Comori Nemuritoare

Traian DORZ

De câte ori, Iisuse,
în urma mea privesc,
de-adânca vale-a morţii
mereu îmi amintesc.

Nu uit de clipa-n care
spre mine Te-ai plecat
şi din adânc de patimi
şi moarte m-ai scăpat.

Şi n-am să uit vreodată,
Stăpânul meu Milos,
de unde, din ce moarte,
prin harul Tău m-ai scos.

Nu uit din ce, de unde
şi cum am fost scăpat,
când marea-Ţi bunătate
spre mine s-a plecat.

De-aceea, eu, cu lacrimi,
mereu Îţi mulţumesc,
de câte ori, Iisuse,
în urma mea privesc.

Traian Dorz, Cântarea biruinţei

Eu sunt iubit de Tine, Mântuitorul meu,
cât nu iubeşte nimeni, ci numai Dumnezeu,
de-aceea-Ţi cer ce nimeni n-ar cere şi-ndrăzni,
şi Tu m-asculţi, ca astfel să ştiu şi eu iubi.

Tu eşti iubit de mine – şi-atât de fericiţi
suntem, fiind, Iisuse, în dragoste uniţi.
Ce-ncredere adâncă simţim c-avem mereu
şi eu, în ce-mi spui mie – şi Tu, în ce-Ţi spun eu.

Eu sunt iubit de Tine – şi-n părtăşia Ta,
eu pot oriunde merge şi pot oriunde sta,
că nu-i nimic pe lume spre răul meu, nicicând,
iubirea e iubire şi-n lacrimi, şi cântând.

Tu eşti iubit de mine, Iisuse,-al meu Ales,
iubirea noastră are un veşnic înţeles,
nu-i nimeni să pătrundă ce Taină-i între noi;
tot cerul e oriunde când suntem amândoi!

de Traian Dorz, din vol. Cântări Noi

O Doamne-al iubirii, lumină-mă lin
şi ceasul plecării adu-mi-l senin,
şi dă-mi pe-acest înger cu luntrea – năier,
iubirea să-mi ducă frumos către cer.

De cât timp prin beznă cu fiare-am trăit,
îmi lacrămă ochii de-un cer însorit,
de cât drum durerea şi plânsul m-au frânt,
îmi tremură graiul, mi-e teamă să cânt.

O, ţărmul acesta, ce greu mi-l desprind,
când soarele-mi cade în ape murind
şi buze de sânge sărută un nor,
şi-mi las amintirea să moară de dor…

O, cum să pot, Doamne, iubirea să-mi ’nec
sau unde pe lume cu ea să petrec,
căci gura mi-e arsă şi duhul, zdrobit,
iar pază mi-e numai un înger mâhnit.

Închide-mi mormântul cu lespezi de nori
şi-acoperă-mi urma cu neauă şi flori,
sărută-mi bătaia din sânul meu stâng
şi şterge durerea din cei ce mă plâng.

Traian DORZ

Ce sfântă e chemarea voastră,
apostoli binecuvântaţi,
ce-n lutul slăbiciunii voastre
comoara Harului purtaţi!

Ce sfânt e rostul zbuciumatei
şi răbdătoarei voastre vieţi –
dispreţuirea voastră-ascunde
comori de-atât de mare preţ.

Ce-adâncă, ce sublimă-i taina
ce-n sufletele voastre-a pus
lumina cerului şi slujba
mărturisirii lui Iisus!

Sunteţi puţini şi slabi, şi umili,
şi-n lumea-ntreagă risipiţi,
dar adevărul şi iubirea
vă dau puteri să biruiţi.

Chemaţi popoarele la viaţă
şi pe Hristos li-L arătaţi,
jertfiţi-vă, se cere jertfă,
apostoli binecuvântaţi!

Nu numai dorind izbânda
vei ajunge s-o atingi,
ci luptând cu preţ de sânge
şi de lacrimi ai să-nvingi!

O Iisuse, o Iisuse,
fă-mă să-Ţi urmez cu dor,
să nu fiu numai cu vorba,
ci cu fapta-mplinitor!

Nu numai cântând credinţa
dovedeşti c-o ai deplin,
ci trăind în ea cu fapta
şi cu sufletul creştin.

Nume pot avea şi răii
şi se pot făli că-l au,
însă pilda şi trăirea,
şi sfinţirea vieţii n-au!

Dacă ştim că neascultarea
e din primul nesupus
ştim că ea blestemul morţii
şi osândei l-a adus.

Duh al Ascultării Sfinte
ce-Adevărul ni l-ai dat,
drumul sfânt lăsat de Tine
fă-ni-l dulce şi umblat,

Dă-ne rodul ascultării
scump şi dulce, şi smerit
fără care niciodată
n-a fost nimeni mântuit!

Traian Dorz, Cântări de drum

Biruinţa omenească totdeauna înjoseşte
şi adeseori aduce pierderi de ne-nlocuit.
Biruinţele Credinţei totdeauna dau nălţare
şi-aduc bogăţii de haruri
şi în om,
şi în mulţimi.

