Comori Nemuritoare

Traian DORZ

Ce dulce-i pacea Ta, Iisuse, ce-o dai la cei ce Te-au primit,
cu câtă mângâiere umpli truditul suflet chinuit!

Ce-aleasă-i sfânta bucurie ce-o dai Tu celui întristat,
cu câtă liniştire umpli truditul suflet zbuciumat!

Ce fericire faci să vină în duhul cel nefericit
şi ce nădejde-i dai când strigă pierdutul deznădăjduit!

Cum schimbi vieţi din temelie, cum ’nalţi pe cei umili şi mici,
cum pe dispreţuiţii lumii deasupra lumii Tu-i ridici!

Cum dai curaj în locul fricii, cum pui tărie-n slăbănogi,
cum dai cuvânt la gura mută şi umblet paşilor ologi!

Cum pui credinţa minunată în cel ce-a fost un crunt ateu,
cum faci din cel ce-a fost un vameş un slujitor lui Dumnezeu!

Cum creşti iubirea Ta cerească în duhul plin cândva de rău
şi-l fericeşti cu-ncredinţarea că este-un fiu iubit al Tău!

Încredinţarea dulce care mă face astăzi fericit
şi recunoscător, Iisuse, să-Ţi cânt în veci
– cât m-ai iubit.

Traian Dorz

Te-ai arătat Slăvită Înviere
iubirii-ndurerate, la mormânt,
şi-ntâia fericită mângâiere
vestit-a lumii-ntâiul crezământ.

Te-ai arătat Duioasă Însoţire
înspre Emaus, frumoasei prietenii,
dând binecuvântata-mpărtăşire
statorniciei, adânci credincioşii.

Te-ai arătat prin uşile-ncuiate,
primejduiţilor ascunşi urmaşi –
s-aduci pe veci credinţei încercate
depline-ncredinţări că n-ai s-o laşi.

Te-ai arătat credinţei clătinate
dovada pipăitei bucurii,
încredinţare veacurilor toate
şi vină, neprimitei mărturii. | Continuare »

În lectura autorului Traian Dorz

Traian DORZ

E Joi seara…
Sună iarăşi semnul stingerii străjerii;
pe Ierusalim se lasă vălul liniştit al serii.
Se coboară înnoptarea, ca un blestem se coboară,
să apese inimi care vând, trădează şi omoară!
Mii de stele luminează noaptea rece şi senină;
undeva, cu ucenicii, Domnul este-acum la Cină;
iar cântarea lor de slavă, legănată lin, coboară
dulce, mângâind tăcerea şi se stinge-ncet afară…

…Dar, cum stă cu ei,
pe Domnul întristarea Îl cuprinde:
– Adevăr grăiesc Eu vouă,
unul dintre voi Mă vinde!…
Se-ntristează ucenicii când aud această veste,
întrebându-se cu teamă: – Doamne, oare cine este?
Dar când l-au văzut pe Iuda
cum se scuză,
cum oftează,
cunoscură vânzătorul, căci trădarea se trădează! | Continuare »

Traian DORZ

Neînfricat să fie acela ce iubeşte,
neabătut, acela ce are-un drum frumos,
ne-nduplecat, acela ce-un steag ceresc primeşte
– ei trebuie să meargă înalt după Hristos!

Îi vor pândi întruna Caiafele şi Iuzii,
dar şi-nsoţi-i-vor inimi de Lazări şi Marii,
îi vor ucide-ntruna soboarele şi juzii,
dar morţile lor toate sfârşi-vor aurii…

Oricât le-ar fi vrăjmaşii de mulţi
şi de cu ură,
nespus mai mulţi urma-i-vor prieteni iubitori
– oricât de tare-i ura, şi-n orişice măsură,
mai tare e iubirea de mii şi mii de ori!

De-aceea nu te teme tu, fiule-al iubirii,
de-aceea nu te-abate tu, cel cu drum frumos,
de-aceea fii statornic, stegar al mântuirii,
– de voi alături luptă,
biruitor,
Hristos!…

Traian DORZ

Tu eşti şi azi, Iisuse, tot călător pe-aici,
dar parcă n-ai acuma popor şi ucenici.

Prin lume, printre oameni, treci parcă în zadar,
iubirea-i tot mai rece şi binele mai rar.

Sunt parcă numai iude ce umblă după-averi,
marii şi vameşi astăzi nu-s parcă nicăieri,

Zachei şi magdalene şi lazări nu mai sânt,
s-a isprăvit şi mirul recunoştinţei sfânt,

Pe calea spre Golgota, pe drumul spre Damasc,
rar merg mironosiţe, rari sauli se mai nasc.

Prin văi de patimi rele mulţi credincioşi azi pier
tot mai legaţi de lume, tot mai străini de cer.

