Comori Nemuritoare

Traian Dorz, din CÂNTAREA ÎNVIERII

Ce-Ţi voi spune oare Ţie, Dulce Preaiubitul meu,
când odată o să fie să fim numai Tu şi eu?

Care oare-ar fi cuvântul ce-o să-l pot rosti uimit
cuprinzând tot simţământul cât, trăind, Ţi l-am sfinţit?

Cum o să-mi înalţ spre Tine din al Porţii Slavei Prag
ochii tremurând în lacrimi – cu sfială, ori cu drag?

Cum o să răspund Privirii care-mi va pătrunde tot,
am să pot grăi o vorbă – sau nici una n-am să pot?

Ce-o să pot să spun privindu-Ţi semnul rănilor arzând,
oare-am să le văd şi-acele de la mine oarecând?

O să ştiu vreo mulţumire pentru câte mi-ai făcut,
sau o să-Ţi grăiască numai plânsul şiroind tăcut?

Oare n-ai să-mi ceri talanţii care mi i-ai dat – şi nu-s,
oare n-ai să-ntrebi de rodul care trebuia adus?

Fi-mi-va oare-ndreptăţire, fi-mi-vor dezvinovăţiri
sau ce am să-Ţi aflu oare într-o clipă din priviri?

Doamne, toată-ndreptăţirea, de vreun grai aş mai avea,
cred c-ar spune-atuncea numai: «Te-am iubit!»
– şi voi tăcea!…

Să ne grăbim, prieteni, e vremea înspre-apus,
cu candelele-aprinse fecioarele s-au dus!

Îşi pregătesc talanţii cei care-au ostenit
spre clipa socotirii Stăpânului sosit,

Încinşi stau gata robii şi-aşteaptă doar un semn
să iasă să-I deschidă la cel dintâi îndemn.

Grăbesc vierii lucrul culesului rămas,
afară robii taie viţelul cel mai gras.

Şi-ascut secerătorii uneltele de zor,
ispravnicii cei harnici şi-ncheie munca lor,

Stau mesele-ncărcate, trimişii sunt plecaţi
grăbind să strângă-Acasă pe ultimii chemaţi.

Cununi strălucitoare, veşmintele de in
şi scaunele-albe-aşteaptă pe cei ce vin şi vin.

Străjerii toţi stau gata cu trâmbiţele sus
… Să ne grăbim, prieteni, fecioarele s-au dus!…

Traian Dorz, Cântări de drum

O rugăciune încă mai am, Iisuse-al meu:
să-mi ierţi fărădelegea ce mi-am uitat-o eu,
să-mi speli întreg păcatul cel nemărturisit,
în faţa Judecăţii să nu mi-l văd ivit.

Şi-o bucurie încă mi-aş vrea, Iisuse Bun:
– să pot da seama bine de tot ce-ai vrut s-adun,
să-Ţi pot preda talanţii, cu fericit folos,
să mă găseşti, Stăpâne, ispravnic credincios.

Şi-o primăvară încă mi-aş vrea, Iisus Iubit:
să-mi altoiesc toţi pomii ce încă n-au rodit,
şi-apoi o toamnă dulce să-mi iei din orice ram,
o mare de culoare şi-o zare de balsam.

Şi-o fericire încă mi-aş mai dori, Iisus:
să văd a Tale steaguri nălţate şi mai sus
şi Oastea Ta, unită, mergând biruitor
– şi-apoi nimic, Iisuse, pot liniştit să mor!

Traian Dorz, Cântarea Biruinței

Traian DORZ

Este neapărat nevoie ca să crezi tu mai nainte,
dar să crezi adânc,
puternic
şi statornic în Hristos
cât de-adânc e Adevărul
şi statornică-i Dreptatea,
şi puternică e Forţa Veşnică-a lui Dumnezeu…

Şi-apoi, după ce crezi astfel,
să te duci să-nveţi pe alţii,
căci atunci vorbi-vei sincer
şi-ndrăzneţ,
şi-ncredinţat.
Un aşa cuvânt se simte de oricine îl ascultă
şi va sparge orice ziduri care i se-mpotrivesc.

Nu vorbi oricum
şi orice,
spune numai Adevărul
şi vorbeşte-l cu-ndrăzneală,
pe deplin pătruns de el
şi te va urma mulţimea, presimţind atunci în tine
suflet de păstor
– de care e lipsită-atât de mult.

Dar te va urma atâta cât vei merge-aşa pe cale:
drept
şi curajos,
şi sincer,
şi sărac cum ai pornit.
Când te vei schimba,
pe dată va simţi mulţimea iarăşi
şi te va lăsa cu grabă, după cum te-a şi ales. | Continuare »

Tu, Cel Atotputernic, Doamne,
ce-ai ocrotit poporul Tău,
eşti Cel ce şi pe noi ne aperi
de toţi cei ce ne-ar face rău.

O, fii cu noi, o, fii cu noi
oricând vom trece prin nevoi.

Tu, Cel ce-ai rupt în două marea,
făcând la-ai Tăi un drum uşor,
eşti Cel ce-ai să ne faci şi nouă
prin luptă drum biruitor.

Tu, Cel ce-ai liniştit furtuna
şi-ai izbăvit pe-ai Tăi urmaşi,
eşti Cel ce ne vei fi şi nouă
scăpare de la cei vrăjmaşi.

Tu, Cel ce-ai înviat pe Lazăr
şi plânsu-n cântec l-ai schimbat,
eşti Cel ce-ai să ne-nvii şi nouă
tot ce-am iubit şi-am îngropat.