Biruinţa urii lumii asupreşte şi ucide,
Biruinţele Iubirii bucură şi nalţă tot…
Biruinţa omenească e robie şi teroare,
Biruinţa lui Hristos e libertate
şi-Adevăr.

După orice biruinţă omenească-i decădere
şi mizerii,
deopotrivă pentru-nvinşi şi-nvingători –
După orice biruinţă a lui Dumnezeu e însă
înălţare,
bunăstare,
libertate
şi progres.

Biruinţa omenească are temelie ura
şi se nalţă pe durerea şi pe jertfele altora.
Dar a lui Hristos îşi are temelie-n veci Iubirea
şi se nalţă prin iertare
doar pe propria-I Jertfire.

Biruinţa lui Hristos e Duhul şi Învăţătura,
Adevărul şi Iubirea,
ambele de neînvins,
ele-s fericirea noastră
şi a fiecărui suflet
din poporul fără număr de „învinşi“
învingători. (Traian DORZ)

Traian DORZ, CÂNTĂRILE ROADELOR

– Iată Eu cu voi sunt! – a spus Domnul nostru
– Şi eu sunt cu Tine! – dac-aş spune eu.
Căci Tu poţi, Iisuse, ca să fii cu noi,
iar noi să fim totuşi nişte lepădaţi!

Voi puteţi să credeţi în Cuvântul Meu,
ne-a zis El. – Şi veşnic ştim că vom putea.
Dar, Iisuse Doamne, şi mai mare bine
ar fi când Tu Însuţi poţi să crezi în noi!
Căci sunt mulţi din cei ce spun că cred în Tine,
iar Tu totuşi nu poţi crede-n ei nimic.

Vă puteţi oriunde bizui pe Mine,
ne-ai grăit, Iisuse – iar noi am văzut!
Dar Tu fă-ne, Doamne, să fim noi în stare
să Te poţi Tu-n totul bizui pe noi,
pe statornicia, pe cuvântul nostru
şi pe legământul care Ţi l-am pus!

Toţi ai Tăi în Tine reazem pot să-şi afle,
dar pe câţi Tu oare Te poţi rezema?

de Traian Dorz

Tu mi-ai umplut singurătatea când cel mai părăsit eram,
când după cea mai scumpă moarte zdrobit şi-nsângerat plângeam.

Ce gol mi-era atunci în suflet şi ce pustiu întins şi mut,
nu-mi auzeam decât urâtul şi plânsul şiroind tăcut.

Pe crucile golgotei mele murise tot ce-aveam frumos,
catapeteasma sfâşiată plângea de sus şi până jos.

Murise dragostea mea toată c-o moarte ce pe veci părea
şi cea mai rece dintre lespezi o prăbuşisem peste ea.

Şi-acolo, numai cu durerea şi golul meu pustiu şi mut,
zăceam cu deznădejdea numai şi plânsul şiroind tăcut.

Atunci, în fulgeru-nvierii, mormântul s-a făcut un steag
şi de pe lespedea durerii m-a-mbrăţişat un înger drag.

O, Iisuse, Domnul Slavei şi-Mpăratul nostru mare,
înălţatu-Ţi-ai Tu iarăşi dreapta Ta biruitoare
şi din faţa Ta, cu frică, risipitu-s-au duşmanii,
au fugit în întuneric toate slugile satanii…

Ţi-au fost pus pe cap cununa spinilor şi-a necredinţei,
Te-au fost îmbrăcat în haina mohorâtă-a umilinţei,
Te-au înmormântat şi piatra peste groapa ta o puse,
şi-apoi petreceau vrăjmaşii că Te-au nimicit, Iisuse;
dar le-ai biruit pe toate câte ei Ţi-au pus în cale,
ce putea să stea ’naintea slavei şi puterii Tale?…

Veşnic de-am slăvi, Iisuse,
cu un grai mai sus de fire,
al Tău Nume,
niciodată nu-Ţi vom da-ndeajuns mărire!
Astăzi, când din nou spre Tine ’nălţăm mâinile-amândouă,
cum să-Ţi mulţumim noi, oare,
pentru ce-ai făcut Tu nouă,
că ai luat părutul reazem ce credeam că ne mai ţine,
să-nvăţăm deplin de-acuma să ne rezemăm pe Tine! | Continuare »

Traian DORZ

Dac-aş fi crezut, Iisuse,
că Tu vii aşa curând,
cum m-aş fi luptat cu somnul
să mă afli aşteptând!
Cum m-aş fi luptat cu lenea
să fiu voia Ta lucrând
– o, de-aş fi ştiut, Iisuse,
că Tu vii aşa curând!

O, de-aş fi crezut, Iisuse,
cu adevărat că vii,
cum Ţi-aş fi ieşit nainte,
ca la Sfintele Florii,
cum aş fi-mbrăcat veşmântul
sfintei Tale cununii
– o, de-aş fi crezut, Iisuse,
cu adevărat că vii!

O, de-aş şti măcar acuma
cum mă vrei Tu de curat,
de-aş putea de-acuma crede
că Tu vii ne-ntârziat,
să mă pot măcar de-acuma
pregăti cu-adevărat,
ca să nu m-alungi, Iisuse,
osândit şi lepădat!