Iisuse, şi-n atâta nemărginit amar
tu totuşi chemi pe oameni chiar dac-ar fi-n zadar,

Chiar dacă nu-Ţi ascultă Cuvântul Tău divin,
chiar dacă el răsună atâta de străin.

Tu chemi mereu, Iisuse, şi-aştepţi pân’ la sfârşit,
să nu se scuze nimeni că nu Te-a auzit.

O, lume, nu vrei astăzi s-asculţi chemarea Sa?
Ştii ce-o s-auzi tu însă
când El va înceta?…

Traian DORZ

Iată ceasul pocăinţei, iată Domnul aşteptând!
Fiecare tot păcatul să-l mărturisim plângând.

– Eu mărturisesc păcatul că în sărbători şi-n post,
spunând DA către ispită, cel mai vinovat am fost.

– Eu mărturisesc păcatul către legământul meu,
că mi l-am călcat odată şi-a fost martor Dumnezeu.

– Eu mărturisesc păcatul c-am lăsat credinţa mea,
vinovat cu rătăcirea m-am făcut faţă de ea.

– Eu mărturisesc păcatul că mult bine-aş fi putut
şi-am ştiut să-l fac – şi totuşi am lăsat şi n-am făcut.

– Eu mărturisesc păcatul că iubirea mi-am trădat,
şi acesta cred că este cel mai osândit păcat.

…Iar eu lângă fiecare stau şi plâng, Iisus iubit,
vina mea cea şi mai mare: că ei au păcătuit.

Traian DORZ

Mai bine-am vrut să stau flămând, Iisus, cu pietrele-n pustie,
decât să iau o pâine – când ispititorul Tău mi-o-mbie.

Mai bine-am vrut să fiu călcat de toţi netrebnicii-n picioare,
decât un scaun vinovat cu-a fărdelegii înălţare.

Mai bine-am vrut să merg pândit şi-ameninţat pe-orice cale,
ca slobod larg – şi-mbogăţit din preţul lepădării Tale.

Mai bine-am vrut să rabd sărac în biete zdrenţe-mprumutate,
decât netrebnic să mă-mbrac cu haine necinstit purtate.

Mai bine-am vrut să stau smerit cu cel de jos, în rugăciune,
decât cu cel nelegiuit la desfătările-i nebune.

Şi-acum, mai bine vreau să mor la uşa Ta înfometată,
decât să mă înfrupt uşor la masa lumii, blestemată!

Traian DORZ

Eu n-am drept să nu sufăr, dacă-s al Tău trimis,
nu pot decât cu jertfa s-arăt un drum deschis,
nu pot decât cu lacrimi s-arăt un cer senin
la toţi acei cu care la Tine-ai vrut să vin…

Viaţa mea-i legată de-acei din jurul meu,
eu nu pot fără dânşii să merg spre Dumnezeu,
nici scumpa mântuire eu n-am s-o văd în veac
de nu caut mântuirea şi-a lor, prin tot ce fac.

Tot dreptul meu în lume-i să sufăr şi iubesc,
alt drept pe lumea asta eu n-am drept să doresc,
acesta-i dreptul care Ţi-ai vrut şi Tu, Iisus,
– şi cum să fie robul, ca Domnul său, mai sus? | Continuare »

Traian DORZ

Pe patul morţii mele voi spune tot aşa:
uniţi, păstraţi iubirea, nimica nu-i ca ea!
…Nu-ngăduiţi credinţe şi-nvăţături ce vin
s-aducă-n adunare şi-n suflete dezbin,
nu mai primiţi în casă şi nici un loc nu daţi
la cei ce fac lucrare străină printre fraţi,
ca de tâlhari ce umblă cu gânduri de omor,
aşa feriţi Lucrarea de ei şi toţi ai lor.

Priviţi ce fac acolo pe unde au intrat,
ce dezbinări, ce jale şi prăpăd au lăsat
între acei ce-odată erau cu duh unit
– şi veţi vedea mai bine ce duh i-a-nsufleţit.
Cuvântul lor, ce dulce şi bine-l potrivesc
să pară adevărul cel mai înalt, ceresc,
ce „dragoste curată“, ce râvnă, ce zâmbiri,
ce nemaiauzite şi-adânci „descoperi“;
de stai s-asculţi, îţi pare că noi lumini ţi-apar,
curând le cazi în curse prin „adevărul clar“.

Apoi uşor te lepezi de tot ce pân-acum
fusese părtăşie cu fraţii tăi de drum
şi-ncepi să calci cu ură, satanic de-ndrăzneţ
pe tot ce-aveai ’nainte mai scump şi mai de preţ,
batjocoreşti Lucrarea în care-ai cunoscut
pe Domnul şi lumina, şi harul la-nceput,
trecând peste-ascultarea de-al Domnului Cuvânt,
te lepezi de credinţă şi uiţi de legământ,
înlocuind aceste dumnezeieşti comori
cu-o spumă-nşelătoare, minţit de-amăgitori. | Continuare »