Comori Nemuritoare

Traian DORZ

De ce nu eşti cinstit, – de ce
n-ai DA cu DA şi NU cu NU,
de ce spui TU, când ALTUL e,
de ce spui ALTUL, când eşti TU!

De ce nu ZICI cum şi GÂNDEŞTI
sau, dacă zici, gândeşte-aşa,
de ce faci DA, când NU – grăieşti,
de ce faci NU, când tu spui DA!

Nelegiuit e-n veci acel
ce face DA, când zice NU,
acesta-i un satanic fel
– vezi, nu cumva să-l ai şi tu!
Acesta-i omul fariseu,
făţarnic în umblarea sa,
cel mai urât lui Dumnezeu,
când spune NU – şi face DA.

„SĂ ZICI CA EI, – gândeşte el
apoi, ce-ţi pasă, fă ca tu”,
– dar blestemat e-n veci acel
ce spune DA, când face NU.

…Tu, frate, umblă credincios,
cu Nu şi NU – cu DA şi DA,
căci Viu şi Sfânt este Hristos
şi El îţi va plăti aşa!…

Ar trebui-nsemnat pe frunte, ca să-l cunoască toţi,
la rând,
dar oile şi porumbeii, şi boii, mai ales, oricând,
căci pe fiinţele acestea le-nşală şi le vinde el
cu vorbe dulci şi prefăcute,
cu duh ascuns
şi gând mişel.

O, cei curaţi ca porumbeii
şi blânzi ca boii cei smeriţi,
de cel făţarnic totdeauna vă depărtaţi
şi vă feriţi!
Trăind din prefăcătorie, e şi primejdios, şi crud
şi va-nşela întotdeauna pe câţi îl cred
din câţi l-aud.
Căutând câştig în lumea asta –
şi-n cealaltă necrezând –
el predică mai iute iadul decât pe Dumnezeu,
oricând.
Vorbind mai mult despre Satana
decât de Crucea lui Hristos,
el creşte frica, nu credinţa,
căci el din frică ia folos. | Continuare »

Iubire, dă-ne harul
ce încă nu-l ştim noi,
în stare ca vrăjmaşul
să-l scoată din noroi,
să-l spele, să-l sărute,
să-l pună-n loc de sus;
– Iubire, dă-ne harul
din Duhul lui Iisus.

Lumină, dă-ne harul
ce încă noi nu-l ştim:
spre orice suferinţă,
cereşte să privim,
să fericim calvarul
chiar cel mai dureros;
– Iubire, dă-ne harul
din Crucea lui Hristos!

Putere, dă-ne harul
ce noi nu-l ştim (acum:
nebănuita slavă
din cel mai aspru drum,
eternul imn al jertfei
sublimului apus;
– Iubire, dă-ne harul
din Slava lui Iisus!

Traian Dorz, Cântări nemuritoare

Nu vei fi pe totdeauna
sus, tot unde eşti,
vine în curând furtuna,
când te prăbuşeşti;
– nici tu, cel cinstit în viaţă
nu vei fi tot jos,
vine ziua când te ’nalţă
pentru veci Hristos.

Nu vei fi mereu tot tare
tu, ce-acum loveşti,
vine grabnic ziua-n care
prăbuşit sfârşeşti;
– nici tu nu vei fi-n vecie
tot călcat, cel slab,
vine şi-a ta bucurie
la Hristos degrab’.

Nu vei fi pe veci, bogate,
tu cum eşti acum,
vine clipa când din toate
ţi s-alege scrum;
– nici tu nu vei fi, sărace,
pururi tot sărac,
Dumnezeu te va preface
strălucit în veac… (Traian DORZ)

Ce har e-n inimă iubirea
ce poate arde-nflăcărat,
dar ce păcat când haru-acesta
nu arde pentru ce-i curat!

Ce har e-n suflet dărnicia
ce poate împărţi mereu,
dar ce păcat când haru-acesta
nu-i dat întreg spre Dumnezeu!

Ce har e-n viaţă bogăţia,
cât bine poţi cu ea să faci,
dar ce păcat când haru-acesta
n-ajunge pân’ la cei săraci!

Ce har e-n lume-nţelepciunea,
să vezi lumina şi s-o ştii,
dar ce păcat când haru-acesta,
închis, doar pentru tine-l ţii! | Continuare »

Traian DORZ

Ţi-ai tot pierdut din clipe, din zile şi din ani,
pe mulţi dintre prieteni ţi i-ai făcut duşmani
şi multe gânduri bune le-ai tot lăsat ’napoi
şi-acum o ceaţă groasă te-mpinge spre noroi.

Rânjind, satana vine spre tine-ncet, încet,
făcându-ţi ce-a fost dulce în fiere şi-n oţet;
prietenii şi fraţii ţi-a spus să-i laşi de mult
şi ce-aveai bun în tine, la-ndemnul lui, ţi-ai smult.

Câte prilejuri sfinte pe rând le-ai lepădat,
îndemnurile bune le-ai frânt şi le-ai călcat,
vrăjmaş privind la ceruri, sfidai pe Dumnezeu,
iar astăzi, iată, plata ţi-e blestemul cel greu.

