Comori Nemuritoare

Traian Dorz, CÂNTAREA ANILOR

Mă dăruiesc Luminii, spre-a arde necurmat
acolo unde jertfa se cere mai curat!

Lumina să mă facă-o flacără pe-altar,
adeverind Misterul din Pâine şi Pahar.

Şi să mă facă rază de candelă,-nsoţind
gemuta rugăciune din duhul suferind.

Şi să mă facă-un soare strălucitor şi-aprins,
mărturisind Iubirea pe cât pământ m-a-ntins.

Şi să mă facă-al nopţii luceafăr îndreptar
spre Adevărul Unic, din orişice hotar.

Şi să mă facă farul ce-arată luminos
Limanul şi Salvarea eternă în Hristos.

Şi să mă facă faclă să luminez curat
Soliei înţelesul cel drept şi-adevărat.

Şi să mă facă fulger puternic despicând
hotare de-ntuneric cu fiecare gând…

– Mă dăruiesc Luminii ca torţă şi ca rug,
pe totdeauna gata de jertfă şi de plug!

Traian Dorz, CÂNTAREA ÎNVIERII

Mă apasă ca o piatră nevegherea unui ceas
– de ce chiar atunci, Iisuse, fără minte am rămas?
Unde mi-a fost duhul oare, unde inima arzând?
chiar când trebuiau mai treze, le-am avut mai dormitând!

Ce somn vinovat!… şi cine m-a făcut să dorm aşa
când Tu suspinai, Iisuse, şi-mi plângeai napoia mea!
Alergasem toată vremea pentru alţii peste tot,
iar acuma lângă Tine cad de somn şi nu mai pot!

Oare cât mi-ai plâns alături pentru starea mea, Iisus,
când ştiai cu câte lacrimi voi fi eu când Tu Te-ai dus!
De ce oare-ai plâns la mine şi-ai tăcut, şi m-ai lăsat,
când ştiai cât îmi va pare rău de somnul vinovat!

… Ţi-am căutat în urmă semnul urmei paşilor iubiţi,
le udam călcând cu lacrimi – dar curând n-au fost găsiţi,
s-a sfârşit atât de grabnic ceasul meu cel fericit,
numai plânsul nevegherii nu-l ştiu când va fi sfârşit.

Oare n-ai plecat de-a pururi, oare-ai să mă poţi ierta,
oare Te mai poţi întoarce unde-a plâns iubirea Ta,
oare-n ochii Tăi, Iisuse, n-am pierdut eu preţul sfânt?
– vai, cine-ar putea să-Ţi spună cum mă doare
şi cum sunt!

Traian DORZ

Cum aş fi aflat eu, Doamne,
cât eşti Tu de bun,
dacă nu-mi făceai atâtea
cât nici nu pot să spun?

Cum aş fi aflat ce-adâncă
e iubirea Ta,
dacă nu-mi făceai ce nimeni,
Doamne, nu-mi putea?

Dacă nu-nfruntam atâtea
stări de nedescris,
cum aş şti ce-adevărat e
tot ce ne-ai promis?

Dacă nu treceam prin valuri,
câte m-au izbit,
cum Ţi-aş fi văzut puterea
de nebiruit? | Continuare »

Traian Dorz, CÂNTĂRILE ROADELOR

Credinţa nu-i numai Iubirea ce crede totul orişicui,
ci-i şi-Adevăr
ce-ţi porunceşte să nu dai orişicui crezare.
– Ce limpede-i aceasta,
totuşi, atâta timp eu nu ştiui,
pân’ am plătit uşurătatea cu lacrimi
şi cu jertfe-amare!

Acum, când am aflat lumina
cu care-n adâncimi privesc,
nu m-ameţeşte înălţimea
cum nici vâltoarea nu mă-mbată,
trec peste marea liniştită
cum peste valuri mari păşesc
cu ochii unei noi cunoaşteri
ce rar mai poate fi-nşelată.

Cu cât tăcerea-i mai adâncă
cu-atât cuvântul e mai clar,
cu cât am plâns mai multe lacrimi
cu-atât vederea-i mai curată,
cu cât mai mare-a fost furtuna
e mai senin în urmă,
dar
puţini cunosc ce spun acestea
şi mulţi nu-nvaţă niciodată! | Continuare »

Traian DORZ

Iisuse, Culme Minunată
de unde văd pe Dumnezeu,
ce viaţă binecuvântată
adus-ai sufletului meu!…
E-atâta bunătate-n Tine,
Stăpâne-atât de Sfânt şi Bun,
cât cu-al meu glas, printre suspine,
în veci eu n-am să pot să spun…

Atâta milă şi iubire,
Iisuse,-n Tine am aflat,
cât n-o să poată niciodată
să spun-un păcătos iertat.
Atâta dragoste şi pace
eu aflu-n Tine zi de zi,
mai mult decât putut-am crede
sau mi-am putut închipui.

