Comori Nemuritoare

TRAIAN DORZ, din Cântarile Dintâi

Ni s-au dus cu vremi apuse
bucuriile şuvoi,
prietenii, frăţii de-o clipă
ce-am crezut
pe veci că se-nfiripă
ni s-au dus aşa de-n pripă
au trecut
şi-n al lacrimii şuvoi
ai rămas doar Tu, Iisuse,
Tu cu noi!…

Fraţi de amintiri nespuse
din cerescul Tău război,
fraţi de care strâns ne leagă
dor şi gând,
din frăţia ce se-ncheagă
câte unul se dezleagă,
rând pe rând,
şi-n al Tău ceresc război
mai rămâi doar Tu, Iisuse,
Tu cu noi.

Şi-alte prietenii aduse
de s-ar duce iar ’napoi,
dacă fraţi de-ai noştri iară
ne-ar lăsa,
ca să scape de ocară
şi de ura lumii-amară
ar pleca,
orişicâţi vor da ’napoi,
Te rugăm, rămâi, Iisuse,
Tu cu noi!

Ce să-ţi doresc, copile drag, în viaţă
când nici nu ştiu ce-i bine să-ţi doresc?
Ceas după ceas se schimbă-a lumii faţă,
cele de ieri azi, nu-ţi mai folosesc.

Prea iute lumea-şi pierde strălucirea,
prea grabnic cade frunza de pe ram,
nu-i timp aici să cauţi fericirea,
nici bucuriei nu-i poţi pune ham.

Dar sub această trecere grăbită,
ascuns, stă adevărul strălucind.
Aceasta ţi-e comoara moştenită
pe cele pieritoare-nveşnicind.

Ridică-te, copile drag, şi prinde
cu braţ întins al cerului îndemn,
ieşi din noroiul lumii şi-ţi aprinde,
pe-oriunde treci, curat şi veşnic semn.

Prin valea umbrei morţii de vei trece,
Cuvântul sfânt lumina să ţi-o dea,
Genunchii, rugăciunea să-ţi aplece
sub Crucea sfântă-n zbuciumarea grea.

De-ţi iei Scriptura Sfântă far în viaţă,
Tu n-ai să rătăceşti pe drumul sfânt.
Copile drag, ascultă-a mea povaţă
Şi-ai să primeşti al cerului veşmânt.

Lidia Hamza

– o binecuvântare a Maicii Domnului –

Pacea fie peste voi,
copilaşi voioşi,
Domnul să vă facă-ai Lui
mieluşei frumoşi.

Paza somnului,
Raza Domnului
Darul zilelor,
Harul milelor,
Calea traiului,
Valea Raiului.

Pacea fie peste voi,
fii ai lui Iisus,
credincioşi pe vânt şi ploi
să ajungeţi Sus.

Pacea fie peste voi,
faceţi bine-oricui
şi Iisus vă face-apoi
ucenicii Lui.

Pacea fi-va peste voi
când veţi fi aşa
şi veţi fi în cer cu noi,
Sus, la Dreapta Sa. (Traian Dorz)

Traian Dorz,
Cântările din urmă

Va veni şi Ziua Sfântă
să se bucure şi-acei
care plâng şi se frământă
să vii, Doamne, şi la ei;
la acei ce toţi i-alungă,
în al desfătării ceas,
la acei ce-n noaptea lungă
treji şi vrednici au rămas.

Va veni şi Ziua Mare
să se veselească-acei
care-au stat sub apăsare
şi-n necazuri anii grei,
care-n orice-ameninţare
nu s-au lepădat defel,
care-au stat cu suflet tare
lângă Domnul, pentru El.

Va veni şi Ziua Bună
să-şi primească plata cei
ce cu Mielul împreună
au răbdat ca nişte miei,
care-au suferit ocara
lui Hristos cu duh supus,
ducând jugul şi povara
până-n ceruri, la Iisus.

Iisus, Izvorul vieţii mele,
ce har ceresc mi-ai dăruit
în clipa când de bietu-mi suflet
Te-ai îndurat să fii găsit!

Ce-aş face-acum în noaptea asta
atât de-adâncă şi de grea,
de n-aş avea lumina vieţii
şi Duhul Tău de n-aş avea?