Cu ce-ai rămas din toate câte-ai sperat cândva,
acum când vine moartea şi n-o poţi alunga?
Ce-aştepţi să-ţi dea satana în iad, sărman ateu,
când ai ucis lumina şi-ai râs de Dumnezeu!

…O, dacă-n cea din urmă clipită-ai mai putea
să-ţi plângi zdrobit păcatul cu jalea cea mai grea,
Hristos ţi-ar mai întinde şi ţie-un ultim har
– dar în clipita morţii, minuni se fac prea rar.

V-am scris atâtea nopţi amare
şi-atâta viaţă mistuită
am pus în gânduri şi-n cântare
şi în solia fericită.

Am semănat cu plină poală
seminţe rodnice de slavă
şi nu mi-a fost nici mâna goală,
cum n-a fost inima bolnavă!

De-a fost vreo trudă sau osândă,
le-a ars a dragostei văpaie
şi de-a fost mâna tremurândă,
s-a întărit în vâlvătaie.

Am dus cu drag această viaţă,
chiar dacă-am strâns adesea hrană
de seară şi de dimineaţă
tăcuta lacrimilor mană,

Chiar de-am văzut sporindu-mi şirul
cu-atâtea prigoniri de soarte
şi-atât de-ntins că-i cimitirul
de visuri şi speranţe moarte,

Chiar dacă-n orice zi-n tăcere
am plâns o nouă prietenie,
mai mult cu încă o durere
şi mai puţin cu-o bucurie…

…Din tot trecutul se-nfiripă
un gând ce toate le dezleagă,
Tot cât am semănat, e-o clipă,
dar am să strâng vecia-ntreagă.

Traian DORZ, din CÂNTĂRI ÎNDEPĂRTATE

Noi am aflat comoara ascunsă-n locul sfânt
când am primit chemarea, ca Levi de la vamă,
şi-am biruit în lupta dintre avânt şi teamă
când ne-am atins de Coasta Divinului Cuvânt.

Noi ne-am întors la ţărmuri cu luntrea grea de peşti
când mreaja, la Cuvântul Lui Sfânt, am aruncat-o
şi pacea conştiinţei deplină ne-am aflat-o
când ne-am predat deplinei trăiri dumnezeieşti.

Azi, noaptea ne-nfioară de-al Mirelui Sfânt dor
şi soarele ne spune de Faţa-I Strălucită,
şi şoaptele iubirii – de Nunta Fericită
la care-o să ne cânte al cerurilor cor.

O, veşnică Mireasă, etern Ierusalim,
cu Mielul al tău Templu, cu Mirele-al tău Soare,
suntem tot mai aproape de scumpa ta Intrare,
– trimite-un vânt prielnic, mai grabnic să sosim!

Traian DORZ

Traian DORZ, Cântări Îndepărtate

Cu tot întregul meu amar,
cu munţii de suspine,
cu plânsul fără de hotar,
Iisus, eu vin la Tine!

Primeşte-mă aşa cum sânt,
cu multele-mi greşale
şi spală-mă, Iisuse Sfânt,
prin Jertfa Crucii Tale!

Sunt păcătos, sunt vinovat,
sunt plin de fapte rele,
dar vin, Iisuse-ndurerat,
sub Crucea Ta cu ele.

Şi la picioare-Ţi cad smerit,
cu lacrime amare,
şi-Ţi cer, Iisuse preaiubit,
a Sângelui iertare.

Primeşte-mi toată viaţa mea
şi-n slujba Ta o pune,
ca, la sfârşit, să poţi afla
în ea doar roade bune!

Să poţi fi mulţumit oricând
de slujba ce-Ţi aduce;
pân’ la sfârşit, mereu purtând
lumina de la Cruce!

Dumnezeu ne cere nouă, celor care-L ascultăm,
nu numa-nchinarea noastră, ci viaţa să I-o dăm;
că-nchinarea fără viaţă este searbădă şi grea,
viaţa fără de-nchinare este, iarăşi, tot aşa

…şi ne cere-o viaţă plină de-Adevărul Lui frumos:
nici Hristosul fără Cruce, nici Crucea fără Hristos,
căci Hristosul fără Cruce e-un Hristos străin de Har,
Crucea fără El, asemeni, este goală şi-n zadar

…şi ne cere şi credinţă, dar şi fapte să avem,
căci credinţa fără fapte moartă-i şi-n zadar o vrem;
faptele fără credinţă sunt şi moarte, şi pustii,
numai când sunt împreună ele-s rodnice şi vii

…şi ne cere şi-Adevărul, şi Iubirea s-o trăim,
c-Adevăr fără Iubire în zadar mărturisim;
iar iubirea ne-nţeleaptă, fără adevăr, e-un foc
nestatornic şi nevrednic, fără nici un rost deloc.

Dumnezeu ne cere nouă echilibru sănătos
între vorbă şi trăire, după pilda lui Hristos,
căci uşor zici „mântuire”, dar a o avea e greu
şi-o au numai cei ce-ascultă ce ne cere Dumnezeu.

Traian DORZ