Cu ce înfiorate imnuri
de slavă Ţi-aş putea cânta,
când Tu mă faci să simt, Iisuse,
ce nici n-aş fi putut visa…
Cum să-Ţi arăt recunoştinţă,
când Tu mă faci acum să am
atâta har cât niciodată
nici să-mi închipui nu-ndrăzneam!… | Continuare »

Traian DORZ

Ieşi din sodomă, fugi spre munţi, lăsând a scârbei turmă,
oricâte-ar trebui să-nfrunţi, nu-ţi mai privi în urmă!

Ieşi din cetate, sui voios pe-a Golgotei cărare,
a suferi lângă Hristos e harul cel mai mare.

Ieşi din grămadă, mergi curat pe urmele sfinţite,
fă tot ce-i drept şi-adevărat, oricum ţi-ar fi plătite.

| Continuare »

Traian DORZ, CÂNTĂRI ÎNDEPĂRTATE

Ne-ai cercetat din nou, Iisuse,
la noi iubirea Te-a trimes
şi ne-ai vorbit în graiul nostru
– noi însă nu Te-am înţeles.

Umblat-ai printre noi aievea
şi nouă-ntreg Te-ai dăruit,
noi am primit pe-atâţia alţii
– Tu eşti şi astăzi neprimit!

Ai vrut de-atâtea ori sub aripi
să-Ţi strângi poporu-mprăştiat,
dar noi n-am vrut – iar astăzi alţii
al nostru drept l-au câştigat!

Şi nici nu vrem să înţelegem
că suntem un popor înfrânt,
că-n loc să moştenim Canaanul,
umblăm pe-un trist, vrăjmaş pământ. | Continuare »

Lidia Hamza

Eu nu mai am nici nume, nici fiinţă
când vocea Ta mă înfăşoară cald
şi-o pulbere de-acorduri de smarald
mi-ntoarce-n cântec lunga suferinţă.

Miresme curg şiroaie peste mine,
arcuşul meu vibrează vrând-nevrând;
m-ascund sub mantia noptării stând
s-ascult ecoul imnului ce vine.

Cad peste mine slovele-n neştire
când treci, Iisus, la mine peste prag,
şi inima topită mi-e de drag
când arde rugul meu în strălucire…

În ce cuvinte să-mi adun sfârşirea
ce-mi naşte psalmu-acesta fericit,
când suie-n mine tainic răsărit
şi mută adorare mi-i noptirea?

Şi-n ce să strâng lumina ce s-aprinde
pe-al rugăciunii mele cer deschis
când vii în ceas de taină şi de vis?
– Căci sunt prea mic să pot a Te cuprinde. | Continuare »

Traian DORZ

Vai ţie, Betsaida, vai ţie, Horazim
– vă plângem cu durere
şi jalnic vă privim;
dacă-n Sidon vreodată şi-n Tir s-ar fi făcut
minuni ca-n voi, acestea în plâns ar fi căzut;
– de-aceea-n Judecata cea Mare de Apoi,
mai bine o să fie de ele ca de voi!

Şi vai, Capernaume, şi ţie tot atât,
căci pân’ la locul morţii de veci te-ai coborât.
Dacă Sodoma însăşi vedea ce-ai văzut tu,
şi-ar fi lăsat păcatul
şi-ar mai trăi şi-acu’;
– de-aceea-n Judecata cea ultimă şi grea,
mai greu va fi de tine, cu mult, decât de ea!

…Mai vai decât de ele, mă tem că e de noi,
cei ce trăim acuma ca-n zilele de-Apoi,
că nici o altă lume de oameni n-a văzut
minunile de care noi ştim
– dar n-am crezut!
De-aceea-n Judecata cea crâncenă de-Apoi,
mai vinovaţi ca toate mă tem că vom fi noi!

Iată, Ceru-ntreg stă gata
să asculte-un singur Glas:
– Vine Domnul cu răsplata,
vine-al Judecăţii Ceas;
vin la Stânga şi la Dreapta,
cât hotare nu-i cuprind,
fiecare după fapta
care-au săvârşit trăind.

Iată, trâmbiţele sună,
iată, zările vuiesc,
peste toţi cei răi se-adună
prăpădul dumnezeiesc.
– Drept eşti, Doamne, Tu, Cel care
judeci astfel pe cei răi
ce-au vărsat fără-ncetare
sângele-alor sfinţii Tăi.

Dumnezeule Puternic,
dreaptă-i Judecata Ta,
vai de sufletul nemernic
care tremurând va sta.
Fericiţi cei ce ’nainte
de-a veni-al mâniei ceas
s-au întors, urmând fierbinte
al Iubirii Tale glas. | Continuare »