Tu, Cel ce-ai vindecat pe-atâţia
câţi Te-au chemat în ceasul greu,
eşti Cel ce-i poţi scăpa şi astăzi
pe-acei ce Te rugăm mereu. | Continuare »

Pentru Tine vreau, Iisuse,
toată viaţa s-o trăiesc,
adevărul Tău în lume
şi-al Tău Nume
să-l vestesc.

Pentru Tine vreau, Iisuse,
toată viaţa să mă lupt,
până-n clipa sfântă-n care
lanţul tare
fi-va rupt.

Pentru Tine vreau, Iisuse,
să-nving orice suferinţi,
am ales a jertfei cale
pentru-a’ Tale
biruinţi.

Pentru Tine-aş vrea, Iisuse,
cât trăiesc
să cânt,
să mor,
să vestesc a’ Tale sfinte
dulci cuvinte
tuturor! | Continuare »

Traian DORZ, din Cântările Căinţei

Iată ceasul pocăinţei, iată Domnul aşteptând!
Fiecare tot păcatul să-l mărturisim plângând.

– Eu mărturisesc păcatul că în sărbători şi-n post,
spunând DA către ispită, cel mai vinovat am fost.

– Eu mărturisesc păcatul către legământul meu,
că mi l-am călcat odată şi-a fost martor Dumnezeu.

– Eu mărturisesc păcatul c-am lăsat credinţa mea,
vinovat cu rătăcirea m-am făcut faţă de ea.

– Eu mărturisesc păcatul că mult bine-aş fi putut
şi-am ştiut să-l fac – şi totuşi am lăsat şi n-am făcut.

– Eu mărturisesc păcatul că iubirea mi-am trădat,
şi acesta cred că este cel mai osândit păcat.

…Iar eu lângă fiecare stau şi plâng, Iisus iubit,
vina mea cea şi mai mare: că ei au păcătuit.

O Betleem, o Betleem, – ce noapte-a fost aceea
când Soarele din Ieslea ta Şi-a răsărit scânteia,
o Betleem, pământ sfinţit de-atâta strălucire,
– ce mulţi, ca tine, şi-au uitat întâia lor iubire!

Ierusalim, Ierusalim – care-ţi ucizi profeţii,
de câte ori ţi-ai nimicit luminile vieţii,
de câte ori te-ai prăbuşit – în prag de mântuire
– ce mulţi, ca tine,-şi răstignesc eterna lor iubire!

Betanie, Betanie, – cetate fericită,
în care dragostea-i mereu cântată şi sfinţită,
cu câte binecuvântări ai tu împărtăşire
– dar ce puţini, ca tine,-şi ţin curata lor iubire!

Capernaum, Capernaum, – cetate cercetată,
câte minuni s-au petrecut în faţa ta odată,
de câte ori ai fost chemat, – şi totuşi ce-mpietrire
– ce mulţi, ca tine, nu-şi cunosc divina lor iubire!

O Nazaret, o Nazaret, – cetate lepădată,
ce paşi cereşti te-au străbătut, ce slavă ţi-a fost dată,
dar ce netrebnic te-ai vădit de marea strălucire
– ce mulţi, ca tine,-şi izgonesc frumoasa lor iubire!

O Golgota, o Golgota, – nălţime-nfricoşată
spre care ne-nchinăm smeriţi de fiecare dată!…
O, Sfinte Amintiri, – ce mult ne spun a voastre nume,
– cu care oare dintre voi ne-asemănăm în lume?

Traian Dorz, Cântarea veşniciei

Iisuse, azi e praznic aici în lumea noastră,
sunt mesele-ncărcate, e traiul mulţumit,
aprinsă e lumina la fiece fereastră,
e praznic mare astăzi… Crăciunul a sosit.

Pe noi, tot aşteptarea şi astăzi ne apasă,
deşi-n fereşti lumina aprinsă-i şi la noi,
deşi tot cald e parcă azi şi la noi în casă,
din inimile noastre curg lacrime şuvoi.

– O, toţi au sărbătoarea ce an de an le vine
c-o haină mai aleasă, c-o zi de trai mai bun,
de-aceea a’ lor feţe de zâmbet pot fi pline,
ei pot să cânte astăzi, la toţi e azi „Crăciun”.

Dar pentru noi şi astăzi e tot „Ajunul” încă,
ajunul îndelungii şi tristei aşteptări,
în jalea-nsingurării din noaptea cea adâncă,
ni-e inima la uşă, iar ochii-n depărtări.

Ţi-am pregătit, Iisuse, nu ieslea de poiată,
ci candida-ncăpere a inimilor noi,
Ţi-am aşternut în cale nu fân, ca altădată,
ci albele petale a’ crinilor din noi. | Continuare »

Tu, omule ce-ţi faci palate,
strângând comori de bani şi aur,
viaţa numa-n desfătare
şi numa-n cântec să-ţi petreci,
o, adu-ţi, omule, aminte
că-n ieslea vitelor din staur
Stăpânul, Făcătorul lumii,
născutu-S-a pe paie reci!

Tu, omule ce-aduni în lume
şi cauţi doar bani şi bogăţie,
ca zilele să-ţi fie „albe“
şi anii pururea senini,
gândeşte la Stăpânul vieţii
Care-a trăit în sărăcie,
cum patul Lui a fost o cruce,
cum perna Lui a fost din spini!

Tu, omule ce cauţi gunoaie,
cu ochii plini de para urii
şi-alergi după deşertăciune –
ce gol şi sec vei merge-odată!
De nu cauţi azi să-ţi strângi comoară
acolo unde n-o iau furii,
în foc vei arde pe vecie
şi tu şi avuţia-ţi toată! (Traian DORZ)