Ce-aş face-n stepa asta arsă
de focul secetei pustii,
de n-aş avea înviorarea
şuvoaielor de ape vii?

Ce-aş face-n colţii-atâtor fiare
de nu mi-ai fi apărător,
cu-atâtea răni adânci şi grele
ce-mi sângeră adânc şi dor?

Ce-aş face-n părăsirea ăstor
pustietăţi şi-ndepărtări,
de nu m-ai întări prin harul
atâtor binecuvântări!

O, Doamne, când de bietu-mi suflet
Te-ai îndurat să fii găsit,
Izvorul sfânt al vieţii mele,
ce mare har mi-ai dăruit!

Traian Dorz, Cântarea cântărilor mele

De când n-ai plâns tu oare,
de când n-ai plâns cu-amar,
cu cât păcat de-atuncea
ţi-ai încărcat viaţa
şi totuşi pe-al tău suflet
nu-l arde-un strop de jar
şi nici doi stropi de lacrimi
nu-ţi mai topeşte gheaţa.

De când n-ai plâns în taină
pe-o rugăciune-arzând
spre Domnul ce, pe Cruce,
păcatul tău îl poartă,
– de când n-ai plâns tu oare
şi oare până când
nepăsător zaci încă
în starea asta moartă?

De când n-ai plâns de dorul
de fraţi şi de Cuvânt
de care stai departe,
închis în neascultare,
cum crezi că vei răspunde
la Tronul Celui Sfânt
şi cum nu te cutremuri
de-osânda viitoare? | Continuare »

Traian DORZ, din CÂNTAREA VEŞNICIEI

Ce bine e cu Tine,
Iisus, să fim mereu,
oricât am fi de singuri
şi-oricât ne-ar fi de greu,
oricât ar fi să tragem
la jugul Tău cel drag
şi-oricât ne-ar fi suişul
de singur şi pribeag
– Iisus, Iisus, tot dulce
e jugul Tău cel drag!

A fost frumos cu Tine,
Iisus, oriunde-am fost,
tot jurul ne-a fost casă,
tot golul, adăpost,
tot cerul ne-a fost raze,
tot soarele, sărut,
toţi îngerii, prieteni,
şi har tot ce-am avut
– Iisus, Iisus, tot dulce
ne-a fost tot ce-am avut! | Continuare »

Traian DORZ,  Cântările Roadelor

Noi fericim acuma pe cei ce-au suferit,
căci azi vedem cu groază că după lepădare
nu-i nici o izbăvire spre cel ce s-a pierdut.

Noi fericim acuma pe cei ce-au suferit,
căci, credincioşi statornici, ei au murit sperând:
– nu-i nici o osândire spre câţi sunt în Hristos!

Noi fericim acuma pe cei ce-au suferit:
nu-i tunet mai puternic decât tăcerea lor,
nici fulger să lumine ca moartea lor,
în veac.

Noi fericim de-a pururi pe cei ce-au suferit:
că nici un chip nu este mai una cu Hristos
cum este-acel al jertfei,
răbdării
şi tăcerii.

Noi fericim pe-aceia ce-au suferit şi sufăr,
că-şi curăţă viaţa şi inima, şi ochii,
fiindcă-n suferinţă e şi o ispăşire.

Noi fericim pe-aceia ce sufăr cu nădejde,
căci pe pământ credinţa a suferit oricând,
din veac a fost tot astfel,
dar nu va fi pe veci!

Traian DORZ

Cântă, mamă, legănând,
o cântare dulce,
când copilul tău plăpând
îşi închide ochii blând
seara, să se culce.

Cântă-i, mamă, cântecel
ce cu drag se cântă
de-un Copil şi-un Mieluşel
Mititel şi-nfăşeţel
dintr-o Iesle Sfântă.

Cântă, mamă, de-un Mieluţ
dat pentru jertfire,
pentru oamenii pierduţi
– până ochii cei micuţi
cad în adormire.

Cântă, mamă-ncetişor
cântecul Iubirii,
ca să crească-al tău odor
în plăcutul ei fior
fiu al Mântuirii…