cinsti Hristos.

Oricât ţi-ar fi de-amară crucea
singurătăţii cu Iisus,
mai du-o, nu cădea, mai du-o,
curând vei fi iubit nespus.

Oricât ţi-ar fi de aspru locul
în care cu Hristos lucrezi,
mai ară, nu pleca, mai ară,
curând cu roade plin ţi-l vezi.

Oricât ţi-ar fi de neplătită
în lume datoria ta,
mai fă-ţi-o, nu fugi, mai fă-ţi-o,
curând cununa-i vei purta. | Continuare »

Aşa e veacu-acesta că orişice virtute
Poate-nşela pe-oricine că-L are pe Hristos.
Atâtea cruci trec astăzi uşoare şi plăcute
Pe-un drum părut spre ceruri şi-un ţel părut frumos.

Atâta de cântată e astăzi suferinţa,
Şi-atât de lăudată e calea crucii grea,
Atât de mulţi pe lume confundă biruinţa
Că nici nu-ncap pe drumul îngust şi strâmt spre ea.

O, suferinţa poate să aibă multe nume!
Şi ura, şi minciuna atât de tare dor…
Iar sensul suferinţei e deturnat anume
Să nu mai poată-atinge, spre cer, înaltul zbor.

Căci duhul amăgirii cu ultimă zvâcnire
Îmbracă orice haină, a oricărei virtuţi,
S-atragă-n vraja neagră cu prefăcută fire
Păruta suferinţă şi cât mai mulţi pierduţi.

Căci suferinţa-n lume nu-i numai o cântare,
Ci ea se împleteşte cu dragoste de fraţi,
Cu jertfă, cu tăcere, cu jar şi cu răbdare.
Chiar pe nedrept purtată pe umeri sfâşiaţi.

Atunci e suferinţa virtute şi cunună:
Când arde pentru ceilalţi, jertfindu-se pe ea,
Când tace, şi iubeşte, şi suie împreună
Cu fraţii, drumul crucii, prin arşiţa cea grea.

Lidia Hamza

Hotărâţi şi statornici

Nu fi un steag arătător de vânt
Şi nu primi uşor orice cuvânt;
Rămâi statornic până la sfârşit
În ceea ce Domnul ştii c-a poruncit.

Nu fi ca plopul ce tremură la orice adiere
Când vreo ispită inima şi cugetul ţi-l cere
Ori când vreun vântişor de prigonire bate;
Tu ţine spada de încercare şi răzbate.

Căci numai peştii morţi sunt duşi în jos de apă,
Tu fi ca un stejar ce neclintit rămâne.
Adevărat! E greu să te lipseşti de toate,
Să-nfrunţi furtuni, dureri şi frământări de moarte.

Dar ştiu că ÎMPĂRĂŢIA nu unor pierde vară
Se va da!… Ei vor fi daţi afară!…
Tu fii ca stânca în valuri, neclintit,
Ca muntele statornic şi în veci nebiruit.

Ioan Marini

Această duioasă poezie ne-a fost dată cu ultimele manuscrise aflate lângă patul de suferinţă a în veci neuitatului nostru frate Marini. («Isus Biruitorul» nr. 5-6 / 15 febr. 1947, p. 5)

În faţa Ta-mi plec ochii umezi, cu suflet copleşit de drag,
strălucitoarea Ta frumseţe, uimit, m-a-ngenuncheat pe prag.

O, eşti frumos ca Adevărul strălucitor şi minunat
ce-n limpezimea lui e veşnic, atotputernic şi curat!

O, eşti frumos cum e Iubirea, dumnezeiescul Har slăvit,
Iubirea care, ca şi Tine, e fără margini şi sfârşit!

O, eşti frumos cum e Nădejdea din jertfa inimii fierbinţi,
ce, pentru-o clipă fericită, îndură ani de suferinţi!

O, eşti frumos cum e Credinţa curată şi de neclintit,
mereu mai mare, mai frumoasă, dar cea dintâi pân-la sfârşit!

O, eşti frumos cum e Iertarea ce-mbrăţişează pe vrăjmaş,
primindu-l frate şi făcându-l aceloraşi comori părtaş!

O, eşti frumos ca Mântuirea ce-a şters atât adânc alean
şi-arată veşnic mai frumoasă, din zi în zi, din an în an!

O, eşti frumos cum de frumoasă e numai Frumuseţea Ta –
mi-e sufletul pe veci, Iisuse, robit şi fermecat de Ea!

Şi-mi uit şi zbuciumul, şi lupta, şi-ntregul plânset dureros
şi Te privesc uimit, Iisuse, o, eşti Frumos, aşa Frumos!…

Traian Dorz, Cântarea cântărilor mele

Pentru marea mea plecare,
Doamne-aş vrea să-mi cer iertare
de la lună, de la soare,
de la steaua căzătoare,
de la toţi ce m-au văzut
când am râs şi n-am crezut,
de la tot ce-am întristat
când am zis că nu-i păcat…

Cer iertare, – plâns străin
cărui nu ţi-am dat alin,
cer iertare, – dor ascuns
cărui nu ţi-am dat răspuns,
cer iertare, – gând rămas
cărui n-am mai mers un pas
şi nu ţi-am mai dat un ceas,
şi nu ţi-am mai spus un glas. | Continuare »